Apropo de nimica, aţi observat pagina de About a blogurilor de gagici vs. aia a blogurilor de masculi? Gagicile au stilu’ ăsta bizar de a se recomanda ca fiind speciale, anormale, zăpăcite, antisociale, în timp ce gagii zic că sunt normali, banali şi că nu ies în evidenţă cu nimic. Ce putem deduce de aici?
Dar asta nu are nicio legătură cu ce vreau eu a zice aici, aşa că ignoraţi observaţia. Io vreau, de fapt, să vă povestesc despre râs. De când îs împreună cu Fişioru‘, am avut sute de ore romanţioase, câteva certuri minore şi două mari: una-n septembrie, anu’ trecut, şi alta aseară, de unde postu’ suferind de mai devreme. Da’ ştiţi ce-i fain? Că lasând la o parte faptu’ că Fişioru-i un copchil care nu prea ştie încă prea bine cu ce se mănâncă viaţa asta (nu că io tare-aş şti, domnie feri, da’ ăsta al meu îi cu capu-n nori rău de tot, cu neuroni atrofiaţi, trăznit de fulger, cu platfus la creier şi d-astea), în urma certurilor ăstora am rămas numai cu amintiri faine. :)) Restul îs doar elemente subsidiare, anexe, secundare, care o condus spre fericirea celor câteva secunde de hăhăit cu atât mai intens cu cât eram în toiul animozităţilor. :)
Să ne întoarcem, deci, în septembrie. Locuiam încă în Târgu-Mureş, oraş de baştină. Era ziua Fişiorului, iar io şi Runia apăruserăm la uşa moldoveanului fără preaviz, doar c-un tort imens la care m-am spetit tătă ziulica. Fişioru’ era dat pe spate, vizibil emoţionat. Am stat toţi trei la masă, halind din bunătate şi urându-i câte-n lună şi-n stele sărbătoritului. Da’ uufff, trăzni-le-ar momente fericite, că hăpt atunci îşi vâră necuratu’ coada! Nu mai ştiu exact cum ne-am sucit şi ne-am învârtit, da’ la nici o jumătate de oră, io plezneam Fişioru’, îl făceam mincinos şi mă năpusteam, cu o Runie înmărmurită-n urma mea, pe scări. Şi aşa, de la etaju’ patru până jos, să te ţii urlete şi ţipete şi explicaţii şi implorări. Scandalu’ în toi, tropăielile tot mai înverşunate, Fişioru’ apucându-mă de braţ, încercând să mă-ncetinească (de-aţi şti ce viteză prindem noi ăştia cu fundu’ cât China pe scări în jos, pfuuu!), io smucindu-mă nervoasă şi făcând, la ora aia târzie, ca claxonu’ de vapor, Runia cu ochii mari venind în spatele nostru, încercând, deh, să ţină pasu’ cu cretinii, sau ce-o fi gândit ea… Ce mai, gâlceava-i în toi. Parcă vedeam din exterior cum se aprind luminile ca-n desene animate, una câte una, la tăt blocu’.
Tărăboiul continuă şi afară! Runia îşi vede liniştită de drum până la Săjeata ei albastră, adică maşina, d’ooh, în timp ce io-l mai ocărăsc pe Fişior a lehamite, sictir, valea, dă-mi pace şi altele asemenea, căci scârba-mi de scandal e notorie. În cele din urmă, în ciuda împotrivirilor moldoveanului, ajung la maşină şi dau să deschid uşa. Îi mai zic Fişiorului că-ntre noi totu’ s-o terminat, că şi-aşa nimic nu mai are rost şi alte labe triste de muieri scoase din minţi. Şi trag de uşa aia de la maşină-n timp ce trăncănesc. Fişioru’ ripostează, io iar mă-mpotrivesc. Ce pana mea-i cu uşa mă-sii, gândesc, fără să mă uit pe ce-am pus mâna. Fişioru’ îi cu mâinile pe piept, semn că pe loc face infarct, io rămân cu privirea tăioasă, proptesc un jănunchi în uşa de la maşină şi trag, să plecăm dracu’ şi să se termine cu toată isteria. Şi trag, şi schimb mâna, şi apuc mai tare, toate în timp ce mă uitam la Fişior, iubitu-mi de jumătate de an, pe vremea ceea… Futu-ţi praştia ta de uşă! Nimic. Nu-mi puteam dezlipi ochii de la moldovean, rămas acolo, în mijlocu’ străzii, cu privirile mari, umede şi sincere, chiar dacă deja scuturam plasticu’ clapetei ăleia de la uşa Runiomobilului…Totu’ se mişcă-n slow motion, vântul ne flutură pletele, parcă auzeam şi soundtrackul momentului, când…
…Parcă vrăjit, apare un moment d-ăla pseudo-mistic, un stop-cadru, ca o breşă în realitate.
– Uhm, Rox? zice Fişioru’.
– Da? întreb io, super calmă.
– Aia nu-i maşina Runiei.
Îmi cobor pentru prima dată privirile şi constat că, într-adevăr, aia nu era Săjeata. Just another random blue car. Mă uit în dreapta, nu-i. Mă uit în stânga, iat-o!
– Noah, mulţam, zic io, începând să râd.
– No problemo, răspunde Fişioru’.
Şi râd, şi râd, şi totu-n lume pare minunat. O parte din mine ieşise din… mine şi vedea scena aşa, cumva de sus. Cât de ridicol, cât de penibil forţam io uşa altei maşini în toiul schimbului de replici! :)) Runia constată cu uluire că, în cei câţiva paşi până la Săjeată, Roxa ierea iar senină şi veşnic rânjită, aşa cum o ştie dintotdeauna. Fără încruntări, urlete şi replici ca lama sabiei lu’ Zorro. Nici nu ştiu ce credea sireaca Runia în momentele alea, da’ avea o faţă cam aşa. Am demarat apoi în trombă şi ne-am dus să bem în Office, lăsând Fişioru’ baltă, acolo.
P-ormă Fişioru’ o hotărât că nu poate trăi fără mine, aşa că şi-o băgat picioarele-n UMF şi o hotărât scurt că se mută cu mine în Bucureşti. Şi totuşi, cea mai faină amintire rămâne momentul povestit mai sus. Întrebaţi-o pe Runia şi vă zice ea.
Cât despre cearta de aseară… alte motive, alte conjuncturi, altă situaţie. Mai ştiţi ăia patru milioane din postu’ anterior? Well, am cam decupat un Caragiale şi nişte Iorga. Oh da, aşa cum auziţi, am făcut franjuri o mână de bancnote, de nervi, cu foarfeca. Apoi i le-am pus în braţe Fişiorului, să scape de ele. =))
Şi acum, din tot tărăboiul dintre mine şi febleţea-mi moldovenească, care până la urmă s-o rezolvat, o rămas chestia asta de povestit nepoţilor (altora): cum am făcut io puzzle de o mie de piese din Caragiale şi Iorga. Cine-o zis că cearta nu-i de râs, să se uite la punguţa plină de bucăţi de bancnote. :)) O s-o şi pozez, s-o ţâu minte! Da’ până se developează, luaţi d-acilea poză cu noi, reprezentanţii inteligenţei supreme!
nu-i aşa că suntem şi normali, şi frumoşi? :))
