Am făcut pe mine!

Metroul este cea mai nouă invenţie pe care-am fost nevoită s-o adopt când m-am mutat în Bucureşti. La noi, la ţară… ştiţi cum e. Dar am venit la Capitală şi noah, o fo’ musai să mă aliniez standardelor. A trebuit să mă obişnuiesc cu veşnica toropeală subterană, scânteile de pe şine, sunetul de incursiune în timp când trenul o ia din loc şi multe altele.

Cel mai îngrozitor însă mi se pare peronul îngust de la Piaţa Romană, care arată ca nişte catacombe bombardate. Dacă suferi de claustrofobie şi/sau rău de înălţime, ăla eşti.

(Apropo de claustrofobie, glumă coaptă instant: ce-i mai rapid decât un melc? Un melc claustrofobic. Hăhăhăhă :)))

În schimb, îmi place că metroul mă întâmpină mereu cu câte-o floare faină. Mai o Zambilă, mai un Bujor, şi nu ştiu cum se face că toate dimineţile ies frumoase. ;)) Lăsând gluma la o parte, în metroul bucureştean am întâlnit cele mai comode scaune dintr-un mijloc de transport în comun. Alea albastre, da: suficient de late pentru un posterior impozant, exact la înălţimea potrivită încât să nu provoace dureri lombare sau de genunchi şi… mereu lucioase şi curate.


ce mai vedem prin metrou: o tanti de religie neidentificată citind…

…şi o potaie atât de scumpă, de aproape am lăcrimat :D

Vara asta însă…  s-a ivit o problemă.

Nu cred că există persoană din ţara asta care să nu ştie cât de umedă şi caniculară-i vara în sudul României. V-aţi dori să se fi inventat frigiderele portabile şi să le căraţi în spate, să vi se ataşeze chirurgical de trup o bucată de banchiză, să vă izbească-n numele tatălui icebergu’ din Titanic… Cel puţin io ajungeam la metrou, după 15 minute de mers prin soare… totalmente lichefiată. Şi, ca oricine care se urcă în metrou la Apărătorii Patriei, găseam un scaun liber (lucios şi curat) şi mă aşezam.

Da’ noah, se putea să meargă toate bine? Nu, evident, Cristoase! Când îmi părăseam locşoru’, ajungând la Universitate, observam sub mine… apă. Era acolo? Am stat pe ea? Ahaaa! Îi de la aerul condiţionat din metrou, care vine direct pe scaune şi le răcoreşte. Ingenios, dar se pare că aerul rece face condens cu fundu’ meu încins, rezultând… vapori de apă, care se văd când mă ridic. Ruşineeaaa…! :-S

Asta-i povesteam Blondei az-vară, când s-o făcut bucureşteancă două zile, să-i dea şah-mat birocraţiei în lupta pentru viza spre locuri mai bune. Daaaar… m-o pus Scaraoschi să-i mai precizez, într-o paranteză, că Fişioru’ face mişto de mine când mi se-ntâmplă asta. Şi ce s-o gândit atunci Blonda, cu neuronu’ ei singuratic, pupa-o-ar mama? Să facă şi ea! – că dără di ce s-o lăsa mai prejos?

Aşa se face că mergeam amândouă spre gura de metrou, într-o yet another day in paradise. Sfincteru’ iadului se dilatase peste măsură. Erau 40 de grade… ca-ntr-o gură de dragon scuipător de flăcări, ca-ntr-un cazan de benzină clocotindă, ca-ntr-o saună rusească pregătită pentru americani. Era atât de cald, încât Hruşcă n-o mai compus nicio colindă pentru Crăciunu’ ăsta, fiind convins că n-o să-l mai apuce! Iar când m-am ridicat de pe scaunul din metrou şi-am privit la el cu Blonda, n-am mai văzut nişte vapori izolaţi, rezultaţi în urma condensului, ci… Dunărea, Volga, Nilul şi Amazonul, toate la un loc! Vedeam apa limpede din Marea Mediterană, coralii de pe fundul Caraibelor, apele învolburate şi pline de alge din Marea Neagră, somnii de sute de kile din Deltă, pe care Groparu nu-i va prinde niciodată. L-am văzut pe Nessie; egzistă! Toate îmi treceau prin faţa ochilor, privind băltoaca de pe scaunul de pe care tocmai m-am ridicat.

Noroc că bucureştenii-s mai impasibili din fire şi n-o observat. Phew. :D

– Iooooi!! zice Blonda atunci, în gura mare, cu glasu-i piţigăiat, atrăgând atenţia tuturor colegilor de metrou. Ioi tu Roxa, uite ce-ai făcut! Ahahahaha! Ai făcut pe tine, hihihihăhăhăhuhuhu. Ai făcut pe tiiineee! striga asta mică, arătând cu deştu’ înspre dezastrul de pe scaun, în timp ce privirile colegilor de vagon se mutau, îngreţoşate şi dezgustate, când la mine, când la băltoacă.

Voiam să intru în pământ, să se oprească metroul şi să mă arunc sub şine… orice, doar să scap de umilinţă! Uai, Blondo, fi-ţi-ar hăul ăla fără fund căruia-i zici gură, ce pocinog mi-ai copt?! Eram roşie şi priveam cu ochii mari cum sunt linşată din priviri, în timp ce Blonda râdea şi râdea şi râdea… Vă puteţi imaginea ruşinea, jena incomensurabilă, înjosirea colosală? Noah, triplaţi-o şi nici măcar nu sunteţi pe-aproape cu empatia. Iar deşi în metrou era o aglomeraţie de zici că suntem chinezi, nu popor român pe moarte, nimeni n-o vrut să se aşeze unde am stat io! 8-|

La câteva zile distanţă, după ce-am expediat-o pe Blonda direct de unie-o vinit (vă miraţi? :))), are loc în metrou următoarea fază: aglomeraţie, toate scaunele ocupate, cald… O gagică se ridică pentru a coborî la Eroii Revoluţiei, dar când priveşte în urmă… scaunu’ albastru se făcuse brusc fan Steaua. Mdap, aţi ghicit, tipa ierea cam… la menstruaţie, şi a lăsat acolo o dovadă lichidă a acestui lucru. Mare, urâtă şi roşie. x_x

Bucureştenii… la fel de pasivi.

Nonşalantă, fata o scos un şerveţel, o şters bine-bine pata, o mototolit ruşinea şi o vârât-o în buzunar. Apoi o coborât pe peronul de pe partea stângă şi şi-o văzut de drum. N-o trecut două secunde până când locul de pe scaun i-o fost ocupat de un alt călător miserupist cu metroul… Aş dori, pe această cale, să-i adresez acestuia un simplu, dar sincer “da’ balta mea ce-avea, dom’le?!”.

4 thoughts on “Am făcut pe mine!

  1. poi … nu stiu daca e de la aer conditionat sau pur si simplu “chelea” in contact cu orice-i plastic … na … transpira! Deci si scaunul tau sau al fetei cu rosu a devenit la scurt timp dupa la fel de lucios, albastru si curat ca toate celelalte :)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *