Cum e aia cu sângele balcanic

Dac-aţi văzut vineri o blondă plângând în hohote la Victoriei, pe nişte scări retrase de pe strada Argentina, aia eram io, cedând nervos în public. M-au copleşit mai multe deodată şi mă simţeam atât de împovărată şi surescitată, încât noroc că n-aveam obiecte de mobilier şi fo’ bâtă de baseball la-ndemână. În schimb am găsit scările alea, cărora le-am transferat, mârşav, tot paharul ăla de tristeţi şi frustrări care-au dat pe-afară.

După ce mi-am revenit cât de cât, mi-am croit drum printre oameni şi, cu privirile încă tulburi de lacrimi, m-am împiedicat de-o bordură chiar când treceam pe lângă trei poliţişti. Evident, i-o umflat râsu’. Nu-i condamn, căci reacţionez la fel de pueril de fiecare dată când cineva îşi etalează abilităţile de artist emerit într-ale dansului contemporan urban. Da’ de-aia tot le-aş fi spart dinţii cu şina de cale ferată.

Tac, înghit, merg mai departe.

Cu minţile învolburate şi cu un nod incomod în gât, mă urc în 300 în loc de metrou şi mă-ndrept către Universitate. Înăuntru, patru ţigănci balşoaie, în fuste colorate şi baticuri înflorate. Transpirate, uşor mirositoare, dar destul de tinerele… şi smerite, dom’le, umile pân’ la dumnezo şi-napoi, căci cu trei locuri libere-n autobuz, nu voiau nicicum a lua loc pe vreunu’ dintre ele! În cele din urmă, toropite de cele 83428423894203948 de grade de-afară, se-aşază, însă numai până la prima staţie, când năvăleşte înăuntru un puhoi de oameni albi, superiori, cărora ţigăncile le cedează instant locurile, fără a le fi fost însă solicitate. 8-|

– Stai jos, frumoaso! îmi spune una dintre ele, zâmbindu-mi cu o sinceritate dezarmantă, de-mi venea s-o pup.
– Nu, stai liniştită, nu vreau să mă aşez, îi răspund io, zâmbindu-i la rândul meu şi atingând-o prieteneşte pe umăr.

N-o vrut, evident, da’ m-a privit fix, aproape neîncrezător. Apoi a surâs timid. Cum ziceam, o smerenie de-a dreptu’ enervantă, soră cu autodiscriminarea.

Dar contactul nostru vizual a spus o poveste întreagă. Ne-am înţeles reciproc, ca doi câini hăituiţi de ger, care-au dat de culcuş cald şi-un ciolan afumat. Nişte vorbe faine, de-atât o fost nevoie.

Nu ştiu voi, da’ io le-aş lua pe ele, pe ţiganu’ orb şi pe ăla care m-o salvat de la moarte prin înecare în Mureşu’ îngheţat şi i-aş duce fain-frumos la Balkanik Festival, să ne rotim fustele, să ne-mpleticim picioarele şi să lăsăm sângele ăla balcanic să zburde nestingherit prin vene, că-i tot roşu, fie că-i de ţigan, pakistanez, evreu, român, american, chinez sau Jiji Becali. Iar muzica asta-i pansament pentru suflet şi alta nu!

Luaţi de-aici promo înnebunitor de megafain. Click or die!

Deci cine mă face de-o horă weekendu’ ăsta? :D

Post pe alocuri melodramatic din cauză de prea mult vin la bord pentru o singură noapte. Hâc!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *