În primu’ rând, în cazu-n care-aţi uitat că lucrez la gazetă, tre’ să v-o prezint pe singura formă de viaţă inteligentă din redacţia asta (în afară de mine, desigur): Incolora. Ea e dovada vie că încă-ţi mai poţi iubi colejii de muncă, deşi, aşa cum spunea şi ea, noi suntem prekine înainte de toate. Cu alte cuvinte, îi de-a mea, mă! :D
Având în vedere că ieri am cumpărat chilipiruri de la Dalles (io mi-am luat doar primele două din listă), m-o prins o oră indecentă din noapte cetind cu nesaţ.
Evident, azi am apărut la bureaux ca o legumă.
Putea să se pornească al treilea război mondial, să ningă sau să fie 40 de grade, să descalece Cozma din metrou la Universitate, să se pupe Vadim cu ungurii şi să-şi facă Guţă trupă rock, să cânte Rage Against the Machine live at Big Berceni, că io tot nu observam. Picam în bot de somn. Tot ce puteam să fac era să mormăi “unde-i cofeina, daţi-mi cofeina…” Ocazional, mă mai plângeam că colegii-mi de bureaux fac linişte prea tare şi nu poci aţipi.
Prin urmare, era din nou momentu’ s-o iau pe Incoloră de mână şi să purcedem întru căutarea de Dr Pepper, prim-elixir al vieţii (scuze, Pepsi, ai fost retrogradat pe locu’ 2). Ajungem în magazinul de lângă sex shop şi găsim, din păcate, o singură doză din licoarea fermecată. O iau, plătim, plecăm.
La semafor, neuronu’ meu extenuat se exprimă:
– Cât de tâmpiţi îs ăştia să aducă o singură doză de Dr Pepper la magazin, tu?
Incolora face o pauză de două secunde, să vadă dacă vorbesc serios, apoi dă-i şi râzi şi nu te mai opri…
Amu’ întreb şi io, că zo nu ştiu: cât de tâmpit să fii să crezi că cineva o adus în magazin UN SINGUR Dr Pepper? Mi-era somn sau eram blondă? Fiţi blânzi, nu suport veştile proaste. :))
(Vine şi partea a doua de Balkanik. Când mă trezesc.)
Pentru mine, Balkanik Festival o-nceput cu o mare dilemă: unde-i faimoasa Grădină Uranus şi cum ajung la ea? Pe site-ul festivalului scria un lucru, Fişioru’ voia să facem cu totul altfel, iar io… am mers pe mâna bărbatului, care se dădea mare că ştie, deh. Mare greşeală. Tramvaiul ne-o lăsat departe, iar Fişioru’ nu părea deloc deranjat de asta, drept pentru care ne-am ciondănit. L-am şi pălmuit în mijlocu’ ditamai bulevardului, l-am lăsat acolo şi am căutat Uranus 144 de una singură.
Ce debut… balcanic, mi-am zis oftând, în timp ce traversam labirintica Piaţă George Coşbuc, plină de câini, flori, mirosuri fetide şi ţigani de toate formele şi mărimile. La ţigănci zero barat pe lângă ce-i acolo.
– Poftiţi la flori, domnişoară! mă-mbie o ţigăncuşă.
– Ăă… îmi spui, te rog, cum ajung la Grădina Uranus?
– Dacă nu cumperi flori, nu-ţi zic, domnişoară! se şmechereşte asta mică.
– Thanks a bunch (=)))! îi spun ironică şi plec.
M-am ghidat după sunet şi am ginit intrarea în spaţiu’ concertistic, însă când să scot invitaţia, ia-o de unde nu-i. Îmi calc pe orgoliu şi sun Fişioru’. Dragu’ meu moldovean încă se chinuia să găsească Uranusu’. :)) O pornit înapoi spre locul certei, să vadă dacă nu cumva, în mijlocu’ războiului stradal de gherilă dintre noi, o fi picat invitaţia din geantă.
– Dă-o naibii invitaţie, mişcă-te-ncoa’! grăiesc nervoasă.
– Rox, e doar o hârtie scăpată pe jos în Bucureşti. Chiar crezi c-o ridicat-o careva? :D
Vă vine sau nu a crede, invitaţia noastră de două persoane zăcea pe asfalt, în mijlocu’ bulevardului arhicirculat. =)) Cum să nu iubeşti Bucureştiul?
Salijevic Orkestar
Deşi Romano Boutique prestase înainte să ajungem noi, când o-nceput sârbii să cânte nu era nimeni în faţa scenei. Mai în spate, pe nisip, se găsea însă un fel de public… timid, dezorientat, format din hipstăraşi dă Bucureşti veniţi să fumeze şi să socializeze într-un cadru cool, care demonstrează cât sunt ei de toleranţi şi de open-minded faţă de minorităţi. Şi oricât de mult mi-ar displăcea ideea de a-mi posta impunătorul posterior în faţa ochilor atâtor oameni, mi-am luat Fişioru’ şi ne-am aşezat la grilaj, fix sub nasul sârbilor (pe care-i ştiţi, desigur, din Underground-ul lu’ Kusturica – un film mortal, de-altfel) – lucru ce n-o rămas nesalutat cu respect de Slobodan Saljevic, prim-trompetist şi lider al orchestrei, printr-un thumbs up şi-un zâmbet plin de recunoştinţă. M-am topit. :)
Slobodan
trompetist full-time, gurist project-based
not his best pic, da’… el e :X
Până la urmă, s-o strâns de-un public decent, care-o gustat din plin bunătăţurile oferite de oamenii în alb de pe scenă. Mesecina, Bubamara, Kalashnikov o fost doar câteva dintre delicatesele servite. Inima-mi însetată după astfel de senzaţii îmi palpita în ritm de alămuri suflătoare, la care se adaugă ţiganul de la tobă (una, da? de-aia imensă, pre-hernie, de-atârnă de gât, te-ndoaie de spate şi-are un cineluş deasupra). Mă, apăi pe lângă că-i sarea şi piperu’ trupei, fiind singuru’ care nu tre’ să-şi scuipe plămânii-n instrumente, mi-o şi zâmbit tot concertu’, aruncându-mi fel de fel de ocheade! Şi cum bătea, şi cum mă privea… ah, teh eternal looove. :X
Vizibil deranjat de această neaşteptată idilă platonică, Fişioru’ zice sec şi iritat, făcând referire la stilu-i de bătut în tobă:
Nu ştiu cum îl cheamă, da’ Maimuţel i-o rămas numele. Cel mai frumos şi tobar Maimuţel ţigan ever. :D
Taraf de Haïdouks
Râdem, glumim, da’ la Taraf s-o strâns TOATĂ lumea în faţa scenei, de nu mai aveai loc să respiri de curioşi, fani, da’ mai ales de fotografi (trăi-v-ar famelia şi puşca-v-ar obiectivele cât China). Oricum, puţine lucruri m-o mai putut scoate din lumea haiducească odată ce-o-nceput a se dezlănţui armonia de patru/cinci viori, trei acordeoane, un ţambal, un contrabas şi-un fluier (şi dumniezo mă ierte dac-am uitat ceva, da’ mulţi erau!).
să nu credeţi că încap toţi într-un cadru
Am fost sedusă instant de tot ce se-ntâmpla pe scenă. Melancolia pământească, poezia bătrânicioasă, lirismul lăutăresc… ce mai, o voluptate care m-a făcut să plâng! Căci da, a voastră blondă iubitoare de balcanisme o vărsat o lacrimă când i-a văzut pe bătrânii din Clejani, care din banii de pe concerte au pus curent în tot satu’, care-o fost căraţi de Johnny Depp pe la Hollywood, încântând sute de vedete, da’ care au urcat pe-o scenă din România doar a doua oară, din câte-am înţeles. :) Nu judec. Nu ştiu a cui e vina, dacă ei cer prea mult sau nimeni nu-i cheamă pe nicăieri din cauza unor prejudecăţi stupide, da’ am citit bucurie-n ochii lui Caliu, Fluierici, nea’ Ilie şi tot restu’ de “clan” Manole sau care-or mai fi ei, generaţia mai în vârstă. Fericirea că sunt aplaudaţi şi apreciaţi în România. Empatia şi extazu’ c-am ajuns să-i văd live m-au copleşit, recunosc.
Fluierici
duet 1
Da’ mi-am revenit repede, că-i imposibil să nu te bucuri că trăieşti pe Brâu, Tot taraful şi o grămadă de improvizaţii care mai de care mai spectaculoase şi mai breathtaking. Dintre astea, m-o lăsat mască duetul dintre Caliu şi fii-so (care-arată exact la fel ca talentatu’ de tac-so). Nu există aşa ceva… Cu toate că Robert – aşa-l cheamă pe junior – n-are încă amploarea mişcărilor şi dexteritatea părintelui său mai experimentat într-ale viorii, un ochi neformat nici n-ar fi zis că mai are de recuperat 20 de ani până să se “tragă de chiloţi” cu maestrul Caliu. Iar vulpoiu’ ăsta bătrân era megaîncântat de ce-i poate fecioru’, pupându-l pe mână în semn de preţuire.
duet 2
Şi totuşi, de ce e Caliu superstaru’ tarafului? Dacă aveţi răbdare până la final, o să vă daţi singuri seama din filmuleţul ce urmează. Eu, una, eram cu falca pe asfalt când am văzut live. :)
De salutat şi iniţiativa cântăcioşilor să ne readucă aminte de marii Culaie şi Căcurică, ce n-o scăpat nepomeniţi în concert. Şi mai lăudabilă o fost piesa pentru Johnny Răducanu. Ţigani culţi şi simţiţi, v-aţi fi aşteptat să fie altfel? :)
O fost un concert suprarealist, care m-a înfiorat cu fiecare notă ce ieşea din instrumentele unor ţigani neşcoliţi, dar mai aplecaţi spre muzică decât o grămadă de conservatorişti băţoşi şi preţioşi. I love you, Taraf de Haiduci ce-mi sunteţi, şi vreau să vă văd mai des prin ţara noastră dragă.
Pentru că m-am întins cu sporovăiala, urmează un post despre ziua a doua. O părere mai avizată despre prima zi puteţi găsi la Vasile, care-i un tip super fain, pe-un suflet (balcanic, d’oh) cu subsemnata. Tot lui tre’ să-i mulţumesc şi pentru poze – săru’mâna, dau o bere!
Dac-aţi văzut vineri o blondă plângând în hohote la Victoriei, pe nişte scări retrase de pe strada Argentina, aia eram io, cedând nervos în public. M-au copleşit mai multe deodată şi mă simţeam atât de împovărată şi surescitată, încât noroc că n-aveam obiecte de mobilier şi fo’ bâtă de baseball la-ndemână. În schimb am găsit scările alea, cărora le-am transferat, mârşav, tot paharul ăla de tristeţi şi frustrări care-au dat pe-afară.
După ce mi-am revenit cât de cât, mi-am croit drum printre oameni şi, cu privirile încă tulburi de lacrimi, m-am împiedicat de-o bordură chiar când treceam pe lângă trei poliţişti. Evident, i-o umflat râsu’. Nu-i condamn, căci reacţionez la fel de pueril de fiecare dată când cineva îşi etalează abilităţile de artist emerit într-ale dansului contemporan urban. Da’ de-aia tot le-aş fi spart dinţii cu şina de cale ferată.
Tac, înghit, merg mai departe.
Cu minţile învolburate şi cu un nod incomod în gât, mă urc în 300 în loc de metrou şi mă-ndrept către Universitate. Înăuntru, patru ţigănci balşoaie, în fuste colorate şi baticuri înflorate. Transpirate, uşor mirositoare, dar destul de tinerele… şi smerite, dom’le, umile pân’ la dumnezo şi-napoi, căci cu trei locuri libere-n autobuz, nu voiau nicicum a lua loc pe vreunu’ dintre ele! În cele din urmă, toropite de cele 83428423894203948 de grade de-afară, se-aşază, însă numai până la prima staţie, când năvăleşte înăuntru un puhoi de oameni albi, superiori, cărora ţigăncile le cedează instant locurile, fără a le fi fost însă solicitate. 8-|
– Stai jos, frumoaso! îmi spune una dintre ele, zâmbindu-mi cu o sinceritate dezarmantă, de-mi venea s-o pup.
– Nu, stai liniştită, nu vreau să mă aşez, îi răspund io, zâmbindu-i la rândul meu şi atingând-o prieteneşte pe umăr.
N-o vrut, evident, da’ m-a privit fix, aproape neîncrezător. Apoi a surâs timid. Cum ziceam, o smerenie de-a dreptu’ enervantă, soră cu autodiscriminarea.
Dar contactul nostru vizual a spus o poveste întreagă. Ne-am înţeles reciproc, ca doi câini hăituiţi de ger, care-au dat de culcuş cald şi-un ciolan afumat. Nişte vorbe faine, de-atât o fost nevoie.
Nu ştiu voi, da’ io le-aş lua pe ele, pe ţiganu’ orb şi pe ăla care m-o salvat de la moarte prin înecare în Mureşu’ îngheţat şi i-aş duce fain-frumos la Balkanik Festival, să ne rotim fustele, să ne-mpleticim picioarele şi să lăsăm sângele ăla balcanic să zburde nestingherit prin vene, că-i tot roşu, fie că-i de ţigan, pakistanez, evreu, român, american, chinez sau Jiji Becali. Iar muzica asta-i pansament pentru suflet şi alta nu!
Luaţi de-aici promo înnebunitor de megafain. Click or die!
Deci cine mă face de-o horă weekendu’ ăsta? :D
Post pe alocuri melodramatic din cauză de prea mult vin la bord pentru o singură noapte. Hâc!
Auzită azi, aici, în propria-mi curte. Protagoniste: mama, de maxim 29 de ani, şi fiica, de vreo 5.
– Mami, vreau să ascult cântecul cu răţuştele!
– ?
– Ăla cu raţele, mami.
– … Lasă, că-ţi pune mama nişte manele. Bine? Punem nişte manele şi ne distrăm!
Mda. Brusc, icoanele în şcoli mi s-o părut inofensive.
Înţeleg că vrei să te felicite toţi cei 4999 de prekini de pe Facebook de ziua ta. Înţeleg că îţi doreşti să fii în centrul atenţiei, să primeşti urări de bine, să auzi că eşti minunat şi să crească ficaţii-n tine de mândrie. Hepatomegalia anuală, dătătoare de stări de bine. Asta pot a pricepe, da? – deci nu mă poate învinui nime’ că n-aş fi tolerantă.
Sunt OK şi cu ideea LMA-ului aferent pentru omini necunoscuţi, care, întâmplător sau nu, te-o adăugat pe Facebook. Poate ţi se par interesanţi. Poate tipu’ îi bunoc sau gagica îţi bântuie fanteziile. N-am nicio problemă cu asta. Ceea ce mă trisperă la culme îi că, amabil cum îţi place să fii, faci asta cu TOATĂ LUMEA. Toţi! Unu’ nu ţi-ar scăpa neblagoslovit. Dumnezooo! Până când?? Ştii până când? Până-i urezi “La mulţi ani!” şi de două ori într-o lună, că nu-ţi dai seama. Which sucks.
Aşa că ce m-am gândit io? Să fie azi ziua mea. Şi peste două săptămâni. Şi peste-o lună. Şi peste două. Pe Facebook, evident. Să identific binevoitorii şi să râd de ei, în sinea mea. :)) Nu câştig nimic cu experimentu’. N-are niciun scop în afară de nişte hohote inocente pe seama unor urări golite de conţinut. Azi, prima dată când îi ziua mea, o să fie mai nasol şi enervant, da’ trece repede. E doar o zi. Peste două săptămâni însă… m-o durea burta. Încă nu m-am lămurit cum oi păcăli numărul limitat de zile de naştere pe care le poţi avea pe Facebook – :)) -, dar m-oi descurca. Dacă nu, c’est la vie, o să fiu mai tânără cu câteva luni.
Let the party begin!
P.S. Dragi prekini care n-aţi ştiut niciodată când e ziua mea reală (pentru că pe reţelele de socializare nu mai e afişată de când am trecut de 20 de ani şi mi se pare că-s prea bătrână să o fac publică :)), iar trâmbiţatu’ îmbătrânirii nu mi s-o părut firesc veci pururi), voi n-aveţi nicio vină că Roxa îi tâmpită. I still love y’all, a şti când m-am născut nu e un criteriu de departajare. :)
Vă era dor de atmosfera americană? Dacă tot s-o vorbit atâta de comemorarea a 20 de ani de la 9/11, io m-am gândit automat la sufleţelu’ cel mai apropiat mie… care-i acolo, în locul cel mai îndepărtat. Mda. Blonda strikes back, cu un mail trimis acum o lună şi ceva (!!), chiar înainte de concediu-mi. Să-ţi fie ruşine, Dinu Patriciu, că nu l-am postat! :D
Între timp, Blonda mea scumpă o scăpat cu viaţă de Irene şi şi-o găsit şi al doilea job… Complicat, io n-aş putea. Pe lângă păpuci, vinde şi… dulciuri. Noah, tentaţia supremă. Dar să-i dăm cuvântul, că io i-am sorbit de prea multe ori cuvintele.
(Pentru oareşce continuitate, găsiţi prima parte aici.)
“Am tot început mailul ăsta de o sută de ori, dar de fiecare dată am fost întreruptă de câte un dezastru natural, gen foame cruntă sau oboseală sau alte minuni de-astea neimportante (ştiu, sunt uşor de distras), chiar şi de data asta a încercat cineva să mă corupă, dar nu mai cedez pentru că Roxa mea vrea să ştie de mine:D. Şi de America… şi de americani. Cred că asta-i întrebarea pe care mi-ai pus-o cel mai des de când îs aici, cum îs ei? Îs… POLITICOŞI, în primul rând (adică ştiu politică :))). De multe ori o politeţe seacă, falsă, enervantă pentru un român, dar de preferat lipsei de maniere care tronează la noi.
Deci, în America totu-i foarte simplu, totu-i gândit în locul tău, aşa că americanii nu prea au dileme, nu fac prea multe exerciţii de gândire, în schimb, obsedaţi cum sunt de calorii, aleargă în amiaza mare, pe temperaturi de peste 40 de grade, Celsius :)), pe betoane încinse, de lasă bălţi în urmă lor. Şi mai fac ceva inteligent, merg la Wendy’s şi comandă un meniu întreg, cu hamburgeri, cartofi prăjiţi, 10 sosuri, daaar… iau cola dietetică pentru că îs la cură. :)))
Îs oameni faini dar cam plictisitori, cel puţin ăştia de pe aici. Am fost săptămâna trecută la o zi de naştere, la un gagiu vecin aici cu noi, foarte fain tipul, dar cu orientare sexuală îndoielnică sau nedesluşită încă (de mine cel puţin). Aşaaa… am fost invitată la ziua lui şi am acceptat, mai ales pentru că era născut într-o zi cu Chinci şi mă gândeam că-l sărbătoresc pe el, indirect şi de la distanţă :P. Ştii party-urile alea nebune pe care le fac tinerii americani prin filme? La aşa ceva mă aşteptam să particip şi eu… în schimb, DEZAMĂGIRE, ăştia nici măcar nu dansau; ei prin distracţie înţelegeau să bea Jungle Juice, un fel de punch mai tare şi să povestească nimicuri. Ce să-ţi mai zic, la un moment dat s-au apucat să se joace ping pong virtual, cu console wii şi rahaturi total neinteresante. Iar sărbătoritul, când se băga în seamă cu o fată, când călărea un băiat :))), foarte confuz.
Acum realizez că de când sunt aici n-am prea avut regrete, cel mai mare e că nu cunosc prea mulţi tineri americani. Adică locuiesc cu Sarah, care-i americancă 100 la sută şi tânără 90 la sută :)), dar nu ştiu dacă s-o iau pe ea drept tipic. În lipsă de ceva mai bun, totuşi asta fac şi am descoperit ceva… că noi, tinerii, avem aceleaşi drame, aceleaşi poveşti, avem parte de întâmplări ridicole sau faine foarte asemănătoare, numai continentul şi contextu-i un pic diferit. Am o colegă de lucru foarte mişto, Cathy o cheamă şi, ciudat, îmi aduce foarte mult aminte de tine, personalitate asemănătoare, doar pasiunea de bază vă diferenţiază, ea-i cu moda, tu cu muzica. Anyway, tipa îi mortală şi-i place să povestească, aşa că am aflat că are o poveste foarte asemănătoare cu povestea noastră “geamănă”, marile noastre drame, ştii despre ce vorbesc… numai că a ei încă continuă, nu a avut (încă) disperarea necesară (că nu o pot numi putere, clar) să renunţe. Deci, cum zicea chiar ea ieri, different continent, same story.
Probabil faptul că am avut aşa de mult contact cu societatea americană, cu tot ce ţine de cultura şi obiceiurile lor şi asta, clar, datorită filmelor hollywoodiene şi globalismului la care luăm parte, dar suntem ca şi cum am fi crescut împreună, noi şi americanii de vârsta noastră; ascultăm aceeaşi muzică, urmărim aceleaşi filme, purtăm aceleaşi haine şi ne tundem la fel, adică diferenţă dintre noi şi ei nu-i deloc mai mare ca diferenţa dintre un ardelean şi un bucureştean, şi crede-mă că nu exagerez. Concluzia, societate românească îi o sugativă :)), ia tot ce prinde de la alţii, deci noi semănăm tot mai mult cu americanii. Cred că de-asta m-am adaptat aşa de uşor şi n-am avut, cum mă aşteptăm, o criză de-aia de inadaptabilitate în primele săptămâni.
Asta nu înseamnă că nu-mi lipsiţi VOI de mor, că nu vă visez, cu rândul, în fiecare noapte, că nu mi-i ciudă că gaşcă merge la Păltiniş şi io nu, că nu urăsc faptul că nu mai pot vorbi cu tine zeci de minute la telefon, zicându-ne tot amarul aşa cum obişnuiam :P. Tu cum eşti Rox dragă, ce-ai mai câştigat ;)) ? Ce-ai mai citit? La ce filme te-ai mai uitat? Şi, mai ales, ce-ai mai simţit? Apropo, am văzut Game of Thrones :D. Iui ce mi-o plăcut :X, îi bestial. Şi am mâncat, duminică, mâncare chinezeascăăă, aia aproape mi-o plăcut mai mult că filmul. :)) Tuu Rox, zi-i la Fişi să repare căştile alea să povestim şi noi mai mult, să-ţi zic durerile mele după ce stau o zi întreagă la magazinul de dulciuri, al doilea meu job, şi nu mânc nicio bunătate, pe gratis cel puţin. :))
Te pup tu dragă mică şi să ştii că are dreptate Adinutz, în genunchi mă-ntorc la ţine, şi la ea, la toţi dragii mei, că eu sincer nu aş putea stă prea mult departe de tot ce mi-i drag. TE PUUUUP şi TE IUBESC. Sper să mă ierţi că am fost nashpa şi nu ţi-am scris atâta AMAR de timp. >:D<
I-am mai văzut şi garantez experienţa euforică. Abia aştept să-mi pierd din nou controlul ca atunci. :D
Anders şi-o tăiat dreadurile, da-i tot mascul feroce. Jesper a plecat de tot din trupă, da’ în 2009 i-a fost compensată cu vârf şi îndesat absenţa. Nimic n-are ce da greş. Doar sunt In Flames. Ei “m-au creat”. Cu ei a început tot rockul. Hai, 1 octombrie, mişcă-ncoa’ mai repede!
(Apropo, dacă vreţi autograf şi să-i cunoaşteţi pe ominii ăştia pe cât de modeşti, pe-atât de mişto, este-un concurs aici.)
Prin urmare, am bifat şi Control Day Out, la Arenele Romane. Zic “bifat” pentru că, din nou, gura mi-o dat şah-mat. Nu ştiu ce am, dom’le, da’ de când cu rezecţia-mi apicală, îs de mândra minune: am o dantură aşa de sensibilă, încât nu pot asculta muzică dată tare. Partea proastă-i că nu simt numai o durere ascuţită-n maxilarul superior. Mai ţineţi minte senzaţia liniarului sau unghiilor care scârţâiau pe tablă? Ei bine, adăugaţi asta la durere, căci exact aşa mă simţeam şi io. De la muzică. Live! Io, Roxa! Nu-mi venea să cred. M-am retras în fundu’ Arenelor, m-am cocoţat acolo şi… am stat. Ca la spectacol. Parcă venisem la teatru, nu la concert. Mişto, nu?
…Asta-n condiţiile-n care Şuie Paparude veniseră hotărâţi să dărâme Arenele. Cu beat-uri mişto, muzică dată tare de tot şi un Bean foarte în formă. A fost odată, Pentru inimi, Moartea boxelor au sunat de cinşpe ori mai bine-n aer liber decât în cortul bumţi-bumţi de la Peninsula, chiar dacă publicul nu se compară. :) Deşi mă enervează comparaţiile Bean vs. Junkyard, tre’ să recunosc că şuiul nostru paparud ştie să cânte, nu doar să vorbească, să strige şi să răpăie – lucru care, de ce să nu recunosc, mă mai călca uneori pe nervi în cazul lui Junkyard. Şi nu, până acum n-am avut privilegiul să asist la un concert ROA, să văd dacă s-o mai schimbat ceva. Să revenim. Deci, în concluzie, foarte fain să-nchei o vară cu un astfel de show marca Şuie Paparude. Superbă atmosfera, s-o simţit până-n capătul opus al Arenelor. Respekta!
Şi apoi… momentul Ian Brown. Acum… nu sunt expertă-n Brit culture, nici măcar în Stone Roses. Ştiu câteva piese, ştiu că omul e o legendă, îi cunosc toate colaborările cu UNKLE, îi simt influenţa-n muzica din zilele noastre. Totuşi, de la concert am plecat dezamăgită. Experienţa a fost prea sintetică pentru gustul meu. Am trecut peste partea cu vocea – şi tipu’ de la Smashing Pumpkins are voce proastă, da’ ce piese face, ce piese! Aş fi trecut chiar şi peste faptul că se auzeau (cu ostentaţie!) o mulţime de instrumente (trompete, viori… la dracu’, io ştiu?.. vuvuzele) dintr-un laptop, da’ o chitară să n-ai în trupa de pe scenă? O chitară?! Prezentă aproape-n toate piesele? Impardonabil. :)) Omul ăsta cântă de toate. Dance, ceva groovy, apoi îţi ia minţile cu una profundă… Dansează, se zbenguie, suferă… nah, cum cere piesa. Ăsta-i stilul Madchester, ăsta-i rockul psihedelic, care, fie vorba-ntre noi, e mai mult dance. :)) E prea îndepărtat în timp să-l înţelegem, prea brut ca să-i dăm o şansă (mie, personal, îmi place mai mult shoegazeu’ :D). M-am bucurat să văd oamenii din primele rânduri vrăjiţi de melanjul de muzică de toate felurile, chiar dacă io, una, nu l-am prea gustat. Sau poate-i prea rafinat pentru mine, mai ştii? Dar degeaba. Ceva nu era în regulă. Măselele au protestat. Stone Roses rămân Stone Roses. And they had a guitar.
La Unkle Sounds n-am mai stat. Era, oricum, doar un DJ set, adevărata experienţă cu oamenii ăştia fiind dincolo de durerile mele tomnatice de dinţi. O să se-ntâmple şi aceea cândva. Am un feeling. :)
Zilele trecute mă uitam întâmplător pe iRealitatea, la un reportaj despre zilele comunei Ştefăneşti. Nemulţumirea principală a localnicilor era că se dau o căruţă de bani pe, ehm, artişti ca Smiley, Adi Minune, Florin Salam, Irina Loghin, Daniela Gyorfi, Connect-R şi alţii, să vie să gurească la ceas festiv, da’ satu’ nu are fonduri pentru canalizare, şanţuri, asfaltări de drumuri şi alte chestii inutile. Mnoah, şi dacă nu ştiţi, tre’ să v-anunţ că-n Ştefăneşti e beznă. Nu pentru că n-au curent (au?) sau trăiesc aproape de poli, ci pentru că majoritatea sătenilor îs romi, ţigani, tuciurii… aţi prins ideea.
La emisia în direct, cameramanu’ filma mulţimea strânsă să se tânguiască despre cum cheltuie primăria banii fără vreun rost. Mă rog, vorbea un om, iar restul, majoritatea puradei prepuberi, stăteau gură-cască. Şi cum filma cameramanu’ dintr-o parte în alta a gloatei, cadrul trecea lin, dezvăluind zeci de feţe mirate, cu ochii mari şi negre ca tăciunele. Din toate astea, în mijlocul discuţiilor elaborate ale ălora, chiar înainte să iasă din cadru, un flăcău din Ştefăneşti, de vreo 12 ani, zâmbeşte şmechereşte şi ştiţi ce arată la cameră? Ştiu că vă gândiţi la obscenităţi, da’ habar n-aveţi. Iar io veci nu m-aş fi gândit.
O făcut semnu’ ăsta, mă, ăsta!
Să leşin de râs şi alta nu. Câte şanse erau să te “infestezi” de rock în anturaju’ cela?
Aşa că dragă primărie din Ştefăneşti, comună cu populaţie majoritară romă, anu’ viitor nu mai cheltuiţi mii de euro pe manelişti şi piţipoance cântăcioase. Aduceţi-i pe Truda! Ieşiţi mai ieftin şi faceţi un vlăjgan brunet fericit. :D
Nu sunteţi străini de faptul că io… sunt câştigător profesionist de bilete la concerte. Să fie şi asta o compensaţie a faptului că mai bine de juma’ de salariu se duce pe chirie. :)) Anyway, de data asta, o câştigat şi Fişioru’ la acelaşi concurs, aşa că ne-am trezit cu… prea multe bilete câştigate. =)) Runia o să crape de ciudă când citeşte asta.
Oricum, ne-am gândit noi că invitaţiile duble fiind pe numele nostre, n-avem cum să le vindem, aşa că vă chemăm cu noi la concert.
Am, deci, două invitaţii de o persoană la concertul Ian Brown de la Arenele Romane, din cadrul Control Day Out, care are loc sâmbăta asta. Două, pentru doi participanţi adică. Dacă nu participă doi omini, le dau pe amândouă singurului înscris. Dacă nu participă nimeni, mă fac bişniţară în faţa Arenelor. :)) Tot ce tre’ să faceţi e să lăsaţi un comentariu în care să spuneţi ce amintiri vă leagă de fo’ piesă a omului ăstuia, cântată cu sau fără UNKLE. Fiţi originali şi creativi, folosiţi-vă bine atuurile lingvistice, că n-o să las onoarea domnului random.org să aleagă, ci o voi face io, cu mintea-mi subiectivă.
Concursul se încheie joi seara spre noaptea, ca să ştiţi că tre’ să faceţi un drum până la Bucureşti, dacă nu vă nimeriţi de prin preajmă. Succes! Hai, că-i mai simplu ca bacu’. :D
Later edit
Aşa cum am promis, revin cu verdictul. Câştigători sunt, evident, Runia şi Cougar, pentru dovada de implicare activă în concurs, acordarea unei atenţii deosebite omului săptămânii, Ian Brown, precum şi pentru faptul că sunt doi oameni normali şi de o sobrietate incomensurabilă. Vă plac glumele mele? :))
Iar acum să ne întoarcem la lucruri serioase. Vin cu noi la concert Ramona, care mi-o mers exact la inimă cu atmosfera povestioarei, precum şi Armand, care se vede că-i îndrăgostit de aerul Brit pe care-l va avea concertul ăsta. Vă trimit mâine detalii despre cum procedăm. În principiu, ne întâlnim la intrare, da’ mai multe… pe mail. Aşa că fiţi pe fază şi felicitări! ;)
