Nimeni nu ne pregăteşte vreodată pentru asta. Acum eşti acasă, ai tăi au grijă de tine şi problema ta cea mai mare e să-ţi scrii lucrarea de licenţă, iar la o lună distanţă te afli-ntr-un oraş străin, cu doar un sfert dintre lucrurile care te făceau să te simţi acasă, plus un accesoriu nou, cu care nu prea ştii cum se umblă, dar despre care-ai auzit că e util la casa omului: iubitu’.

Cineva mai deştept ca mine de-aici, din redacţie, zicea că odată ce te-ai mutat cu cineva, eşti ca şi luat. Io o ţin pe-a mea: până n-ai semnat, nu te-ai priponit decât emoţional. Şi totuşi… când s-a ajuns aici? Când s-a încheiat perioada-n care te-nroşeai numai la gândul că te afli în aceeaşi încăpere cu băiatul după care suspinai timid? Când a devenit aşa uşor să le spui părinţilor c-o să-ţi împarţi viaţa şi apartamentul cu o prezenţă masculină virilă? Când a devenit ok să adormi în fiecare seară lângă acelaşi bărbat?

Nu trece o zi fără să-ţi pui întrebările astea. Totuşi, îl priveşti şi-ţi dai seama că undeva, pe parcursul experienţei, totul a devenit natural, firesc, obişnuit. Timpul a trecut, iar ai tăi sunt împăcaţi cu ideea că odorul lor nu e singur pe lume, chiar dacă-i departe. Cât despre el… i-ai depistat toate tabieturile. Ştii că se trezeşte uşor dimineaţa şi e plin de energie până se-ntunecă. Ştii că-i place să gătească, dar doar cu tine prin preajmă. Ştii că urăşte să spele vasele după ce-a mâncat. Ştii că adoarme la două secunde după ce-a pus capul pe pernă, mereu înaintea ta. Ştii că mereu doarme dus, adânc şi-l bănuieşti chiar a suferi de apnee în somn. Ştii tot. Îl priveşti cu drag şi vrei să-l săruţi de noapte bună. Îţi apleci uşor capul, să nu-l trezeşti. Buzele tale crăpate ating tandru buzele lui fierbinţi. Zâmbeşti în sinea ta. O şuviţă rebelă scapă din strânsoare şi-l gâdile pe faţă. Tresare.

– Laaarggghmmuh aahrrmm păianjen mmrrrhalgmar…

Se scarpină violent pe faţă, mai murmură ceva nedesluşit şi se-ntoarce pe partea cealaltă, cu somnul neîntrerupt. Felicitări Roxa, locuieşti cu Fişioru’. =))

Io ştiu că-i tragic, dar să mai şi râdem, zic.

Face-se că la cea mai recentă expediţie în Murăş, dragu’ meu Murăş, home sweet home, am descoperit într-o singură noapte trei elevi care, în ziua de azi, cu siguranţă n-ar fi trecut “examenul de maturitate” (de ce-i zice toată lumea aşa, nu-nţeleg, că aia-i fix pix pe lângă ce urmează). Unu-s io.

Elevul care-o picat bacu’ la engleză

Eram în Office cu Fişioru’ şi Runia, pe vremea când bruneta cea mai reuşită încă nu plecase-n Franţia dorindu-şi să nu se mai întoarcă veci. Noah, şi dacă e luni, e karaoke. Am observat surprinşi că o băgat ăştia şi alte piese de cântat, ceea ce îi de-apreciat. Printre melodiile noi era şi aia cu iz rustic şi sexualitate indecisă, de la Shania Twain. Dar cum tăte piesele ei îs aşa, tre’ să pun şi linku’. Tocmai înainte de asta, pe lângă microfon s-o strâns o gaşcă mare de beutori de alcoale, puşi pe distracţie. Mnoah, şi tocmai când Shania noastră zicea lasciv, în introul piesei, “Let’s go girls!… C’mon!”, unu’ dintre party animalele de la masa aia echivalează prompt expresia în ardeleneşte, urlând: “NOAH ZÎ-LE!”. =))

Elevul care-o picat bacu’ la istorie

Da’ ce credeţi, că noi stăteam pe uscat? Păi atâta am râs la faza povestită anterior, că am început să plângem cu lacrimi de elev picat la bac. Nu ne mai opream! Şi-am râs şi plâns în fumul ăla (care făcea ceaţa tomnatică din Londra să se-ascundă văicărindu-se într-un canal) de ni s-o inundat paharele, şi culmea! – lacrimile de râs au gust surprinzător de asemănător cu whisky şi Cola. Dacă nu mă credeţi, încercaţi. :)) Şi-aşa, bahici şi turmentaţi, ne-am pus pe taclale serioase:

– Şi aşa o fost răscoala de la Bobâlna, zice fericit moldoveanu’.
– Ce răscoala de la Bobâlna? BOBÂLNA? Io ştiam ceva de fetele de la Căpâlna! a grăit blonda care este, adică io…

Dejda. Se pare că circumvoluţiunile mele care se ocupă cu istoria se netezesc cu Jim Beam… seriously, habar n-aveam despre ce vorbeam, da’ măcar am repetat schema cu râsu-plânsu’, de ni s-o umplut iar, pe nesimţite, paharele. :))

Elevul care-o picat bacu’ la matematică şi economie, da’ o luat 10 la logică…

Râs bine, băut bine, da’ ca să sculat mort tre’ să şi mâncat bine. Aşa c-am pornit tustri în jos pe Bolyai, la shaormerie, unde nu ne-o mai întâmpinat turcu’ ce saliva după minie şi Runia, ci un rahitic cu lanţ de nicovală la gât. Gurile noastre cereau doo shaorme mari şi una mică, în valoare totală de 33 de lei. I-am întins palidului 50 de lei şi zici că l-am înjurat. Se codeşte, se buzunăreşte, se vaită, se mâţâie şi ne zice că n-are să dea rest. Mnoah, şi-amu’ zici mă, leşinatule, când îs cu juma’ lipia-ndesată-n gură? Uaai, fir-ai tu să fii! De ştiam meream la grec. Şi-o stors Fişioru’ buzunarele de trei lei, sperând să remedieze situaţiunea… Da’ vezi să nu. Shaormaru’ vlăguit se-mpotmoleşte-n cifre şi, după îndelungi deliberări mintale, ajunge la concluzia că nici aşa n-are să ne dea restu’ ala nenorocit.

Noroc că ardelenii-s calmi prin definiţie, iar moldovenii-s pre’ îndrăgostiţi de ardelence să facă notă discordantă. Numa’ bine-o picat în încăpere nişte unguri frumoşi foc, care-o venit să-mbuce şi ei ceva. Moleşitului i se luminează privirea, faţa şi existenţa: le cere să schimbe cei 50 de lei! Ăştia, unguri da’ altfel omini cumsecade (=))), îi dau ăstuia 5 de 10 lei, da’ apoi îl întreabă dacă lor are să le dea înapoi rest sau diferenţă, dacă-şi iau de-ale gurii. În momentu’ ăla, pentru pipernicit totu’ s-o terminat. O venit un nor şi-o-nceput să-i tune şi să-i plouă deasupra capului. Nu mai ştia ce să facă. Se uita la bani şi numerele i s-o transformat în hieroglife în faţa ochilor. Noi stăteam în expectativă. Presiunea era atât de mare, încât până şi mintea-l durea – dovadă că o-nceput să se ţină cu mâinile de cap şi să se legene pe picioare. Tânărul nostru şaormist o făcut buffer overflow. Calculele matematice l-o redus la absurd, l-o nimicit, l-o neantizat…

Da’ o înviat ca Phoenix, căci dând dezaprobator din cap, ne-a informat cine-i de vină, de fapt, pentru tot:

– Şefu-i prost! o grăit acest Gauss postmodern, trecând apoi la împachetat şaorma, fără nicio explicaţie-n plus, de era să-mi dea ceapa pe nas.

Am rămas perplecşi, schimbând priviri ghiduşe şi râzând pe-nfundate de bietu’ şaormist pe care l-am nenorocit cu blestemata noastră de bancnotă de 50 de lei… Dar astăzi, după mai puţin de o lună de la eveniment, l-am înţeles. Funeriu-i prost! Androneasca-i prost! Burebista-i prost. :))

(povestea asta îi mult mai fain povestită aici, de n-aţi citit deja).

Ca orice creştin care duminica doarme până după slujbă şi nici nu mai ştie exact cum sună clopotele, toaca şi blagosloveniile, am ignorat aproape total măreţul proiect al popilor postmoderni, şi anume Catedrala Mântuirii Neamului. Dar cum? Cum am putut fi atât de oarbă în faţa evidentului? Un mare pericol paşte creştinătatea şi cea mai mare primejdie îi că nici nu-l vedem!

Păi am aflat că ditamai lăcaşu’ de cult o să aibă 120 de metri înălţime. Acuma că io nu prea ştiu să estimez distanţele nu-i mare secret (ăştia care mă cetiţi din liceu, ştiţi că am rămas tablou când am aflat că făceam patru kilometri pe jos până la instituţia-mi de învăţământ – adică 8/zi, 40/săptămână, 160/lună!! – doar ca să-mi beu banii de abonament pe autobuz). Noroc c-o pomenit ăştia că 120 de metri = vreo 30 de etaje, că brusc mi s-o făcut falca una cu pământu’. 30 de etaje?! Un mastodont! Prima catedrală zgârie-nori. Românii, primii omini care I s-o uitat lu’ Cristos sub straie! Sau o fi vrut să-L gâdile-n tălpi cu crucea din vârf…?

Evident, repede o apărut gurile rele să spuie cum că nu-i momentu’ pentru o asemenea construcţie! Că-i un colos aberant de scump, amplasat aiurea, eclipsând Casa Poporului etc. Păi bine mă, ce creştini sunteţi voi? Nici nu vă daţi seama care-i marea ameninţare! Cum care? Luarea numelui Domnului în Sahara… De ce? Mă, păi voi credeţi că la înălţimea aia cu potenţial de Empire State Bulding wannabe, credincioşii o să zică altceva decât (în funcţie de vârstă şi poziţionare geografică) “holy crap!”, “thulai Doamne, mare-i!” sau “în numele lui Trompi, ce satană-i aia?” când or videa-o de la distanţă?

Cu tăt regretu’, multpreafericiţilor şi preasfinţiile dumivostre, da’ Catedrala Mântuirii Neamului o să fie atât de spurcată, că ar trebui să ne criogenăm şi să ne dezgheţăm peste f’un mileniu, aşa, ca să fim mai mântuibili noi, ca neam…