Fascination Street

The most ridiculous fear in life is the fear of being ridiculous

Tuborg Greenfest Peninsula 2011 – ziua 1

Frumos. Impecabil. Genial. Ce mai, e perioada aceea a anului mai sfântă decât orice sărbătoare religioasă. E Peninsula. :D Târgu-Mureşul şi-a dublat din nou populaţia, iar cea mai mare libertate se găseşte, paradoxal ca-ntotdeauna, în spaţiul acela îngrădit, din care se aude, zi şi noapte, muzică şi forfoteală.

Ca orice om vinit acasă-n concediu, io am de rezolvat treburi. În episodul din această vară: gura. Nişte carii nesimţite, cuibărite-n locuri incomode, plus măseaua de atunci (!) oţârucă infectată. Programarea operaţiei era pentru azi, da’ deşi am un dentist minunat, care are grijă de gura mea ca de-o comoară, instrumentele necesare nu erau sterilizate cu jumătate de oră înainte de primul concert pe ordinea de zi la festival, iubiţii mei Zdubi, care nu erau de ratat. Aşa că am demarat în trombă de la dentist, cu patru injecţii de anestezie pe dreapta şi două pe stânga. Ambele pe maxilarul superior. :)) Nah, mai vorbeşte dacă poţi, Roxo. Mai râzi. Mai schiţează vreun gest normal. Aiurea, eram buzuka botoxată. Zâmbetu-mi era un soi de strâmbătură asimetrică, iar când mâncam molfăiam ca o octogenară fără proteză. De nu eram atentă, mai şi băleam involuntar… şi nici măcar nu trecea vreun gagiu fain prin preajmă! Teh horror.

În aceste condiţii şi pe-o toropeală soră cu sfincteru’ iadului, am alergat până la scena mare, unde festivalul debuta, pentru noi, cu Zdob şi Zdub. Când am ajuns, am sesizat că lumea stătea la umbră, care pe unde putea, sau tolănită prin iarbă. Puţini, foarte puţini comparativ cu alţi ani. Chiar când mi se contura gândul nefast în minte, moldovenii de peste Prut şi-au făcut intrarea pe scenă, voioşi nevoie mare, ca de fiecare dată când ajung la Peninsula. :) Şi nu ştiu de unde, după primele câteva acorduri, mulţimea a năvălit în faţa scenei. :)) A fost o desfătare pentru priviri. Cât am apucat să clipesc de două ori, locul se umpluse-ochi de oameni puşi pe dănţuială, care mai de care mai dezinhibaţi şi cu chef mai mare de party, de te şi mirai prin ce cotloane o stat până-n momentu’ ăla, de nu i-ai văzut, de fapt, câţi îs. Ciocârlia, Boonika bate toba, Nunta iecstriemală :)), Ţiganii şi OZN, Hora cosmică, un Videli Noch incendiar, care le-a pus probleme şi celor mai în formă dintre fani… ah, şi piesele noi, de pe următorul album, care sună într-un mare fel, mai ales aia cu “moldovenii s-au născut…” sau cum i-o zice. Cel mai funny moment o avut loc la bis, când Mihai de la bass reapare pe scenă mândru şi zice la microfon, tare:

– Urmează Ciocârlia!

Deşi o mai cântat-o. Evident, încep acordurile de la Cuculeţul, iar Roman şi Mihai încing un “battle” pe “prima strofă”, făcând mişto de greşeală:

– Cuculeţul!
– Ciocârlia!
– Cuculeţul!
– Ciocârlia!
– Cuculeţul!
– I-auzi una, i-auzi două!

=)) Cum să nu-i adori şi să nu vrei să zâmbeşti din tot sufletul la concertele lor? Din păcate io n-am putut… aşa că dădeam din mâini, din picioare şi făceam ca toţi dracii, însă faţa-mi era serioasă şi complet paralizată. Frustrant. ‘tu-ţi anestezia lu’ Hector care eşti şi nu mă laşi tu să trăiesc şi să mă bucur de minunăţie de festival! :))

Apoi, la un tricou complet ud distanţă, au urmat K’s Choice. Iubire eternă! :X Ce să zic… a fost… altceva. Englezii au un cuvânt care-ar defini mai bine concertul lor: “exquisite”. Asta-mi venea în minte pe ritmurile binecunoscute ale anilor ’90. Nu te mai întâlneşti cu aşa ceva prea des, cu feelingu’ ăla specific copilăriei, adolescenţei tumultuoase; nişte versuri fine, subtile, pline de înţelesuri; o gingăşie imponderabilă chiar şi în cele mai energice piese; o Sarah simplă, naturală, sinceră, cu o voce caldă. Ce mai, simţuri alintate. DAR… evident, există un dar. Nu ştiu, parcă după Not an Addict (daaa, au cântat-o…) sonorizarea a dat chix, cel puţin în faţa scenei. Era un huruit metalic, cumva. Sau poate a fost totul doar în capul meu ăla sec, care tre’ să găsească nod în papură.

După ce ne-am odihnit un pic ciolanele greu încercate încă din prima zi, am purces cu mare curiozitate către o jumătate de oră de Urma. Scurt, concentrat, în esenţă tare, că p-ormă începeau Guano Apes la cealaltă scenă. Ţin să le mulţumesc pe această cale organizatorilor că-mi încalecă trupele pe care vreau să le văd. Ruşinică, huo, etc. Ruşinică şie mie, că-i ascult de vreo şapte ani pe Urma şi încă nu-i văzusem live… până azi. Doamne, cât de bine sună! Nu-mi venea să cred… nu m-aş mai fi dat dusă de lângă scenă. Îi ziceam Fişiorului că mie-mi place să ascult Urma toamna şi iaca… vântul adia doar atât cât să fie răcoare, iar noi eram în primul rând, ascultând This Time şi Lonely Pub. Vocea lui Mani îi miezu’! :D Şi noroc că nu mai au gagici prin trupă, că Domi de la tobe face o treabă bună la backing vocals. Mai bună decât orice altă tipă ce s-a perindat prin formaţie. Sper să rămână aşa, în varianta asta, mai ales cu Eugen Erhan la bas. Bravo, băieţi, şi scuze că aţi fost faultaţi de organizatori. Nu sunteţi singurii. :) Abia aştept să vă prind prin Bucureşti. :X

Din ce povestea Lee, n-aveam aşteptări prea mari de la Guano Apes, aşa că n-am fost dezamăgită. Spre deosebire de simplitatea dezarmantă a lui Sarah de la K’s Choice, Sandra de la Guano Apes a afişat, pe tot parcursul concertului, o atitudine de femme fatale dominatrix, care nu ştiu dacă i se potriveşte. O ştiam raw, dintr-o bucată, băieţoasă şi înfiptă. P-ormă speram să îi ducă mai bine plămânii nişte note. Wrong again. Nu zic că n-are voce bună, c-aş minţi. Spun doar că ori nu şi-o exploatează suficient, ori îmbătrâneşte. Ştim cu toţii că femeia nu se conservă atât de bine precum bărbatul. :)) În fine, lăsând toate astea la o parte, io, una, m-am distrat. Dintre hiturile mai vechi am identificat Open Your Eyes, No Speech, Big in Japan, nelipsita Lords of the Boards şi preferata mea, Pretty in Scarlet. Şi câteva dintre piesele noi îs faine; mai c-aş downloada ultimul album, să le ascult mai bine… Nu ştiu, om vedea… Viaţa-i prea scurtă să asculţi muzică de calitate îndoielnică. :)) Anyway, ceea ce mi-a plăcut la culme în concertul lor a fost piesa de după bis, un interludiu instrumental cu iz de Tool, care m-o cam dat pe spate. Fie Sandra cum o fi, trupeţii ăia ştiu meserie. Melodia aia o fost mai faină decât tot concertul. :D

Cam atât din prima zi. Suntem frânţi, iar io mai urmează să mai fiu şi operată killărită de dentist. Abia aştept ziua a doua! :D :D :D Te iubesc, Peninsulo.

RSS 2.0 | Trackback | Comment

5 Responses to “Tuborg Greenfest Peninsula 2011 – ziua 1”

  1. Diana

    Music to my ears, tears to my eyes! Chiar speram sa scrii ceva, si din cate-mi aminteam in diminetile in care la 6 scriai pe blog si eu fumam cu ochii stinsi la tine in camera, stiam ca o s-o faci. Hugs de unde muzica nu se aude, picioarele nu danseaza si cucul sau ciocarlia nu zboara.


  2. Saaaaay whaaaaaat????? Nu mai cântă aia în Urma? Pot să mă duc iar la concerte??? OmG, you made my day! :))


  3. […] mama tata eu ma las de scris că aşa se face o cronica de festival… sa râdem bine Roxi! related postTabăra de la Ibăneşti – Blogul MelanieiFashion Show în Complexul WeekendBilete […]


  4. Roxi, te inteleg perfect. Si eu eram cu jumate de gura amortita cand am ajuns la Peninsula…tot de la dentist.

    Apropo…am ras cu lacrimi la postul asta. :))

  5. Roxs

    Apai cum sa nu scriu, tu Diana, tocmai de dragul vremurilor alora… Ce fain era, ce viata, ce zbantz, ce oboseala. Anu’ viitor tre’ sa facem cumva sa vii! Sa zboare ciocarlia si sa cante cuculetul din nou in existentele noastre prafuite. :)

    Ionuca, si io m-am bucurat. :)) Abia astept primul lor concert din Bucuresti. O sa fie toamna, asa cum imi place. :D

    Andreea, ma bucur ca ti-a placut, soro de suferinta dentara ce-mi esti. :))

Leave a Reply

XHTML: You can use these tags: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>