Itsy bitsy spider

Nimeni nu ne pregăteşte vreodată pentru asta. Acum eşti acasă, ai tăi au grijă de tine şi problema ta cea mai mare e să-ţi scrii lucrarea de licenţă, iar la o lună distanţă te afli-ntr-un oraş străin, cu doar un sfert dintre lucrurile care te făceau să te simţi acasă, plus un accesoriu nou, cu care nu prea ştii cum se umblă, dar despre care-ai auzit că e util la casa omului: iubitu’.

Cineva mai deştept ca mine de-aici, din redacţie, zicea că odată ce te-ai mutat cu cineva, eşti ca şi luat. Io o ţin pe-a mea: până n-ai semnat, nu te-ai priponit decât emoţional. Şi totuşi… când s-a ajuns aici? Când s-a încheiat perioada-n care te-nroşeai numai la gândul că te afli în aceeaşi încăpere cu băiatul după care suspinai timid? Când a devenit aşa uşor să le spui părinţilor c-o să-ţi împarţi viaţa şi apartamentul cu o prezenţă masculină virilă? Când a devenit ok să adormi în fiecare seară lângă acelaşi bărbat?

Nu trece o zi fără să-ţi pui întrebările astea. Totuşi, îl priveşti şi-ţi dai seama că undeva, pe parcursul experienţei, totul a devenit natural, firesc, obişnuit. Timpul a trecut, iar ai tăi sunt împăcaţi cu ideea că odorul lor nu e singur pe lume, chiar dacă-i departe. Cât despre el… i-ai depistat toate tabieturile. Ştii că se trezeşte uşor dimineaţa şi e plin de energie până se-ntunecă. Ştii că-i place să gătească, dar doar cu tine prin preajmă. Ştii că urăşte să spele vasele după ce-a mâncat. Ştii că adoarme la două secunde după ce-a pus capul pe pernă, mereu înaintea ta. Ştii că mereu doarme dus, adânc şi-l bănuieşti chiar a suferi de apnee în somn. Ştii tot. Îl priveşti cu drag şi vrei să-l săruţi de noapte bună. Îţi apleci uşor capul, să nu-l trezeşti. Buzele tale crăpate ating tandru buzele lui fierbinţi. Zâmbeşti în sinea ta. O şuviţă rebelă scapă din strânsoare şi-l gâdile pe faţă. Tresare.

– Laaarggghmmuh aahrrmm păianjen mmrrrhalgmar…

Se scarpină violent pe faţă, mai murmură ceva nedesluşit şi se-ntoarce pe partea cealaltă, cu somnul neîntrerupt. Felicitări Roxa, locuieşti cu Fişioru’. =))

 

Abecedar cărturăresc a la je. Sau moi?

N-aş şti să răspund la întrebarea din titlu. Să mă lumineze cineva, pentru că germana mea sucks. :D

Leapşa vine de la Tomata şi sună cam aşa: “Pentru această leapşă, înşiruie câte o carte preferată al cărei titlu începe cu câte o literă din alfabet. Dacă nu ai o carte pentru litere mai ciudate, cum ar fi Q, X sau K, o poţi înlocui cu o carte preferată care conţine acea literă în titlu. Ai voie sa pui în lista ta şi cărţi care nu aparţin beletristicii”.

Fin’că am o oareşce diaree verbală care nu se poate exterioriza decât în scris, din lipsă de forme de viaţă cu care să ciu pe-o minte şi în aceeaşi ţară, io am adăugat şi nişte mici comentarii, care nu-s musai.

AAnomalii, Joey Goebel
Am scris despre aici. Rooock all the way, plus multe concluzii triste şi dezamăgitoare despre zilele noastre.

BBunavestire, Nicolae Breban
Ah, carte din bibliografia obligatorie de la cursu’ marelui critic. Ritm antrenant, expresii obsesive… Se lipeşte de tine şi n-o mai laşi din mână. Îi o poveste faină şi puţin bizară, mai ales ultima treime.

CCelelalte poveşti de dragoste, Lucian Dan Teodorovici
Povestioare cu schelet comun. Volum foarte, foarte mişto. Scriitură simplă de mare impact. Şi alte laude. :))

DDicţionarul diavolului, Ambrose Bierce
Nu-i roman, da’ Doamne, cât am putut a rânji!

EEnzo sau arta de a pilota pe ploaie, Garth Stein
Vai, ce dramă şi câte bocete am tras când am terminat cartea asta, atât de minunată pentru un iubitor de animale. Emoţionantă pân’ la Dumnezo şi înapoi.

F Fahrenheit 451, Ray Bradbury
O distopie pe gustul meu, care merită citită de elevii care n-o luat bacu’ să treacă oceanu’ neştiinţei. :D

GGerminal, Emile Zola
Oho, naturalismul. Alta din biografia obligatorie care are nişte scene horror, ce-ţi revin în faţa ochilor la ani şi ani după citirea cărţii… Cunoscătorii ştie!

H Heart-Shaped Box, Joe Hill
Adică fiu-so lu’ Stephen King o scris o carte cu titlu de piesă Nirvana. Am trecut de jumătatea ei şi n-o mai pot lăsa jos. Păcat că stau prost cu timpu’ liber. Tre’ să scriu despre ea când o gat, neapărat!

I – Noah, că n-am citit o carte care-ncepe cu litera asta. Da’ fin’că-s rebelă şi nu respect regulamentu’, zic două cu Î. :P Întâmplări în irealitatea imediată, Max Blecher (adevăru-i că nici nu l-am încălcat, este I în titlu :D)
Aş reciti oricând cartea asta, parcă mă duce-n altă lume. E atât de altfel scriitoru’ ăsta al nost’…

ÎÎn ţara ultimelor lucruri, Paul Auster
Hîîî, altă distopie marcantă şi memorabilă.

JJane Eyre, Charlotte Brontë
Victorianism at its best. Roman clasic, la care-ţi palpită inimioara când curg mierea şi laptele din pagini. Sweet love. :)

KKafka pe malul mării, Haruki Murakami
Na, luaţi de-aici K, dacă K vreţi! :)) Faină carte, deşi încă-s în dubii dacă-mi place sau nu Murakami.

LLisey’s Story, Stephen King
Eh, doar o altă operă mişto şi excelent scrisă a Regelui. Un fleac…

MMaestrul şi Margareta, Mihail Bulgakov
Asta cred că-i cartea mea preferată. Ever. Amuzantă, adâncă, mistică, tandră. Ce melanj, dom’le, ce bunătate de lectură!

NNarrative of the Life of Frederick Douglass, an American Slave, Frederick Douglass
O poveste adevărată şi impresionantă despre autorul însuşi. Ominii de culoare au tăt dreptu’ să se simtă lezaţi de ce le-o făcut ominii albi.

OO iubeam, Anna Gavalda
Poveste de dragoste care îţi sfârtecă sufletu’, mai ales dac-ai trăit-o pe propria piele.

PPeripeţiile bravului soldat Švejk, Jaroslav Hašek
Citeam cartea asta pe sub bancă, în liceu, chiar înainte de bac. Profa de română m-o iertat că nu ştiam lecţia de zi, când i-am zis cu ce altceva mă îndeletniceam în ajunul năpastei examenelor. :)) E greu să găseşti o carte cel puţin la fel de amuzantă… O ador!

QThérèse Desqueyroux, François Mauriac
O carte fără sens a unui autor altfel genial.

RRequiem for a Dream, Hubert Selby Jr
O tu, dulce lucrare de licenţă… :)) Faină şi tristă poveste, care-ţi răscoleşte tăte cele-n tine, de la inimă pân’ la stomac.

SSophie’s Choice, William Styron
P-asta n-am citit-o integral, că era a unei profe, da’ cât am parcurs din ea a fost impresionantă. Iar la film am plâns ca disperata vreo cinci minute, când eram la facultă, la cursu’ de literatură americană şi film.

ŞŞogun!
=)) Ideea nu-mi aparţine.

TTime’s Arrow, Martin Amis.
(etubirt) .icia erpsed sircs mA

Ţ Cum mi-am petrecut vacanţa de vară, T. O. Bobe
Îi vară, ăia norocoşi dintre dumivostre sunteţi în vacanţă… ce mai aşteptaţi?

UThe Fall of the House of Usher, Edgar Allen Poe
Scary shit that was, I tell thou. Dar incredibil de mişto scris.

VVocile nopţii, Augustin Buzura
Io atâta o să mă rog de prekinii mei să citească minunăţia asta de carte, până-i aduc pe toţi cu lectura la zi. Mi-a plăcut atât de mult, încât vreau toate cărţile omului ăstuia, deşi am înţeles că unele-s mai grele (şi implicit mai faine).

XMiddlesex, Jeffrey Eugenides
:) Iubire la prima citire. Am mâncat pe pâine ditamai cărţoiu.

YThe Legend of Sleepy Hollow, Washington Irving
Altă poveste clasică, cu fiori. Spooky.

ZZamolxe, Lucian Blaga
Piesa asta de teatru m-o convins că Blaga îi un autor deloc de neglijat şi din punct de vedere dramaturgic. Că-n rest eram lămurită.

Ameer, Cristi, Liviu – îi rându’ vostru.

Aventurile Blondei în SUA (1)

Le mai ţineţi minte pe buburuzele mele din facultate? Alea împreună cu care formam un trio de blonde nepereche, faine şi foarte, foarte inteligente (=))). Mai ales Blonda, mai ales atunci. Ei bine, am terminat facultatea şi am luat-o pe drumuri separate. Al meu o dus până-n Bucureşti, la această mirifică revistă care îmi încreţeşte şi descreţeşte fruntea în fiecare zi, iar Blonda o rămas în Mureş… până când o pus picioru-n prag şi-o zis că vrea o vară americană. Şi dusă o fost, exact în aceeaşi perioadă în care şi Runia şi-o luat rămas-bun, părăsindu-ne pentru nişte negri Franţa.

Şi pentru că mie, una, SUA mi se pare aşa, o adevărată utopie despre care vreau să aud de la persoanele în care am încredere, i-am promis Blondei că public aici, ca guestpost, tot ce-mi trimite pe mail: gânduri, impresii, păţanii, tăt. Am mituit-o cu faimă, că altfel n-are răbdare să scrie… Deh, Blonda… 8-|

Ca să-nţelegeţi contextu’, iată bucata importantă din primul mail pe care i l-am trimis, fix a doua zi după ce-o plecat:

Aşa am dormit de zici că io tre’ia să călătoresc o zi întreagă. Ştii cum am io empatia aia exagerată, nu? Am simţit înzecit agitaţia voastră (a ta şi a Runiei) astăzi. M-o sunat şi asta înainte să plece. Două convorbiri de goodbye la distanţă de câteva ore îs prea multe pentru un singur suflet, şi ăla vai şi-amar de el, ca al mnieu! Mă gândeam cum ai călătorit, cum te-ai mirat că zbori, cum ai cuprins cu privirea norii, noaptea, dimineaţa, soarele, distanţele, miile de kilometri, cum ai tresărit la fiecare turbulenţă, cum îţi aminteai că-ţi ziceam c-o să te mănânce rechinii. :)) Şi-apoi mi te-am imaginat punând capul pe-o pernă şi întinzându-te în pat după o jumătate de lume străbătută, trezindu-te a doua zi, amorţită, încercând să-ţi dai seama unde eşti, amintindu-ţi toată aventura şi zâmbind, gândindu-te că eşti în America, visul poate începe. :)

Apoi, văzând că tace:

Tu, io bag mâna prin monitor, o scot în America şi te strâng de gâţi! SAY SOMETHING! :D

În cele din urmă, o grăit, aşa că vă ofer, cu încântare, mailu’ la care-am râvnit ca o nebună.

Hă, hă… merit să mă strângi de gâţi fără îndoială, Rox dragă, dar uite că am ajuns şi io în faţa calcului, cu energie să scriu. :P Deci, descrierea ta despre cum o fost toată etapa cu drumul – că n-o pot numi pur şi simplu “zi”, la cât de lungă o fost :)) – se apropie foarte mult de felul cum s-au petrecut şi simţit lucrurile în avion (iar empatia…), cu excepţia câtorva mici detalii: de fapt, nu am prea cuprins cu privirea noaptea, pentru că am ratat-o călătorind în timp :D; în schimb m-am minunat la marea de nori de sub mine. Mi-a plăcut foarte mult zborul din Europa în Amerca – cu totul alte senzaţii îs atunci când zbori la 10.000 de metri altitudine şi te mai nimereşti şi pe aripă. Nu aveam nicio problemă cu turbulenţele, care se simt ca gropile din drumurile noastre, deci nimic nou. :)) În schimb, când ma uitam cum se ridică aripa aia imensă deasupra mea mi se strângea stomacul… şi acum mi se ridică părul pe mine. Mi-a placut foarte mult aterizarea, dar nu momentul când avionul atinge pământul, că nu-s io aşa pământeană :)), ci momentul când pierde din altitudine rapid; atunci îi cool, frate. =)) Te caci pe tine cu stropi. =))

Din New York n-am văzut nimic interesant de jos, dar de sus îi mortal. Totuşi, am regretul că n-am zărit Libertatea, nu eram poziţionată bine, cred. No, deci aşa am ajuns eu în America… aici, momentul 1: mă pierd. Pe scurt, nu găseşte gps-ul adresa mea şi şoferul, foarte de treabă, refuză să mă lase singură, noaptea, într-un oraş necunoscut. Aşa că, draga mea, ajung un oraş mai încolo, la o fată din Bucureşti, pe care o ştiam abia de patru ore, deci nu dorm deloc relaxata ci crispată, că trebuia să aştept telefon de la şofer, să-mi spună când trimite pe cineva să ma ia, să mă ducă la oraşul-casa. Ajung şi aici, dau cu greu de fete şi de casă, care se dovedeşte a fi într-o zonă rezidenţială, unde ai acces doar pe bază de cod pin şi care are o frumuseţe de piscină, plus jacuzzi, plus fântână arteziană, de-mi saltă inima din loc de câte ori mă întorc acasă.

Acum, lăsând descrierea asta excesivă, vreau să-ţi zic, Rox dragă, că americanii şi America, în general, cât am văzut din ea până acum, mă încântă. Dacă ai şti cât m-o ajutat şi cât de mişto pot fi unii, nu ţi-ar veni să crezi. Mie nici acum nu-mi vine. Şi se pare că l-am avut pe Doamne Doamne cu mine tot timpul, că prea o mers toate din plin. Atâtea mai am să-ţi povestesc, dar mă doare mâna de la scris, aşa că sper că ţi-i lua şi tu căşti şi-om vorbi, aşa când ni s-o potrivi programul cum trebuie. DACĂ aţi fi aici, voi cei dragi tare mie, ar fi locul perfect pentru mine.

Va urma. Oh da, am uitat să vă zic că Blonda îi în Rehoboth Beach şi face acelaşi lucru ca Al Bundy: selling shoes. :D Abia aştept următorul mail, da’ cunoscând-o, probabil o să mai dureze. :))

Elevii care-o picat bacalaureatul din 2011

Io ştiu că-i tragic, dar să mai şi râdem, zic.

Face-se că la cea mai recentă expediţie în Murăş, dragu’ meu Murăş, home sweet home, am descoperit într-o singură noapte trei elevi care, în ziua de azi, cu siguranţă n-ar fi trecut “examenul de maturitate” (de ce-i zice toată lumea aşa, nu-nţeleg, că aia-i fix pix pe lângă ce urmează). Unu-s io.

Elevul care-o picat bacu’ la engleză

Eram în Office cu Fişioru’ şi Runia, pe vremea când bruneta cea mai reuşită încă nu plecase-n Franţia dorindu-şi să nu se mai întoarcă veci. Noah, şi dacă e luni, e karaoke. Am observat surprinşi că o băgat ăştia şi alte piese de cântat, ceea ce îi de-apreciat. Printre melodiile noi era şi aia cu iz rustic şi sexualitate indecisă, de la Shania Twain. Dar cum tăte piesele ei îs aşa, tre’ să pun şi linku’. Tocmai înainte de asta, pe lângă microfon s-o strâns o gaşcă mare de beutori de alcoale, puşi pe distracţie. Mnoah, şi tocmai când Shania noastră zicea lasciv, în introul piesei, “Let’s go girls!… C’mon!”, unu’ dintre party animalele de la masa aia echivalează prompt expresia în ardeleneşte, urlând: “NOAH ZÎ-LE!”. =))

Elevul care-o picat bacu’ la istorie

Da’ ce credeţi, că noi stăteam pe uscat? Păi atâta am râs la faza povestită anterior, că am început să plângem cu lacrimi de elev picat la bac. Nu ne mai opream! Şi-am râs şi plâns în fumul ăla (care făcea ceaţa tomnatică din Londra să se-ascundă văicărindu-se într-un canal) de ni s-o inundat paharele, şi culmea! – lacrimile de râs au gust surprinzător de asemănător cu whisky şi Cola. Dacă nu mă credeţi, încercaţi. :)) Şi-aşa, bahici şi turmentaţi, ne-am pus pe taclale serioase:

– Şi aşa o fost răscoala de la Bobâlna, zice fericit moldoveanu’.
– Ce răscoala de la Bobâlna? BOBÂLNA? Io ştiam ceva de fetele de la Căpâlna! a grăit blonda care este, adică io…

Dejda. Se pare că circumvoluţiunile mele care se ocupă cu istoria se netezesc cu Jim Beam… seriously, habar n-aveam despre ce vorbeam, da’ măcar am repetat schema cu râsu-plânsu’, de ni s-o umplut iar, pe nesimţite, paharele. :))

Elevul care-o picat bacu’ la matematică şi economie, da’ o luat 10 la logică…

Râs bine, băut bine, da’ ca să sculat mort tre’ să şi mâncat bine. Aşa c-am pornit tustri în jos pe Bolyai, la shaormerie, unde nu ne-o mai întâmpinat turcu’ ce saliva după minie şi Runia, ci un rahitic cu lanţ de nicovală la gât. Gurile noastre cereau doo shaorme mari şi una mică, în valoare totală de 33 de lei. I-am întins palidului 50 de lei şi zici că l-am înjurat. Se codeşte, se buzunăreşte, se vaită, se mâţâie şi ne zice că n-are să dea rest. Mnoah, şi-amu’ zici mă, leşinatule, când îs cu juma’ lipia-ndesată-n gură? Uaai, fir-ai tu să fii! De ştiam meream la grec. Şi-o stors Fişioru’ buzunarele de trei lei, sperând să remedieze situaţiunea… Da’ vezi să nu. Shaormaru’ vlăguit se-mpotmoleşte-n cifre şi, după îndelungi deliberări mintale, ajunge la concluzia că nici aşa n-are să ne dea restu’ ala nenorocit.

Noroc că ardelenii-s calmi prin definiţie, iar moldovenii-s pre’ îndrăgostiţi de ardelence să facă notă discordantă. Numa’ bine-o picat în încăpere nişte unguri frumoşi foc, care-o venit să-mbuce şi ei ceva. Moleşitului i se luminează privirea, faţa şi existenţa: le cere să schimbe cei 50 de lei! Ăştia, unguri da’ altfel omini cumsecade (=))), îi dau ăstuia 5 de 10 lei, da’ apoi îl întreabă dacă lor are să le dea înapoi rest sau diferenţă, dacă-şi iau de-ale gurii. În momentu’ ăla, pentru pipernicit totu’ s-o terminat. O venit un nor şi-o-nceput să-i tune şi să-i plouă deasupra capului. Nu mai ştia ce să facă. Se uita la bani şi numerele i s-o transformat în hieroglife în faţa ochilor. Noi stăteam în expectativă. Presiunea era atât de mare, încât până şi mintea-l durea – dovadă că o-nceput să se ţină cu mâinile de cap şi să se legene pe picioare. Tânărul nostru şaormist o făcut buffer overflow. Calculele matematice l-o redus la absurd, l-o nimicit, l-o neantizat…

Da’ o înviat ca Phoenix, căci dând dezaprobator din cap, ne-a informat cine-i de vină, de fapt, pentru tot:

– Şefu-i prost! o grăit acest Gauss postmodern, trecând apoi la împachetat şaorma, fără nicio explicaţie-n plus, de era să-mi dea ceapa pe nas.

Am rămas perplecşi, schimbând priviri ghiduşe şi râzând pe-nfundate de bietu’ şaormist pe care l-am nenorocit cu blestemata noastră de bancnotă de 50 de lei… Dar astăzi, după mai puţin de o lună de la eveniment, l-am înţeles. Funeriu-i prost! Androneasca-i prost! Burebista-i prost. :))

(povestea asta îi mult mai fain povestită aici, de n-aţi citit deja).

Ne mântuim? O rly?

Ca orice creştin care duminica doarme până după slujbă şi nici nu mai ştie exact cum sună clopotele, toaca şi blagosloveniile, am ignorat aproape total măreţul proiect al popilor postmoderni, şi anume Catedrala Mântuirii Neamului. Dar cum? Cum am putut fi atât de oarbă în faţa evidentului? Un mare pericol paşte creştinătatea şi cea mai mare primejdie îi că nici nu-l vedem!

Păi am aflat că ditamai lăcaşu’ de cult o să aibă 120 de metri înălţime. Acuma că io nu prea ştiu să estimez distanţele nu-i mare secret (ăştia care mă cetiţi din liceu, ştiţi că am rămas tablou când am aflat că făceam patru kilometri pe jos până la instituţia-mi de învăţământ – adică 8/zi, 40/săptămână, 160/lună!! – doar ca să-mi beu banii de abonament pe autobuz). Noroc c-o pomenit ăştia că 120 de metri = vreo 30 de etaje, că brusc mi s-o făcut falca una cu pământu’. 30 de etaje?! Un mastodont! Prima catedrală zgârie-nori. Românii, primii omini care I s-o uitat lu’ Cristos sub straie! Sau o fi vrut să-L gâdile-n tălpi cu crucea din vârf…?

Evident, repede o apărut gurile rele să spuie cum că nu-i momentu’ pentru o asemenea construcţie! Că-i un colos aberant de scump, amplasat aiurea, eclipsând Casa Poporului etc. Păi bine mă, ce creştini sunteţi voi? Nici nu vă daţi seama care-i marea ameninţare! Cum care? Luarea numelui Domnului în Sahara… De ce? Mă, păi voi credeţi că la înălţimea aia cu potenţial de Empire State Bulding wannabe, credincioşii o să zică altceva decât (în funcţie de vârstă şi poziţionare geografică) “holy crap!”, “thulai Doamne, mare-i!” sau “în numele lui Trompi, ce satană-i aia?” când or videa-o de la distanţă?

Cu tăt regretu’, multpreafericiţilor şi preasfinţiile dumivostre, da’ Catedrala Mântuirii Neamului o să fie atât de spurcată, că ar trebui să ne criogenăm şi să ne dezgheţăm peste f’un mileniu, aşa, ca să fim mai mântuibili noi, ca neam…