Pentru mine, ziua a doua de Peninsula a fost mai scurtă, căci am fost scoasă din uz de operaţia la premolarul drept, la al cărui rădăcină s-o strâns o grămadă de puroi din senin, că de plombat era plombat bine. Amu’ am aţe-n gingie şi un obraz cât China, care-mi şi obstrucţionează câmpul vizual, da’ cel mai ciudat îi că am oase străine în mine, pe canalul “săpat” de puroi, ca să nu-mi rămână gaură-n gingie. Nu ştiu de unde provin. Nu vreau să ştiu. Şi totuşi, cumva… tot la asta mă gândesc. :)) Partea cea mai naşpa îi că pentru ca alea să rămână întregi în gingia-mi, tre’ să nu mă spăl pe dinţi doo săptămâni. Două! That can’t be healthy, right? N-am voie nici să mă clătesc, nimic! Doar să ţin apă de gură în, şi anume, gură, desigur, că doar n-o fi “de gură” de ţinut în urechi. Fain m-am aranjat, nu?

Mă rog, când am ajuns în ţarcul imens al Peninsulei, încă eram anesteziată, aşa că durerea nu-mi prea dădea mari bătăi de cap. I-am văzut în sfârşit live pe Les Elephants Bizarres, care emană o energie de invidiat. Multe trupe ar putea lua lecţii, mai ales de la clăparul Nae :)) (Nae dragă, bine că nu cânţi la nai…), a cărui freză bouncy trădează un spirit bahic de nici nu vreau să mă gândesc cum s-ar fi manifestat dacă n-ar fi avut mâinile ocupate. Basul trupei sună foarte, da’ foaaarte bine, amintindu-mi, pe alocuri, de The Gossip. Ştefan, solistul, s-a alăturat clubului bunăciunilor cântăcioase tunse, unde ocupă un loc de frunce alături de Vita de la Implant pentru Refuz. :)) Minusurile ar fi lipsa soloului de chitară de pe Hello Says The Devil (pe lângă limba engleză oţâră maltratată la versuri, dar asta deja se ştie) şi cântarea aceleiaşi piese la bis. Acuma-s ipocrită, că io-s mare fană a acestei melodii, dar încerc să fiu obiectivă. :)) Mi-o plăcut c-am auzit şi Have No Fear, prima piesă care mi-o atras atenţia asupra formaţiei ăsteia. Băieţii şi-o adus aminte şi de cântarea-n Teatru 74 de la noi, primind încă o bilă albă de la mine. Oricum, ceea ce vreau io să zic îi că am un sfat: pentru data viitoare luaţi-vă un microfon d-ăla fără fir, că n-o fi vreo avere, să nu mai rămâneţi priponiţi ca văcuţele dacă nu v-ajunge cablu, deşi voi vreţi să veniţi în public. :D Gata, am zis-o.

dans :D

da, eşti hot şi când îţi afişezi boxerii :))

\m/

Nae, clăparul elefanţilor :) + basistul mişto

Ştefan, înc-o dată. pen’ că-i frumos el aşa… :))

După elefanţii cu trompa sus, am avut suficient timp să inspectăm tarabele cu diverse plus mâncarea. Mamă, deci mâncare ca la Peninsula mai rar! Şaorme gustoase, hamburgeri imenşi şi moi, cartofi prăjiţi exact atât cât trebuie, şniţele suculente, carne fragedă, gulyas, lucskos, kurtos, langoş, iahnie cu costiţie la ceaun, preparată pe loc, porumb fiert, îngheţată, ciocolată, biscuiţi, fructe proaspete, salate, o baracă la care puteai să-ţi prepari tu pâine cu ce vrei… ah, oftez, un adevărat paradis culinar, la preţuri mai mult decât acceptabile. :X Am gustat şi io din ce-am putut, da’ deja începuse să mă lase anestezia şi fie Nurofenu’ cât de forte, tot nu m-o salvat de la suferinţă. :))

macaraua de bungee la apus

Bad timing pentru toate astea, c-am trecut pe la The MooOd. Sau the moOoed, saau whatever. Doar de curiozitate, am zis, să văd dacă solistul o reuşit, între timp, să depăşească perioada critică a pubertăţii. Mnope, aceeaşi voce enervantă, cu fake Brit accent şi mâţâieli ca-ntotdeauna. Drujbă to my ears. Mă simt nevoită să redau un comment genial al aceluiaşi mastah Lee: “da’ nij macar nu-i vorba de limba, e de cum intoneaza asta, ca un copil obraznic care iti arata curu’ de dupa un geam dupa care stie ca n-ai cum sa ajungi. n-am fost atent ce zice, tot ce aud e NYAH NYAH NYAH NYAH NYAAAAAAh. Roight, mate! Roooooight!”. =)) My point exactly. Şi încă o remarcă marca Fişioru’, care o exclamat în gura mare când şi-o deschis solistul gura: “OPRIŢI MĂCELUL COAIELOR!” =)) Marea mea bucurie o fost că, deşi nu prea mai era nimic de văzut la ora aia, nimeni dintre cunoscuţii noştri nu se afla acolo. :))

Murphy lucrează: dacă nu-ţi place trupa, îţi ies cele mai mişto poze cu ea :))


copchilu’: priveşti şi te doare căpăţâna

P-ormă ne-am mişcat alene către N.O.H.A., care făceau probe de sunet. Ştiam vreo câteva piese, da’ habar n-aveam la ce să m-aştept. O blondă sexy, un tip negru şi făşneţ, o tipă mai tuciurie la chitară, plus instrumentiştii. Negrul face ce face şi n-ar mai sta locului. Îşi ia legitimaţia aia de artist, se uită la ea, îl pufneşte râsu’ şi… o aruncă. :)) N-are nevoie de ea, e artist şi dacă nu scrie asta pe-o bucată de plastic, iar el ştie lucrul ăsta prea bine. P-ormă ghiciţi ce face negrul nostru, în timpul probelor de sunet! Sare gardu’, vine în public şi vorbeşte cu doi omini veniţi de pe alte meleaguri. Şi apoi vine la mine, zâmbind şi zicând: “Sound check… fun, baby!”. Io-ncep să râd şi-l întreb dacă se simte bine şi d-elea, gândind c-o fi prizat ceva. O ieşit o conversaţie de complezenţă tare funny, io bănuitoare cu sprânceana sus, ăsta tăt o treabă şi-o agitaţie şi-o veselie. Fun, baby, indeed. :))

negru’ pe grilaj, la câteva secunde înainte de conversaţie :)

Noah, şi-ncepe concertu’. Se dezlănţuie o nebunie pe ritmuri de drum and bass. Gagicile au o voce de ţi se ridică pufu’ pe tine, iar negru’ răpăie de parc-ar fi fost crescut prin ghetourile americane. Dac-aş fi fost tipul de la tobe, aş fi ieşit de la Peninsula pe targă. Dac-aş fi fost saxofonistul, aveam nevoie de un transplant de plămâni. Incredibil ce ştiu oamenii ăia! Tipa brunetă, Camila, e din Sao Paolo şi n-are talent numa’ la chitară. Mă, deci era o jumătate de om, o mignonă de-asta ca mine, de care te-mpiedici pe stradă că n-o vezi, da’ ce voce, dom’le, ce voce! Cânta-n portugheză la fel de bine ca-n spaniolă, cu nişte accente savuroase şi inflexiuni care te făceau să te simţi mândru că ai sânge latin. În public era o dezlănţuire totală. Dansau rockeri şi cocalari din cortu’ cu bumţi-bumţi laolaltă, fără vrajbă, fără gânduri, fără grija zilei de mâine. Doar dans pe Tu Cafe, Pijama şi alte hituri. La o piesă cântată doar de gagici, negrul a dispărut de pe scenă. Noi stăteam în primul rând şi am simţit că cineva ne înghesuie. M-am întors în spate pregătită să zic vreo două cuiva, da’ cel care mă-mpingea era nimeni altul decât negrul cântăcios, care-ncerca să ajungă înapoi pe scenă. “Hello :D”, zice, iar io râd şi-l las să treacă. :))

brazilianca Camila, o voce dumnezeiască

Au fost două momente magice la N.O.H.A. Primul – când a coborât negrul cela hiperenergic în public. Cânta şi mergea tot mai departe, dansând cu oamenii, de până şi bodyguarzii i-au pierdut urma. :)) Pasa microfonul tuturor şi se lăsa strâns în braţe. Adora freamătul mulţimii şi-i plăcea să-i facă pe toţi fericiţi. Mai rar aşa artişti. :) Al doilea moment: Balkan Hot Step. Vorba aia, pune-i românului manele şi vezi ce se-ntâmplă. :)) Glumesc, căci după cum vedeţi, e muzică balcanică de prin zona Serbiei, scrisă parcă de Bregovic. Da’ nici lor nu le-o venit să creadă ce s-o iscat când le-o gâdilat miilor de oameni spiritul balcanic din sânge. Diana, Runia, unde-aţi fost, surorile mele de scuturat curu’ ca apucatele pe de-astea? Aţi fi adorat concertul! Mai ales că după piesa asta săltăreaţă, a urmat alta şi mai şi: Gipsy Valley. Titlul zice tot. Dezmăţul: maxim. Transpiraţia: şiroaie. Fericirea: nemărginită.

tot ei

Şi pentru că după un asemenea concert, inima-mi ţâpa din chept, ne-am dus la Grimus să ne liniştim. Am stat la tot concertul, chiar dacă s-o-ncălecat un pic cu Kasabian. Vai, dor mi-o fost de băieţii ăştia! Dacă te uiţi o dată la ei, nici n-ai zice că ştiu atâta muzică. Îs aranjaţi, ferchezuiţi, tunşi, poartă haine mişto, nu tricoaie lălâi şi blugi rupţi. Au cântat piesele noi, care sunt atât de bune, încât deşi le-am mai auzit doar de vreo două ori, le ştiu deja versurile (şi nu, nu pentru că ascult Radio Guerrilla, pentru că n-o fac). Oricum, pe haghtagul #peninsula de pe Twitter, în care toată lumea-şi dă cu părerea despre festival, am citit şi că Grimus îs un fel de Voltaj. :))))) M-am enervat cât m-am enervat şi mi-am mai dat ochii peste cap câteva minute, da’ p-ormă mi-am dat seama că-i cea mai amuzantă chestie pe care-am citit-o în ultima vreme. :)) Dragii mei Voltaj wannabes, io vă iubesc şi abia aştept următorul vostru concert. De preferabil, unu’ la care Dabija să-şi dea din nou jos tenişi pentru a exemplifica ce vor să zică versurile alea, şi la care Vali să fie la fel de comunicativ cu publicul, că până acum parcă nu-l scoteai din starea aia de “eu şi chitara mea”. Momentu’ interesant a venit când băieţii de la Toulouse Lautrec s-o urcat şi ei pe scenă, toţi cu căciuli de blană ruseşti pe cap şi înarmaţi cu câte-o tobă. În afară de toboşar, erau total nesincronizaţi, da’ a fost inedit şi funny. :)) Ah, şi felicitările mele pentru un cover tare reuşit la Make It Wit Chu de la Queens of the Stone Age. Bestial şi total neaşteptat. Sunteţi prima trupă românească ce s-a gândit să facă un cover după ăştia. Much love from me, respect.

În cele din urmă ne-am dus la Kasabian, care-aveau o grămadă de leduri şi lumini pe scena amenajată foarte fain. Mă rog, ăştia cântă indie, care nu-i deloc felia mea, da’ pentru un iubitor de astfel de gen, a fost un concert reuşit, cu sonorizare bună şi show pe măsura aşteptărilor. Am auzit cumva piesa aia faină de pe soundtrackul Pulp Fiction? :D

Noah, amu’ că v-am dat de cetit, mă duc să mă pregătesc pentru o altă zi în care-o să zâmbesc doar cu o falcă. Luna Amară, Iggie!! şi… Şuie Paparude, care-ncep să cânte abia la trei dimineaţa. :)) O să fie o noapte luuungă… \:D/