Deftones. Bucureşti. 2011. După cinci ani…

I-am văzut pe Chino şi gaşca lui de Deftoneşi şi în 2006, pe când eram copil naiv şi încă neumblat la concerte. Dovada aici, aici şi mai ales aici. După cinci ani, s-o întors. Nu-mi imaginam să-i văd live o dată, apăi de două ori! “Şi-o să-i mai vezi”, spune Fişioru’. Eh, dac-or fi în aceeaşi formă ca azi, şi de zece ori… pe săptămână!

“Parcă-s fraţii tăi de la aceeaşi mamă!”, s-o mirat moldoveanu’ meu când am intrat în Arenele Romane şi-o constatat că nu eram singura-n tricou cu ponei alb pe el. Noah bine, recunosc: juma’ din populaţia concertistă purta acelaşi tricoi. Noroc că nu eram la concert Lady Gaga, să fugim acas’ spărieţi de fashion fail, să ne schimbăm. :D

Păi, ce pot să zic? Mâine dimineaţă, presa o să vă asalteze spunându-vă ce s-o-ntâmplat. Da’ nimeni n-o să vă spună cum s-o simţit. Ei bine, o fac io: răsfăţată. Mă, deci dumnezo cu indie vintage handmade music! Pana mea, se ascultă prea multe leşinătăţuri la ora actuală. Suntem (a se citi sunteţi, da? că io-s păh drumu’ cel bun!) parcă resemnaţi cu ideea că muzica şi-o atins apogeul la mijlocul anilor ’90 şi de atunci se tot reciclează. Ştiţi cum îs babele ălea alzheimeriste, care-şi cumpără loc de veci în cimitir şi coşciug din timp? Aşa-i şi societatea modernă; e comodă, cu speranţa-n muzică mai bună îngropată şi cu tot felu’ de genuri muzicale dubioase-n timpane. Doar pentru că ne e lene să ne deschidem minţile şi către… nu ştiu, altceva. Mai autentic, mai diferit, mai necontrafăcut, mai rău, mai vicios, mai septic, mai… viu. Căci ăsta-i, pentru mine, răsfăţu’ despre care vă povesteam. Ăştia-s Deftones. :)

Iar Deftones pot fi cum vor muşchii lor. M-o adus pe culmile extazului la Change (In the House of Flies), Passenger, Digital Bath şi Knife Party (cu toate că Chino iar n-o cântat înaltele, n-o făcut pe soprana pe partea aia de piesă… ruşinică!). S-o jucat, ghiduşi, ca-n tinereţile lor glorioase, pe Birthmark, Engine no. 9 şi… şi… pfuai, un final glorios: un 7 Words lung, etern, care m-o făcut să mă simpţăsc de parcă ieream iar la liceu, făcând trăznăi. :D Da’ cum m-am isterizat pe Elite, Rocket Skates (una dintre preferatele mele de pe ultimu’ album) şi My Own Summer, de s-o speriat şi Fişioru’ de muierea lui până atunci normală… :D Şi ştiţi cum, după fiecare concert, vă rămâne-n cap o piesă pe care o ştiaţi, da’ când v-o fost cântată live aţi redescoperit-o, de parcă aţi fi auzit-o pentru prima oară? Noah, io-s fixată pe Korea, care-o fost cântată… dumnezeiesc de heavy, tată. M-am înfiorat ca un peşte care se expandează de-ăla.


Arene la lăsarea nopţii, iubire eternă.

Arene noaptea, iubire dincolo de eternă. :X

Iar Chino… o slăbit şi s-o făcut tare fain. Atât de fain încât nu-mi mai luam ochii de la el. Why, if it isn’t fuckable the word I was looking for… :D (Ignoraţi-mă, asta era partea-n care trebuia să-i complimentez vocea…). Era pus pe şotii bătrânu’ Chino. N-o mai comunicat mecanic, ci o fo’ spontan, teatral şi comic. Yes, we could have had beautiful smart kids together. :))


atâta calitate s-o putut în dezmăţu’ ăla…

În deschidere i-am prins ca lumea doar pe Implant Pentru Refuz, în faţa cărora-mi scot pălăria, că-s duri şi mişto şi n-o uitat ce-i aia chitară. Deşi parcă n-aş fi vrut să-nceapă şi ei să cânte-n engleză… Anyway, s-o tuns Vita! :)) Şi încă-i delicios de sexy şi aşa, fără păr lung şi cu aparat dentar. Oare ce tre’ să facă să nu mai bălesc când îl văd? Damn men. :)) De la Luna Amară am prins doo piese, da-i mai văd vara asta, o dată-n Suceava şi înc-o dată la Peninsula. ;;) Oricum, lunari amărui ce sunteţi, mi se pare inadmisibil ca după voi să urmeze Paraziţii, iar voi să cântaţi Loc lipsă cu alt tip pe scenă, nu cu Ombladon. Like… wtf? Măcar de nu era nimeni altcineva. :)) M-am simţit… trădată. :))

Cât despre Paraziţii… i-am văzut cu dosu’. Adică stând la coadă la bere, că nu ştiu ce-o făcut, ce n-o făcut organizatorii, da’ ominii de la standurile cu băutură nu se mişcau deloc, da’ deloc. Oricum nu prea erau ceaşca mea de ceai, dacă mă-nţălegeţi.


am uitat a vă zice că Fişioru’ o auzit concertu’ mono, are-un dop de ceară în ureche; poate de-aia nu-i aşa încântat ca subsemnata tătă un rânjet :D

Şi-n final, transmit un salut pe-această cale tuturor celor pe care i-am văzut p-acol’, de la vreo înălţime sau alta: D, Lee (n-ai coborît nij de-al dracu’! :D), Maria, Silvia (nice to meet you, party animal :D) şi duşmanu’ Dorianu’ (ce-i mai bun la urmă :))).

And remember kids: God bless the Deftones! Data viitoare poate-i prind şi-ntr-un loc cu sonorizare mai bună, să simt basu’ ăla-n chept şi să-mi facă ţăndări timpanele chitara lu’ nea’ Fănică Carpenter cela. Pân’ atunci luaţi d-acilea un clip filmat naşpa, în condiţii vitrege.

3 thoughts on “Deftones. Bucureşti. 2011. După cinci ani…

  1. Nice to meet you too, sper ca nu te-am speriat prea tare, ca am obiceiul de a face ca toate alea la concerte bune :D . Oricum, concertul a fost epic, chiar sper sa mai vina baietii astia :D

  2. regrete eterne, dar tocmai ma intalnisem cu o colega de liceu pe care n-o vazusem din 2k1 si n-am putut cobori pana n-o-nceput deftonji… si mie mi-o placut la nebunie, chit ca la prima piesa eram cam ingrijorat. in rest, m-o enervat ca au fost ceva probleme mari la tobe la unele piese, si per total s-a auzit mai naspa ca-n 2k6, dar prestatia lui cinel a fost muuult peste atunci. btw I haz autographs..again! hehe. a fost maaagic. Cami nu ii mai vazuse live si a ramas speechless, cum ma asteptam :)

  3. Silvia, sa ma sperii? c’mon , wtf… De parca n-am fi in aceeasi oala cu facutu-n fel si chip. :)) Lee, no worriez, puteam si io sa urc daca era un capat de lume, da’ stiu ca ne vedem la Peninsula-n prima zi. :)) And yeah, I hate you once more. Ai apucat si sa discuti cu el! Damn.
    Io ma grabeam sa fac bagaje si sa decolam spre
    Bucovina. Stii unde tre’ sa-i vedem ca sa aba sonorizare buna, nu? :))

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *