Tuborg Greenfest Peninsula 2011 – ziua 4

Şi ultima. By the way, să nu care cumva să credeţi c-am fost blogger acreditat la festival, aşa cum îşi imaginează unii. Nope, se mai practică şi scrisul de plăcere, deşi mi-ar fi plăcut să fie îmbinat cu obligaţia (şi inclusiv gratuitatea :))). Deh, poate la anu’.

Duminică o fost ziua în care ne-am urnit cel mai greu. Şalele, spatele, chişioarele… eram ca bătuţi, după atâta zbenguială, umblătură, praf inhalat şi alte disconforturi fizice, ca de exemplu, io ştiu, hm, o operaţie… :)) În fine, am ajuns în perimetrul festivalului ca teleghidaţi. Noroc că prima oprire de odihnă o fost la scena de mai aproape de intrare, unde chiar atunci păşea în faţa publicului majoritar prepuber Guess Who. Mă rog, în spate priveam şi noi, cei trecuţi de 20 de ani. Sincer, aş minţi dac-aş spune că nu mi-o plăcut! Lăsând la o parte porcăriile comerciale ca Locul potrivit sau Tot mai sus, muuult prea intens promovate la radio şi tv, voi ştiţi cât de bine sună şi ce versuri mişto au piesele vechi? Un zvâc şi o subtilitate care, ce-i drept, nu se compară cu ale lui Vexx sau altora din breasla veche a hip-hop-ului românesc, da-s chiar foarte faine. Încă o dată am rămas surprinsă de câtă sincronizare au nevoie pe voci rapperii care cântă-n duet (?! dacă mi se permite formularea prea pompoasă pentru ce fac ei, de fapt). Ah, şi mi-o mai plăcut momentu-n care domn’ Ghici Cine o-ncercat să răpăie aceleaşi versuri pe diferite melodii, ţinând ritmu’. Awesome. B-)

Mă rog, n-am mai prea zăbovit cu-alde hip-hopăreala, căci la Kiss Terrace începea Gentleman. Raggae. Din (wtf) Germania! Cam neverosimil, îmi ziceam, da’ fin’că ştiam piesa asta (ce-o fost cântată-ntr-un mare fel live!), m-am decis să-ncerc. Ce-o fost acolo? Mamă! :D The stage was on fire, dudes and betties. La fel ca picioarele noastre. Ritm, groove şi accent… well, deloc nemţesc. Tipu’ arată ca un fel de Adrien Brody cu mai mult păr facial şi are o voce beton. Super. Tare mult mi-o plăcut. Sehr gut, sau cum umblă vorba pe la ei.

P-ormă era timpul să “cadă ciocanul nordic”, vorba ăstora de la Peninsula. Hammerfall o sunat… tare. Atât de tare, încât spre deosebire de Iggy, acopereau cortul bumţi-bumţi. Poate de-aceea n-au făcut nicio remarcă la adresa “techno bastards”-ilor. :)) Mă, ce să zic? Fişiorului i-o plăcut mai mult concertu’ decât mie, căci el e cu metalu’ nordic şi de-astea. Io… mai timidă, aşa, mai atentă la câte-un solo, la câte-o vânturare de plete… Parcă aş fi vrut altceva în locul lor, o muzichie mai din secolu’ 21. Dar stai, asta înseamnă că cer indie şi nici aşa nu-i bine. :)) Oricum, mi-am amintit de tinereţurile petrecute în Cage, pe vremea când nu ajunsese bar de piţipoance, ci vinerea se asculta exact ce cântă Hammerfall şi era rupere. Adică, mai pe scurt, în loc să mă bestializez, Hammerfall m-o adus pe culmile nostalgiei. Muzică dincolo de vârsta mea. Asta e, îmbătrânesc şi am pretenţii. :))

După concertul suedezilor, am purces afară din perimetrul peninsular, către o budă normală şi curată. Aşa cum ziceam şi pe Twitter, n-o să dezvălui niciodată locul, să nu care cumva să-l găsesc la anu’ pângărit (îs elegantă) şi pe cela, la fel ca toaletele ecologice de la festival. Oricum, târgumureşenii şi alţi câţiva omini cu spirit de observaţie mai bine dezvoltat probabil că-l ştiu. Şi apropo de buzile de la festival… cum dracu’ vă faceţi nevoile, mă, încât mânjiţi pereţii cu diverse chestii? Sincer. În unele dintre ele parcă vizualizam intestine explodate şi vezici cu supapă fără dop. Cum să-ţi vină să intri acolo când vezi aşa ceva? Levănţică, orhidee rare… say goodbye to your nose. Un mare minus pentru Peninsula, dar nu ştiu zău dacă în străinătate totu-i curat şi parfum de roze. Poate doar se nimereşte mai bine gaura, mai ştii?

Ca tabloul să fie întreg, dubstepu’ lu’ Borgore răsuna peste tot. Eram departe de scena aia, ieşită în Weekend, şi tot simţeam basu-n piept. Mă, da’ era un dubstep de-ăla învolburat, murdar, vulgar, urât, parcă-n ciudă ar fi vrut să-ţi facă. N-aş fi putut sta aproape de scenă nici dacă m-ai fi plătit. Parcă pe vremea mea (lol, cum sună) şi muzica “de club” suna bine. Acum… cu cât e mai artificial şi mai tare, cu atât mai bine. Normal c-o să-mi sară puştanii-n cap că nu ştiu ce-i aia adevărăciune de muzică, da-mi asum riscul. Asta e, sunt o expirată.

Când am ajuns înapoi, Within Temptation se desfăşurau deja pe scenă. Primul lucru pe care l-am remarcat o fost vocea lui Sharon, evident, care sună foarte bine şi melodios, deşi mă aşteptam să fie oarecum mai puternică. Oricum, după Borgore, era ca un balsam auditiv. Mi-a plăcut mult de ea. Nu e your random metal diva, ci o rockeriţă mai cu stil, cum ar veni. Se agită, face-n toate felurile pe scenă şi mai cântă şi dumnezeieşte. Toţi masculii festivalului erau picaţi în amor. Ce mai, dac-ar şti să facă ciorbă de fasole, ar fi perfectă, cum zicea Mihai. :)) Proiecţiile de pe fundal au fost excelente, nu-mi mai puteam dezlipi uăchii. Amu’, io nu-s mare fană, da’ chiar mi-o căzut bine concertul. Dacă mi-ar plăcea trupele rock cu gagici feminine la voce, Within Temptation s-ar număra printre preferaţii mei. Din păcate, io-s cu tipele coioase (K’s Choice, Guano Apes, Anouk şi-or mai fi).

Şiii… în cele din urmă, mă aşteptam la un final glorios. La început, aşa părea a fi. Cu Dub FX s-a terminat totul şi anul trecut, în 2010, pe o răcoare numai potrivită pentru dans în aer liber. Cum toate celelalte concerte se cam încheiaseră, la Kiss Terrace s-o strâns o grămadă de lume, care ascultă categorii muzicale dintre cele mai variate. Isterie când s-o urcat Dub FX şi-a sa Flower Fairy pe scenă. Dezlănţuire, party, dansuri care mai de care. Toate până când ne-a fost prezentat noul aparat de ritm drum’n’bass. Say wha’? Da’ nu le făceai tu, din gură, punând sunetu’ apoi în loop? De data asta doar armoniile. Până şi Love Someone şi Flow au fost “stricate” de aparatul ăla. Srsly, dude? Am sărit, m-am distrat, da’ m-am şi întristat. Sincer, îmi plăcea să fie totul făcut live, natural, autentic, fără vreun artificiu de genu’ ritmului gata înregistrat de o maşinărie. Parcă nici piesele nu mai curgeau aşa firesc pe dnb. Iară bătrâneţea şi neadaptarea, Roxa? Iar, zo. Şi totuşi, nu-i mai fain Dub FX aşa, ca anu’ trecut, în centrul urbei mele dragi?

Iaca aşa s-o mai dus o ediţie de Peninsula. Faină c-o fost cu trupe bune, faină că ne-am distrat şi-am uitat de toate probleme, faină că-i ireal de mişto atmosfera de-acolo, oamenii care n-au nicio treabă unii cu alţii şi se simt bine, pur şi simplu. O trecut aproape o săptămână. Mai sunt 350 şi ceva de zile până trăim din nou. Pân’ atunci, să ne târâm prin vieţile noastre nespectaculoase, grăbite şi lipsite de orice fel de sens sau ordine. Până în 2012, rămânem la mici plăceri de-o seară: un concert, o cântare, o zdrăngăneală, un jam session… orice să ne amintim de festivalu’ ăsta ca lumea, de-nceput de toamnă. Love you, Peninsula, see ya next year!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *