Ieri fiind vineri, ultima zi a săptămânii lucrătoare, mi-am permis să merg mai domol către muncă. Nu că-n rest aş galopa prea mult către dragele mele ştiri şi minunăţii care mai de care, doar că atunci mergeam intenţionat mai încet. De ce? Urmăream cu privirea doi ţigănuşi care mergeau în aceeaşi direcţie cu mine. Aici, pe la Apărătorii Patriei şi Piaţa lu’ Sudu’ sunt cam mulţi d-ăştia cu pielea tuciurie, iar io, mă ştiţi, sunt o împătimită a culturii şi comportamentului necizelat specific lor. Până unde? Ei bine, asta e altă discuţie, aşa cum urmează să vă zic şi cum i-am făcut rost Groparului de ţigani la nuntă şi cum o luat amploare lucrurile, că e savuros nevoie mare. :))
Revenind la ţigănuşii noştri. Ea avea maxim 13 ani, el maxim 16. Erau angajaţi într-o discuţie aprinsă, iar io ciuleam urechile, evident, foarte curioasă. N-am reuşit să prind nimic până n-o trecut pe lângă mine:
– Da’ e tare rău să nu ştii carte, spune ţigăncuşa către flăcău.
Noah, la asta chiar nu mă aşteptam! Nu ştiu di ce, da’ mi-o venit în minte cazul căţeluşei ăleia promovate pe Facebook, Star, care-o primit nu ştiu câte alice în cap, o fost legată şi îngropată, dar o reuşit, cumva, să scoată botu’ de sub pământ. Au găsit-o vie, iar amu’ e bine-mersi. Nici nu ştiu de ce-am făcut asocierea asta. Poate pentru că-mi plac ţiganii cum le plac altora maidanezii… “până te fură” sau “până te muşcă”, zic unii. Mda, se poate, nu neg. Da’ până la proba contrarie, de ce să trăiesc cu prejudecata şi experienţele altora? De ce esteticul şi poate, nu zic nu, olfactivul distrug toate punţile de legătură dintre suflete?
Gândesc de ani în şir aşa şi lumea-mi tot spune c-o să-mi schimb părerea. Aştept…
anul trecut eram in drumul spre casa si m-a oprit o tiganscusa sa imi ceara carti:)
nu doi lei, ci carti.
mi-a mai cerut pix, caiete si mi-a zis ca ai ei o bat pentru ca ea vrea sa mearga la scoala.
mie nu imi plac tiganii, pentru ca …asa am fost educata de societate
dar asta nu inseamna ca trebuie sa judec din prima.
fetita respectiva era printre cele mai sincere. se vedea pe fata ei.
anul asta am vazut-o din nou, eram la un centru de ajutor pentru copii. era printre cei care ajutau.
era imbracata frumos, nu extraordinar, dar era curatica.
ma tinea minte. am intrebat-o daca invata, daca ii place si mi-a zis zambind ca da. si vedeam un copil caruia ii place sa invete, nu un tigan care doar cere. si nu stiu de ce, dar eram mandra. nu stiu, nu era meritul meu , dar mi-a placut sa vad asta. se poate, deci.
p.s. are si frati, care cer cate cinci mii de fiecare data cand trec pe langa ei, daca trec de 1234 ori, de 1234 cer….si sunt enervanti, daaaaaar. that’s not the point!!
Ce mişto! :) Uite că se poate. Am mai auzit tot felul de poveşti d-astea, mai ales în facultate, când profii ne mai povesteau de câte-un student care fugea de-acasă doar ca să dea examenele.
Ciudat îi că ţigăncuşa ta era plămădită din acelaşi aluat ca frăţiorii cerşetori. Şi totuşi, undeva, ceva s-o rupt… :)
Si eu tin mereu partea tiganilor…
Dardaca s-ar da la tine un tigan sunt sigur ca l-ai refuza. Adica nu cred ca ai lua in considerare sa te combini cu unul.
Sau ma insel?
Crede-mă, bărbatu’ e bărbat, indiferent dacă-i ungur, neamţ sau ţigan. Dacă l-aş refuza, probabil ar fi din lipsă de valori şi lucruri în comun, nu din cauza culorii pielii. Sau pentru că deja am Fişior. :D
Suna bine.