În mod surprinzător, încă mai lucrez aici, da’ vine vara şi nu-s obişnuită să stau într-o redacţie, în loc să zac tolănită-n pat şi să citesc. Bun, să zicem că-mi dau demisia, mă lăţesc şi citesc. Cum plătesc chiria?

(sunet de greier)

Damn you, capitalism. :-L

…

Mami? ;;)

:)) OK, să trecem peste aceste lucruri nasoale şi să revenim la programul obişnuit. Na de râdeţi de colegii mei! Make me happy! :D

“Se consideră că boala oferă imunitate parţială copilului, următoarele infecţii fiind mai puţin zgomotoase.”
Uuuu, o bubiţă urlătoare. Nasty.

“Aţi fost clasat de patru ori în topul celor mai buni chitarişti de jazz, realizat de revista Reader Poll.”
=))))) Cine ştie ingliş, ştie!

“Era îmbrăcat normal, nu epata cu iahturi, avioane etc., purta verigheta pe deget.”
Era modest, ‘ţălegeţi?, nu purta pe el tăte aeronavele şi bărcile, ca ghiulurile!

“Interpreta va petrece, la Marea Moartă, cele câteva zile de sărbători, împreună cu alte două prietene, care nu au notorietate publicată.”
Ce edituri şi-o fi permis să le refuze, nu ştiu…

“Domnia Sa s-a bucurat că munca lui de o viaţă a fost apreciată şi de un premiu.”
Iată, un trofeu mărinimos! Şi mai ziceaţi că are inimă de fier…

“Primul film pe care l-am văzut vreodată la cinematograf abia mi-l amintesc ca prin vis a fost un film cu Sidney Poitier care se chema în româneşte Copii la indigo.”
Daaayuuum, girl! You know your commas.

“Cunoaşte ori nu limba română, în sensul de agramat, chiar nu mai contează.”
Chiar nu…

“Suntem în zbor către Asia pentru luna noastră de miere.”
Hm, şi cum îi să răspunzi la interviuri din zbor?

“Delia, fiica europarlamentarului PNL Norica Nicolai, Delia s-a mutat cu mama ei la Bruxelles, unde aceasta munceşte.”
Cine? Cum? N-am înţăles cum o cheamă, chiar trebuia să repeţi.

“Piesa So Lucky cea cu care participă la Eurovision trupa de rock Zdob şi Zdub din Moldova se înscrie în noul album al lor înregistrat în Germania.”
Apropo, construcţiile astea-s moartea pasiunii în munca asta.

“Este vorba de formaţia Distinto, care, în ultimele luni, formaţia Distinto a avut o serie de concerte extraordinare.”
You say everything twice. You say everything twice.

BONUS! Să mai facem mişto şi de foştii colegi, nu doar de actualii. Iaca ce urare primim pe Facebook:

“Off – ce romantic… să aveţi o relaţie lungă şi fructiferă!”
Gee, mulţam fain, sper să culegem poamele acestei relaţii…

Nu cred c-am apucat să dezvolt subiectul, da’ locul unde stau amu’ în chirie, la Apărătorii Patriei, îi super mega uber extra cool. Viluţă faină, curte, aer curat, Max le rottweiler şi zburdat în chiloţi pe-afară când îţi vrea muşchiu’… ce mai, libertate (contra cost, obviously, că încă nu-mi vine-a mă băga la rate pentru prima casă – but again, will I ever?).

Dar despre asta, într-un alt episod.

Io şi Fişioru’. Doi omini maturi, înţelepţi, cărora le puteţi ceti intelijenţa în priviri, ce să mai spun despre ipotezele noastre fără precedent, care revoluţionează fizica cuantică, astronomia coperniciană, legea lu’ Coulomb şi teoria chibritului!

În acest spirit academic neînţeles, ce ne-am gândit noi astăzi? Iaca, să ne luptăm, da’ nu oricum.

Fişioru’ tocmai ieşise de la duş, făcând topless prin casă în căutarea deodorantului. Io, ca orice muiere normală care reperează o sexoşenie masculină făcând paradă de burtică adorabilă la orizont, am fost lângă el în doi timpi şi trei mişcări, rânjind a la Pătruleasa şi bătând mărunt din gene cam aşa ;;). Dau să-mi ridic galeş privirile către el, când mă trezesc că-mi pulverizează în faţă să tot fie juma’ de sticlă de deodorant masculin.

(Nu vă impacientaţi, e o chestie superdeşteaptă de-a noastră, să ne dăm pe furiş cu deodorantu’ sexului opus şi să ne hăhăim p-ormă de hermafroditismul situaţiei… REALLY smart, ha? :)) Adică v-am spart, cum ar veni.)

Evident, blonda nu se lasă şi-l aleargă pe Fişior prin casă cu deodorantu’ feminin. Nivea for men versus Garnier verde, care-i mai tare? Evident, Fişioru’ fiind mai sforţos prin definiţie, amu’ tăte hainele mi-s uleioase şi miros a bărbat. Da’ voi nu ştiţi ce luptă pe viaţă şi pe moarte s-o dat! Ne aşteptam pe la colţuri cu recipientele-n mână, ca-ntr-un CSI mai nătăfleţ. Fugeam prin curte unu’ după celălalt, cu un nor de spray în spatele nostru, de zici că ierea toamnă şi se ridica negura de pe munţi. Tuşeam ca demenţi, de parcă se prefigura o internare la tebecişti. Şi last, but not least, eram ameţiţi de începusem să ne mai sprijinim de câte-o uşă, câte-un geam… Deosebit de sănătos, ştiu. Şi mediul înconjurător ştia. Viţa de vie ne-o mulţumit, îmbogăţindu-ne creştetele cu câteva frunze, ca nişte lauri; Max le rottweiler privea nedumerit din cuşcă, acoperindu-şi trufa cu lăboanţele; păianjenu’ din baie… ei bine, nu mai e în baie (RIP?).

Toate ca toate, până…

– STOOOP JOC!!! strig io, iar urletu’ face înconjuru’ planetei cu ecou, ca-n filme.

Eram afară şi-l pândeam la zid pe Fişior, care-şi tot iţea capu’ şi deodorantu’ pe geam.

Când mă uit, ce să vezi? Antebraţele mele arătau ca după o întrevedere de lungă durată cu un stup de albine, un muşuroi de termite colerice sau o colonie de ţânţăroaice în limbă după strălucitorul Edward Cullen.

– Alergie? întreabă Fişioru’.
– Nu ştiu. Io habar n-am să am vreo alergie, ridic io din umeri, nedumerită.
– Hmmmm, oare la care din ele? îmi gândeşte moldoveanu’ absent, cu voce tare.

Înainte să apuc să mă dezmeticesc şi să-i ghicesc intenţia, îmi mai pulverizează pe mâinile-mi iritate o tonă de deodorant masculin!!! Deh, să vadă dacă de la ăla… 8-| Şi tot io-s blonda, nu? Mda…

Anyway, acum, la câteva ore de la… ostilităţi şi după ce am vrut să-mi criogenez mânurile-n congelator, sunt bine. O trecut. Am supravieţuit.

Dar. Aştept să explodeze casa şi să se şteargă Berceniul de pe hartă. Se poate-ntâmpla în orice clipă. Asta pen’ că noi tre’ să ne luăm alte deodorante şi îs convinsă că cea mai mică scânteie ar declanşa iadul pe pământ aici. This house is not a home, e mai mult o combinaţie între interiorul cazanului de ţuică al bunicului şi cea mai ieftină drogherie pariziană. Boom, baby!

…

În rest, suntem bine.

Dacă trăieşti în Bucureşti, se-ntâmplă să dai, de multe ori, nas în nas cu aceleaşi vedete pe care le vezi la tv. Chiar când m-am mutat şi am ieşit prima dată, ca piţipoanca manelistă, la maaaaall, fatăăăăă, am zărit un omuleţ care mi se părea cunoscut, da’ nu mai ţineam minte de unde. Neuronii mei şi-o smuls sinapsele de pe ei până am ajuns acasă, unde m-am luminat: era Vali Bărbulescu, dom’le! Aşa, ăă… da’ io de unde-l ştiu pe ăsta? Futu-i cultura generală de muzică electronică de televizor, uite cum te-ajunge făr’ să vrei, mă gândeam.

Mai demult, la evenimentul cela anual de la care ominii pleacă trăgând după ei trollere de cărţi (la propriu), intitulat, pe scurt, târg de carte, eram înghesuită la standul Humanitas de nimeni altul decât Andrei Gheorghe. Ăsta e uşor recogniscibil, că fu un adevărat fenomen social în vremurile sale bune.

Ieri, după ce mi-am depus declaraţia aia nenorocită care mi-o mâncat zilele, trăzni-le-ar calcule (da, Cătă, la voi s-o dus ăia 2%, da’ sâc, nu v-aţi îmbogăţât, căci am prestat dăcât tri luni în câmpul muncii anu’ trecut :D), veneam liniştită de la poşta aia claustrantă de lângă Universitate şi mă-ndreptam, alături de al meu Fişior, spre metrou. Dar pentru că-s multitasking, poci păşi şi vorbi la telefon în acelaşi timp, aşa că îi explicam mumei cum că tre’ să-i vie o confirmare de primire acasă, în timp ce Fişioru’ exulta pe lângă mine:

– Rox, Rox… ROX! Ăla-i 1Q Sapro? RooooOOoOx!! mă tot pokeuieşte Fişioru’.

Io evident că n-aveam ochelarii pe nas, aşa că nu distingeam nimic în zare. Înaintam şontâc-şontâc, vorbind la telefon şi fluturând mâna către Fişior, să-mi deie pace.

Dar îl reperez. Mi se descreţeşte fruntea. Îl văd. Mi se luminează ochii. Se apropie. Zâmbesc. Trece. Mi se-ntâlnesc privirile cu-ale Fişiorului şi, parcă desprins dintr-un scenariu american tâmpit, începem amândoi să cântăm, simultan, în centru’ Capitalei, cu 1Q Sapro la doi paşi în spate:

– Sunt pietre-n apă, apa-i sărată! \:D/

Fireşte. Suntem un cuplu normal şi am avut o copilărie fericită. Nu că v-aţi fi îndoit vreodată de asta… :))

Dacă tot am descoperit ieri că, pentru Vodafone, “căsuţa vocală” în care laşi mesaje abonatului care nu are semnal sau nu-ţi răspunde s-o transformat în “cutie poştală”, azi mi-am amintit de o chestie care trece dincolo de tot ce-ar putea exprima titlul de “din deliciul meseriei de editor”.

Se face că noul nostru alpha şi omega, un soi de redactor-şef da’ nu chiar (hai să-i zicem Cvasişefa), vine s-o-ntrebe pe redactoriţa din bureauxul meu cum lasă în pagină următoarea formulare din interviul cu Zdob şi Zdub, despre Iorovizion:

“Vom fi puţin groteşti şi vom aduce pe scenă elemente pink, rock’n’roll şi de folclor moldovenesc”.

– Redactoriţo, în textul ăsta e pink sau punk? întreaba Cvasişefa, la care ochii mei, Pic şi Poc, se fac mari de uimire sinceră, de copil.
– Nu ştiu, Cvasişefa, stai să verific, spune redactoriţa, la care Pic şi Poc clipoceau intermitent a stupefacţie.
– Lasă… Dacă nu ştii, mai bine scoatem! grăieşte astalaltă sentenţios, după un moment de cugetare adâncă.

Măăăăh, da’ asta o vinit din străfundul gândirii cele de pe urmă. Să intervin? Să nu intervin? Era vorba totuşi despre febleţile-mi moldovineşti, Zdob şi Zdub, so what the heck? Deja mi-i imaginam ori vopsiţi roz în cap, ori imitând-o pe Pink, aşa că n-am putut să mă abţin:

– E punk, zic.
– Eşti sigură? Că nu vreau să greşim. Mai bine scoatem de tot cuvântul, totuşi, ca să fim siguri că e bine…
– :-L 8-|
– Să nu avem probleme…
– Da mă, e punk! sare cealaltă colegă de bureaux, care lucrează tot pe editare, numa’ că la alte reviste. Cum dracu’ să fie pink? Sunt rockeri!
– Mmmmbine, zice Cvasişefa, deloc convinsă.

Acuma, ghici ciupearcă ce-i! Mai are rost să zic cum mi-o vinit textul, cu “formularea ambiguă” scoasă, în mod precaut, să nu cumva să nu fie bine? Nu mai zic… Râd, tac şi îl pun înapoi.