Am făcut pe mine!

Metroul este cea mai nouă invenţie pe care-am fost nevoită s-o adopt când m-am mutat în Bucureşti. La noi, la ţară… ştiţi cum e. Dar am venit la Capitală şi noah, o fo’ musai să mă aliniez standardelor. A trebuit să mă obişnuiesc cu veşnica toropeală subterană, scânteile de pe şine, sunetul de incursiune în timp când trenul o ia din loc şi multe altele.

Cel mai îngrozitor însă mi se pare peronul îngust de la Piaţa Romană, care arată ca nişte catacombe bombardate. Dacă suferi de claustrofobie şi/sau rău de înălţime, ăla eşti.

(Apropo de claustrofobie, glumă coaptă instant: ce-i mai rapid decât un melc? Un melc claustrofobic. Hăhăhăhă :)))

În schimb, îmi place că metroul mă întâmpină mereu cu câte-o floare faină. Mai o Zambilă, mai un Bujor, şi nu ştiu cum se face că toate dimineţile ies frumoase. ;)) Lăsând gluma la o parte, în metroul bucureştean am întâlnit cele mai comode scaune dintr-un mijloc de transport în comun. Alea albastre, da: suficient de late pentru un posterior impozant, exact la înălţimea potrivită încât să nu provoace dureri lombare sau de genunchi şi… mereu lucioase şi curate.


ce mai vedem prin metrou: o tanti de religie neidentificată citind…

…şi o potaie atât de scumpă, de aproape am lăcrimat :D

Vara asta însă…  s-a ivit o problemă.

Nu cred că există persoană din ţara asta care să nu ştie cât de umedă şi caniculară-i vara în sudul României. V-aţi dori să se fi inventat frigiderele portabile şi să le căraţi în spate, să vi se ataşeze chirurgical de trup o bucată de banchiză, să vă izbească-n numele tatălui icebergu’ din Titanic… Cel puţin io ajungeam la metrou, după 15 minute de mers prin soare… totalmente lichefiată. Şi, ca oricine care se urcă în metrou la Apărătorii Patriei, găseam un scaun liber (lucios şi curat) şi mă aşezam.

Da’ noah, se putea să meargă toate bine? Nu, evident, Cristoase! Când îmi părăseam locşoru’, ajungând la Universitate, observam sub mine… apă. Era acolo? Am stat pe ea? Ahaaa! Îi de la aerul condiţionat din metrou, care vine direct pe scaune şi le răcoreşte. Ingenios, dar se pare că aerul rece face condens cu fundu’ meu încins, rezultând… vapori de apă, care se văd când mă ridic. Ruşineeaaa…! :-S

Asta-i povesteam Blondei az-vară, când s-o făcut bucureşteancă două zile, să-i dea şah-mat birocraţiei în lupta pentru viza spre locuri mai bune. Daaaar… m-o pus Scaraoschi să-i mai precizez, într-o paranteză, că Fişioru’ face mişto de mine când mi se-ntâmplă asta. Şi ce s-o gândit atunci Blonda, cu neuronu’ ei singuratic, pupa-o-ar mama? Să facă şi ea! – că dără di ce s-o lăsa mai prejos?

Aşa se face că mergeam amândouă spre gura de metrou, într-o yet another day in paradise. Sfincteru’ iadului se dilatase peste măsură. Erau 40 de grade… ca-ntr-o gură de dragon scuipător de flăcări, ca-ntr-un cazan de benzină clocotindă, ca-ntr-o saună rusească pregătită pentru americani. Era atât de cald, încât Hruşcă n-o mai compus nicio colindă pentru Crăciunu’ ăsta, fiind convins că n-o să-l mai apuce! Iar când m-am ridicat de pe scaunul din metrou şi-am privit la el cu Blonda, n-am mai văzut nişte vapori izolaţi, rezultaţi în urma condensului, ci… Dunărea, Volga, Nilul şi Amazonul, toate la un loc! Vedeam apa limpede din Marea Mediterană, coralii de pe fundul Caraibelor, apele învolburate şi pline de alge din Marea Neagră, somnii de sute de kile din Deltă, pe care Groparu nu-i va prinde niciodată. L-am văzut pe Nessie; egzistă! Toate îmi treceau prin faţa ochilor, privind băltoaca de pe scaunul de pe care tocmai m-am ridicat.

Noroc că bucureştenii-s mai impasibili din fire şi n-o observat. Phew. :D

– Iooooi!! zice Blonda atunci, în gura mare, cu glasu-i piţigăiat, atrăgând atenţia tuturor colegilor de metrou. Ioi tu Roxa, uite ce-ai făcut! Ahahahaha! Ai făcut pe tine, hihihihăhăhăhuhuhu. Ai făcut pe tiiineee! striga asta mică, arătând cu deştu’ înspre dezastrul de pe scaun, în timp ce privirile colegilor de vagon se mutau, îngreţoşate şi dezgustate, când la mine, când la băltoacă.

Voiam să intru în pământ, să se oprească metroul şi să mă arunc sub şine… orice, doar să scap de umilinţă! Uai, Blondo, fi-ţi-ar hăul ăla fără fund căruia-i zici gură, ce pocinog mi-ai copt?! Eram roşie şi priveam cu ochii mari cum sunt linşată din priviri, în timp ce Blonda râdea şi râdea şi râdea… Vă puteţi imaginea ruşinea, jena incomensurabilă, înjosirea colosală? Noah, triplaţi-o şi nici măcar nu sunteţi pe-aproape cu empatia. Iar deşi în metrou era o aglomeraţie de zici că suntem chinezi, nu popor român pe moarte, nimeni n-o vrut să se aşeze unde am stat io! 8-|

La câteva zile distanţă, după ce-am expediat-o pe Blonda direct de unie-o vinit (vă miraţi? :))), are loc în metrou următoarea fază: aglomeraţie, toate scaunele ocupate, cald… O gagică se ridică pentru a coborî la Eroii Revoluţiei, dar când priveşte în urmă… scaunu’ albastru se făcuse brusc fan Steaua. Mdap, aţi ghicit, tipa ierea cam… la menstruaţie, şi a lăsat acolo o dovadă lichidă a acestui lucru. Mare, urâtă şi roşie. x_x

Bucureştenii… la fel de pasivi.

Nonşalantă, fata o scos un şerveţel, o şters bine-bine pata, o mototolit ruşinea şi o vârât-o în buzunar. Apoi o coborât pe peronul de pe partea stângă şi şi-o văzut de drum. N-o trecut două secunde până când locul de pe scaun i-o fost ocupat de un alt călător miserupist cu metroul… Aş dori, pe această cale, să-i adresez acestuia un simplu, dar sincer “da’ balta mea ce-avea, dom’le?!”.

Una scurtă, în chiloţi

În dimineţile în care ne nimerim amândoi pe-acasă, obiceiul e ca io să fac duş, iar Fişioru’ să pregătească ceva de mâncare. Asta… din simplul motiv că io abia mă târăsc dimineaţa şi am nevoie urgentă de-un refresh la creieraş, în timp ce moldoveanu’ e plin de energie, fericit şi vorbeşte foarte repede.

Însă în zorii zilei de ieri, ceva se schimbase…

Fişioru’ s-a tăbârcit până la marginea patului, cu ochii întredeschişi, şi-o luat şlapu’ drept în piciorul stâng şi invers, s-o scărpinat ca urangutanu’ la subsuoară, apoi s-o dus alene către bucătărie. Era să şi aţipească de vreo două ori pe drum, dacă nu l-aş fi întrerupt cu glasul meu matinal, limpede ca un clinchet de clopoţel din şcoala generală:

– Fişior drag, vezi că n-avem pâine… Te duci să iei până mă duşulesc io, please?

Moldoveanu’ mârâie ceva indesluşibil şi-atunci tre’ să-l iau cu lugu-lugu, pisiceli, pupături şi promisiuni de dragoste eternă şi mulţi copchii. Într-un final acceptă, iar io fac duş liniştită, cu inima împăcată, visând la micul dejun aburind… Şi mă bălăcesc vreo 40 de minute, ca orice femeie care se respectă, de mi s-o-ncreţit pielea de pe deşte ca creieru’ lu’ Einstein.

Când ies… Fişioru’ tot în chiloţi şi cu freza ciufulită. Amesteca anemic într-o crăticioară cu ceai, sprijinindu-şi trupul somnoros de frigider şi barba în palmă. Visele mele cu pâine prăjită cu unt şi croissanturi fragede au fost spulberate cât ai zice Fişi.

– Ai fost după pâine?
– Mdeah… (:|
– Aşa, în chiloţi?
– Mdeah… (:|
– …
– Am făcut furouri printre doamnele de la magazin. B-)

=)) Evident, Fişioru’ se referea la altceva. Da’ aşa-i când ţi-i lene să vorbeşti şi nu cumperi pâine, să scapi odată de gura spurcată a muierii. :D

Top 5 emisiuni tv preferate

Renunţarea la abonamentele tv şi lauda că “nu mă uit la televizor” e deja un clişeu în rândul lumii. Astăzi, dacă pui mâna pe telecomandă, nu mai eşti cool, ci obosit, plicticos, de modă veche. Eşti true doar dacă te uiţi la seriale online, filme pe Blueray, pictoriale din tabloide… sau dacă citeşti în metrou când îi aglomeraţia mai mare, ca să nu uităm această minunată categorie a cârtiţelor literare. :)) OK, bine, e cel mult socially accepted să-l priveşti seară de seară pe Mircea Badea, ca să visezi frumos despre preşedinţi împuşcaţi.

Sincer, nu înţeleg de ce, căci emisiunile româneşti oferă o largă paletă de formate, potrivite tuturor gusturilor. Tocmai de-aceea, m-am hotărât să alcătuiesc un top 5 al preferinţelor mele.

1. Capatos

2. Dan Diaconescu direct

3. Cancan TV

4. Pe banii părinţilor

5. X Factor

Mă, da’ bine mă mai cunoaşteţi… Glumesc, troagherilor. :D Să revenim la lucruri serioase.

1. La mustaţă (TVR 2)



Ioi, când am aflat că dom’ Constantin Trofin, clujean şi ardelean de-al meu, o să revină pe micile ecrane, eram extaziată. Mi-am amintit, desigur, de Ştirile de sâmbăta asta, emisiune cu poante savuroase, la care râdeam cu lacrimi fără să le fi înţeles pe toate. Dar dacă pe-atunci eram prea tânără, acu-s majoră, vaccinată şi mă prind (chiar dacă nu-s sigură că m-am mai şi deşteptat la minte între timp). Ce să mai? La mustaţă-i genul ăla de emisiune de divertisment care tratează subiecte serioase cu umor, fără să se folosească de imitări de personaje mondene, cum fac Bendeac şi ce-o mai rămas din Divertis. Are invitaţi mişto şi o doză foarte mare de bun-simţ. Şi îmi place că nu încearcă să imite vreun model american de show tv; e, pur şi simplu, românesc şi autentic. Păcat, mare păcat că ţine doar o oră. Sunt invidioasă pe studenţii din Cluj care au şansa să-l aibă pe Trofin profesor. Cre’ că-i un om de la care au multe de învăţat, dacă producţiile lui reuşesc să fie la fel de actuale în 2011 ca la sfârşitul anilor ’90. Iubire eternă. :X

2. Cronica cârcotaşilor (Prima TV)

Pe cârcotaşi îi ştie toată lumea. Ar fi de prisos să mai amintesc de ce unui om aplecat spre cultură îi place emisiunea asta, care încurajează şi sprijină, în felul ei, revolta faţă de kitsch şi lipsă de bun-simţ. În plus, îi o ocazie bună să mai râdem de trista realitate, că altfel toţi pereţii ar fi marcaţi cu “loc de dat cu capu'”. :)) Nu ştiu ce se va întâmpla în lipsa lui Huidu, dar Dezbrăcatu’ îmi place deja, cu grimasa lui serioasă şi umorul sec. În plus, mereu l-am considerat sexy. One more reason to watch the show. :))

3. Vocea României (Pro TV)

Îmi place muzica, îmi plac vocile faine, îmi plac producţiile Pro TV, îmi place să-mi dau cu părerea despre cum cântă unul sau altul (dacă citiţi blogu’, ştiţi asta :D). Acuma, că înainte Brenciu mi se părea îngâmfat, Loredana precaută, Moga deseori enervant şi Smiley cam pămpălău… se pare că nu m-o împiedicat să urmăresc emisiunea săptămână de săptămână. Puţin îmi pasă cum se comportă juriul cu muritorii de rând, doar sunt vedete şi îşi permit. Dincolo de ecran oricum nu prea contează altceva decât muzica. Asta-mi place la show-ul ăsta tv, că accentul pică pe voci, nu pe concurenţi. În plus, are strălucirea aia a unui concurs adevărat, cu emoţii, melodrame, îmbrăţişări, lacrimi, în care fiecare are favoriţi şi ţine cu inima sincopată la ei. Mişto de tot. E ca un bling bling de la care nu te lasă sufletu’ să-ţi muţi privirea. Iar membrii juriului or fi cum or fi în viaţa reală, da-n emisiune-s ca sarea în bucate. ;)

4. Miss fata de la ţară / Mi-s băiatul de la ţară (Prima TV)

Miss fata de la ţară mi se pare o emisiune feerică. Nu, n-am căzut în cap. Am recunoscut întotdeauna că viaţa la ţară e un fel de return to innocence, iar fiind blocată-n jungla urbană, mi-ar plăcea să evadez cât mai des în satele din ţara asta faină şi să cunosc cât mai mult din simplitatea oamenilor de acolo, care mă înduioşează de fiecare dată. În showu’ ăsta ni se înfăţişează odraslele ţăranilor noştri, da’ până să fie aduse la Bucureşti şi transformate în fotomodele, vedem unde stau, povestea lor de viaţă, pasiunile lor şi modul de gândire. Şi io-te aşa, emisiunea te plimbă prin localităţi atât de faine, de-ţi vine să-ţi iei tălpăşiţa şi să-ţi muţi fiţele de orăşean direct în inima Moldovei, sau în vreun sat uitat de lume din Banat… Anumite cadre pur şi simplu mi-o tăiat respiraţia. Tre’ să caut pe YouTube emisiunea cu Celia, care şi-o ales mândră din Maramureş. Mă ominilor, lacrimi în colţurile ochilor şi alta nu! Ce peisaje, ce accent, câtă naturaleţe…

5. Ora de business (TVR 2)

Io, după cum ştiţi, am făcut Literele. Mediul de afaceri, cursul BNR şi inflaţia reprezintă subiecte de prea puţin interes pentru mine. Dac-aş pune pe picioare o firmă, într-o lună ar fi în prag de faliment. :)) Asta până s-o apucat Fişioru’ să-l urmărească pe Moise Guran. Nu zic că acuma n-aş da greş la capitolul afaceri, dar măcar nu mai schimb programul instant şi sunt dispusă să ascult şi să acumulez cât mai multe informaţii. Îmi place de Moise pen’ că nu pare prompteristu’ obişnuit, care citeşte textul şi tuturuie un amalgam de chestii. Neah, e un prezentator pe care-l umanizează intonaţia (“oameni buni” :))), de parc-ar explica pentru prostimea de rând, ca mine, precum şi bâlbele dese. ;)) Ideea-i că îţi deschide apetitul pentru un domeniu altfel anost şi monoton, pe care îl respingeam înainte. Chiar dacă nu am chef de Ora de business în fiecare zi, emisiunea e demnă de apreciat, deoarece a fost luată în vizor de cineva care ar prefera să citească o carte înaintea oricărui alt lucru, adică io. :D

Aşa că… dacă n-aveţi timp să speculaţi oferta televiziunilor româneşti cu telecomanda, v-am dat cinci idei. Dacă mai ştiţi şi voi chestii mişto, împărtăşiţi şi cu subsemnata, că nu mă supăr. Singurul motiv pentru care aş refuza să mă uit la televizor ar fi faptul că-mi ocupă tot timpul. Deocamdată nu-i cazul, aşa că n-am de gând să intru în clubul snobilor care îl resping, din ce ştiu io ce motive mai mult sau mai puţin coerente. ;)

Mărunţişuri de vineri

1. Ţin morţiş să rămân idolul vostru în materie de câştigat concursuri, aşa că am nevoie de votul vostru. Ajutaţi-mă să rămân curată şi promit că n-o să duhnesc în preajma voastră. :D Aşadar, dacă nu doriţi să vă mut nasu’, intraţi la Giana, lăsaţi un comentariu la postu’ ăsta, zicând că votaţi cu Roxa şi mirobolanta ei poză cu număru’ 8, ca să câştig săpunuri handmade – dintre care unu’ foarte tare, cu lapte de capră! (Pe când unu’ cu sânge de fecioară? :D) Vă las să vă duşuliţi cu ele dacă înnoptaţi la mine, da’ răţuştele de cauciuc vi le-aduceţi de-acasă! ;))

2. Apropo de concursuri, îs cea mai fericită când pun mâna gratis pe câte-o carte valoroasă. Mulţam fain, Liviu, pentru că m-ai extras câştigătoare la concurs! :D Ai mână buuună.

3. În caz că nu sunteţi deja fani Fascination Street pe Facebook, daţi un like paginii, pe care-am ajuns să o folosesc chiar mai des decât propriul cont “păh persoană fizică”. În plus, de când Google Reader nu mă mai lasă să shareuiesc chestiile faine pe care le citesc (ruşinică!), cel mai probabil o să strecor pe-acolo articolele miştoace ieşite de sub condeiele virtuale ale altora. Şi totuşi, cel mai coolio motiv pentru care-ar trebui să viniţ acolo îs albumele: unu’ cu masculi valabi, intitulat exact aşe, iar altul cu poze faine cu chitări. M-aş uita oooore-n şir la ei… erm, ele, da. La albume. :D :-“

4. Incolora continuă să mă surprindă la camera ascunsă! A înfiinţat pe blogu-i un Titirez şi Doamne feri să-i zici ceva pe messenger în timp ce prestezi pe plantaţie la redacţie, că repede te dă la gazetă. Aşa că pentru conversaţii amuzante pe messeenger în timp real, mai ales cu yours truly ;;), click aici!

5. Dacă între miercuri noaptea şi joi dimineaţa v-aţi speriat că nu mai există Fascination Street… aveaţi dreptate. :)) Jucărica avea nevoie de un reinstall, ceea ce s-a şi întâmplat, graţie omului din spatele anilor în şir de hosting gratuit, Cristi aka __hell__. Mulţam fain că n-ai bulit nimic, dragă Cristi. (Vă rog să ignoraţi faptul că dacă postaţi un comment, nu se vede imediat c-a apărut, deşi apare. Există un lag de un minut, deoarece îl primesc şi io pe mail. Dacă ştie cineva cum rezolv problema asta, în afară de opţiunea de-a nu mai primi mail notification la noi comentarii, îl pun la blogroll un an, jur! :))).

Rezecţia apicală de 16 milioane

Citind postul ăsta, mi-am adus aminte de draga mea familie ardeleană şi o întâmplare de astă-vară, când nu ploua cu vrăbiuţe semidegerate şi autorităţile aveau mai puţine riduri de expresie de la atâta amar de surprindere.

Vă mai amintiţi de rezecţia mea apicală, care m-o împiedicat să savurez cum trebe doza anuală de Peninsula, să mă eglendisesc cu toată gura către formaţiile care prestau pe scenă, dar mai ales, m-o făcut să arăt la fel de fericită şi extaziată ca Droopy? O ştiţi, nu? V-am zis vreodată cât m-o costat?

16 milioane!!!

Bine, ce-i drept, operaţia n-o fost singura trebuşoară lucrată prin gura mea (nu vă gândiţi la minuni), iar materialele o fost dintre cele mai bune, da’ totuşi, 16 milioane?! Plombele mele proaspăt finisate erau să pice de consternare, smalţul dinţilor s-o făcut palid la aflarea veştii, iar implantul cel scump din os (încă sper că nu de la f’un mort, da’ n-am mai întrebat, că nu vreau să ştiu) s-o înmuiat şi-o leşinat, năuc.

Ţin minte cum îmi revenea amintirea sumbră a mirobolantei sume în orice moment din zi sau noapte. Duceam linguriţa de supă la gură. “Şaişpe milioane?!” Vorbeam cu Fişioru’ despre Peninsula. “Şaişpe milioane?!” Citeam, îmi ridicam privirile şi exclamam sincer, cu uimirea reîmprospătată: “Şaişpe milioane?!”.

Ei bine, la câteva luni după marea operaţie, dacă mângâi cu vârful limbii locul operaţiei, nu simt nicio urmă. Parcă niciun bisturiu de dentist sexos nu mi-ar fi despicat vreodată gingia (nu e eufemism, da?). Deh, operaţie de 16 milioane. În schimb, dacă îmi pipăi interiorul obrazului, simt ditamai cicatricea. Ştiţi de la ce? De la cele mai scumpe (şaişpe milioane?!), eco şi antibacteriene… aţe chirurgicale. Albastre.

Tare păcătoase-o mai fost. În ultimele zile, ajunsese să nu mă mai doară aproape deloc operaţia, însă aveam răni de la aţe, căci capetele îmi intraseră în interiorul obrazului şi mă jenau. Cât de fericită am fost în ziua în care mi-o fost scoase… puţine cuvinte pot descrie. Eram liberă, liberă ca pasărea cerului, ca oiţa pe mirişte, ca Bear Grylls mâncând larve, ca puţulica-n boxeri largi!

Până într-o zi când mă uit în oglindă, rânjesc larg şi văd cum ceva albastru se insinuează dintre măselele de sus. What the h… Mă înmoi. Mă lasă genunchii. Nu, nu se poate! Trăzni-v-ar, mai sunteţi??! Dumnezo!

– Fişior, îmi mai iese o aţă!

În familie se decretează stare de urgenţă. Muma şi Fişioru’ încearcau să mă liniştească. Io… cu păsărelele mele, hiperventilam şi eram pe punctu’ de-a face un atac de panică! Fişioru’ reuşeşte cumva să mă întindă pe pat, iar muma aduce o pensetă. Io nimic:

– Şaişpe milioane! Şi-o aţă!!

N-o să vă puteţi niciodată imagina ce s-o ales de larma aia. Pentru mine, rămâne până astăzi cel mai drag tablou de familie trăsnită: io cu gura larg căscată, muma ţinând cu o mână de mine şi cu alta poziţionând tacticos oglinda, Fişioru’ cu penseta tremurândă, încercând să apuce capătul aţei şi s-o smulgă din gingie, iar… taică-mio, răsărit şi el în peisaj, cu un borcan şi o linguriţă în mână, îmbiindu-mă taman în acest moment delicat:

– Puiu’ lu’ tata, ia şi gustă nişte untură de raţă! Hai, ia.
– Taci noah, ai bolunzât? ACUMA?! se revoltă muma.
– Îi de raţă, ştii că-ţi place…
– Rox, nu te mai mişca, că nu pot prinde aţa! îi exasperat şi Fişioru’.
– Mmmm, ui’ ce bună-i! ia taică-mio o linguriţă zdravănă din borcan şi-o înghite, fără pâine.

Am îndurat cât am îndurat, dar mi-o tremurat buzele şi am izbucnit într-un râs necontrolat de hahaleră zbanghie. Până la urmă, muma o reuşit să ţină oglinda în unghiul bun, Fişioru’ o apucat aţa albastră şi mi-o scos-o din gingia crescută peste ea, iar taică-mio n-o bolunzit (de tot). În borcan era miere de rapiţă, care chiar arată ca untura! :)) Noah ziceţi amu’, scena asta face şaişpe milioane sau e nepreţuită? :))

Iar acum, după toate astea, io mă declar mulţumită. Bine că n-oi fi avut vreun bai la f’un os, care s-ar fi rezolvat cu multe şuruburi înfipte-n dânsul. Noah, dacă ar fi ieşit alea de sub piele, atunci cum ar fi fost, ha? :))

E 1 şi n-am bani să plătesc chiria

Ce fac?

– Mă panichez, hiperventilez şi sufăr de crize schizo, imaginându-mă dată afară din casă.

– Mă întreb unde-i gloriosul 1 august, când proprietara o plecat şapte zile la mare, dându-ne timp să strângem de-o chirie.

– Pup ad-hoc nişte moaşte sau cer sfaturi pe forumul creştin ortodox.

– Îmi înscenez un leşin de tragedie grecească de faţă cu proprietara, iar Fişioru-i zice că avem nevoie de bani pentru analize.

– Improvizez un număr de striptease în metrou şi-l trimit pe Fişior să strângă donaţii în pălărie.

– Mă fac A-listeriţă peste noapte dând sfaturi despre SEO şi cum să faci să fii un blogger profi, adevărat.

– Îl sechestrez în casă pe băiatu’ de şase ani al proprietarei şi ameninţ cu tortura cu Slayer dacă nu suntem iertaţi de-o lună de chirie.

Fumez lalalalalalalala de dimineaţa până seara.

 

P.S. Mulţumesc Incolorei pentru că mă hrăneşte şi mă adapă la muncă din puţinul pe care-l are.

Dulcele grai moldovenesc

Dialogul surzilor. Cam aşa s-ar putea defini anumite crâmpeie din conversaţiile mele zilnice cu Fişioru’, de parcă Ardealul şi Moldova ar fi galaxii diferite, nicidecum părţi ale aceluiaşi tot unitar, mândra şi minunata Românie.

Fişioru’ e un tip energic, mare iubitor de natură, de la obiceiuri culinare până la ilustrarea perfectă a zicalei “codru-i frate cu românu'”. Dac-ar fi după el, ar bicicli zilnic sute de kilometri, pe orice tip de vreme, şi s-ar hrăni numa’ cu verzăciuni. Am impresia că dac-ar avea propria sa grădină, s-ar duce cu ulei, oţet şi condimente şi ar paşte salata direct din straturi.

Io, în schimb, aş duce pururea un trai tomnatic. În pat, tolănită pisiceşte cu o carte în mână, hrănită cu foarte puţine chestii sănătoase şi lăsată-n pace până mi se atrofiază muşchii, căci doar atunci aş simţi nevoia să-mi părăsesc culcuşul. Dac-aş avea propria grădină… ar fi plină de buruieni. :)) Care, desigur, n-ar apuca să crească prea tare, căci Fişioru’ ar fi mereu pe fază…

În fine. Probabil vă întrebaţi cum ne petrecem timpul împreună.

Păi, cum ziceam, pe lângă diferenţele mari de personalitate, ne mai şi zbatem, uneori, să pricepem simplele lucruri pe care le avem de comunicat unul altuia. Par example, l-am urât mereu pe Fişior deoarece spunea că “amorţeşte în casă” taman când se încălzea. “Se DEZmorţeşte, moldovean pe dos ce eşti!”, îl contram mereu. Până az-iarnă, când am păşit prima oară în bârlogul feşioresc din Bucovina. Nu ştiu cum o fi pe la alţii, dar acolo dezmorţirea înseamnă frig, iar amorţirea cald, fix invers faţă de Ardeal. Noah, mai pricepe ceva de poţi!

Iată doar câteva exemple de astfel de conversaţii, pe care nu le-aş pune neapărat pe seama diferenţelor dialectale. :D

Exemplul 1: Ce înseamnă a face pe cineva cu ou şi oţet?

Pe la începuturile relaţiei, mă ciondăneam cu Fişioru’.

– Iar mă faci cu apă şi oţet! :(
– Cu ce?
– Apă şi oţeeet! :(
– Ăăă, cu OU şi oţet, poate vrei să zici, mă strâmb io ţâfnoasă.

Ce s-o lipit de el, hotărâţi voi din ciorovăielile actuale…

– Rox, da’ chiar tre’ să mă faci iar cu apă, ou şi oţet?

Exemplul 2: Cum adică “încă astăzi şi mâine“?

Fişioru’ este prototipul fumătorului pasiv. Nu dă niciodată banii pe ţigări. Dacă primeşte vreuna, bine, dacă nu, rezistă o viaţă fără, dar pofteşte la fel de mult cum mi se scurge mie saliva după ciocolată. :)) Într-o zi, apare Fişioru’ acasă şi dă să mă ţuce focos.

– Bleaaahhh, iar ai fumat pe la facultate? Uai, ‘tu-ţi ţigara încă astăzi şi mâine!
– ?… Nu, nu mai am astăzi cursuri, numa’ mâine şi vineri.

Ardelenii m-o-nţăles, bag mâna-n foc. Moldovenii să stea la coadă, că Fişioru’ nu-s sigură că o priceput nici acuma.

Exemplul 3: “Este“, “e” sau… “îi“? Şi la vară cald, fireşte.

Ajung joi seara frântă casă şi-i spun veselă Fişiorului:

– Îi Mel în Bucureşti!
– ?
– Îi Mel în Bucureşti…
– Cum adică, în tot Bucureştiu’?
– /:) … Fişior, iar ai beut gaz? Ai mâncat di pă jos, ce ai?
– Păi cum adică e-mail în Bucureşti? Ce vrei să zici cu asta?

Mel dragă, mă ştii că-s o rânjită, da’ nici prin gând n-ai gândi cât am râs atunci. Păcat că nu ne-am văzut ca să-ţi fi demonstrat pe viu. :) Da’ recuperăm în Mureş, că tre’ să viu neapărat. Io o să te-anunţ din timp, să nu te-mbolnăveşti sau să ai de lucru fix în zilele alea, da?

Acestea fiind zise, dragi moldoveni şi ardeleni… la tăţi ni-i greu, da’ lăsaţi-le naibii de diferenţe culturale. La urma urmei, pălinca-i limbaj universal. :D

Surpriza

Marţi, Fişioru’ nu are cursuri. Fiind liber, iaca ce s-o gândit dragu’ de el astăzi:

– Rox, pe seară, când te-ntorci, o să-ţi fac o surpriză!
– Ioi, ce faaain! jubilez eu.

Cumva, am impresia că discuţia pluteşte în derivă. Parcă-parcă fiecare dintre noi ar mai avea ceva de spus.

– O să fie o surpriză dulce, adaugă Fişioru’.
– Uuuu :D
– ;;) ;;) ;;)
– Da’ de ce baţi aşa mărunt din gene şi mă priveşti aşa insistent, hă?
– :D
– Zi acolo, bărbat eşti tu? Ce te tot codeşti?
– Păi… mai am nevoie de şapte lei ca să-ţi fac surpriza… :D

I-am lăsat zece, în speranţa că orice-ar face dulce, o să primesc porţie mai mare. Vă zic pe seară ce-o făcut moldoveanu’ meu subtil.

Concluzia: când administrezi fondurile de cuplu, nu te-aştepta la surprize dacă nu cotizezi…

Pa, Huidu

Gata, e oficial, Huidu s-a retras din viaţa publică. Ca să nu vă mai chinuiţi să intraţi la el pe blog, că oricum nu vi se încarcă din cauză că-i plin serveru’ de dă pe-afară, iată mesajul:

“Am trait în ultimul an încercări ale vietii pe care nu le doresc nimănui. Mă doare sufletul… Am creat în ultimii ani un fenomen numit “Cronica Carcotasilor” de care sunt mândru şi care trebuie să continuie fără mine în rolul de prezentator! Vreau sa îmi asigur însă colegii că îi voi ajuta cu tot ce am învăţat în aceşti 17 ani!

Nu voi mai apărea în prim plan la Cronică şi asta din respect pentru victimele cumplitului accident. Nu am susţinut niciodată că sunt fără pată, dar reacţia unor colegi de presă m-a lăsat fără grai. Vă rog să înţelegeţi că Şerban Huidu nu se agaţă de statutul de persoană publică şi că niciodată nu a făcut acest lucru.

Pe scurt, aş vrea să nu confundaţi omul Huidu cu emisiunea în sine, care este exprimarea unei idei de mai bine şi care a fost tot timpul confundată cu o emisiune de umor! Este o emisine de opinie care se foloseşte de umor! Atât! Pentru asta Cronica trebuie să continue!

Vreau să le mulţumesc fanilor şi prietenilor care au rămas lângă mine în aceste cumplite momente şi să asigur rudele victimelor de adânca mea compasine. Nu sunt cuvinte care să descrie dezastrul sufletesc pe care l-am produs lor, mie şi familiei mele! Vă rog să mă iertaţi!”

N-am scris până acum nimic pe marginea subiectului, pentru că ştiţi deja că ăsta nu-i un blog (prea) serios, cum nici io nu sunt. Dar m-a afectat, aşa că o să fac o excepţie. Nu ştiu de ce tocmai azi. Nu faptul că Huidu n-o să mai apară pe nicăieri m-a convins; asta era previzibil. Scriu pentru că ştiu cum e să iei o viaţă.

Era noapte şi circulam cu vechea Dacie 1300 – singura maşină pe care-am condus-o vreodată constant – pe serpetinele de la Acăţari. Era o beznă grea şi lipicioasă, ca smoala. Farurile abia dacă răzbateau la un metru înaintea maşinii. Circulam regulamentar şi nici viteza nu era prea mare, dar am tăiat o curbă şi am simţit o bufnitură puternică, după care totul a rămas ca suspendat vreme îndelungată. Îmi era greu şi să clipesc, totul se mişca în slow motion. S-a făcut beznă totală. Doar un far mai clipocea plăpând. Priveam fix şi nu înţelegeam cine-mi repetă, parcă din dosul gândurilor: “L-ai omorât, l-ai omorât, l-ai omorât, l-ai omorât…” Eram tot io, doar că cea conştientă. M-am trezit lac de apă şi gâfâind, în toi de noapte. Eram îngheţată, panicată şi nici nu ştiu cum m-am dat jos din pat, plângând, să beau o gură de apă. Ca-n filmele proaste. Şi deşi ce-am zis la sfârşitul primului paragraf poate părea un pic exagerat şi macabru, vă asigur că nimic din ce-am trăit sau ce-am visat vreodată nu se compară cu senzaţia aia.

Am avut coşmarul ăsta la câteva luni după ce-am intrat cu maşina din vis într-altă Dacie, care stătea cuminte la semafor, din simplul motiv că am uitat să învârt volanul. Desigur, ca mai tot ce se petrece în viaţa mea, păţania s-o lăsat cu râsete şi amintiri faine, nicidecum cu tragedii. Ce-a trăit Huidu însă… cu totul altă mâncare de peşte. La muncă am refuzat să scriu vreo ştire legată în mod direct de el.

Sigur, să simţi pe viu vina aia sufocantă are un impact psihologic de lungă durată, nu de două zile şi eventuale recidive. Dacă nu mă credeţi, citiţi Crimă şi pedeapsă şi fiţi pregătiţi pentru tortură mintală de cea mai joasă speţă, ca să zic aşa.

Femeia care a murit avea 54 de ani, cât mama. Nu-s Dumnezeu, deci n-am cum să-l judec pe Huidu. N-am cum să decid dacă a fost accident, neatenţie, dacă e ok că scapă cu suspendare sau dacă-i bine ori ba că nu mai apare pe nicăieri. Treaba Lui şi-a lui. Eu zic doar că, pe undeva, mai mult prin empatie decât prin orice altceva (un coşmar, oricât de nasol, e prea nesemnificativ), îl înţeleg şi mi se chirceşte sufletul…

Ashes to ashes, şold la şold

Tot din seria “colegii mei e dăjtepţi”, joia trecută, la închiderea revistei, când totul se făcea într-o grabă şi-o panică de nedescris, m-apuc de editat un text despre ceva trupă care-o ajuns pentru prima dată-n ţărişoara noastră. Totul decurge normal, e genul de interviu standard, specific relaţiei solist-trupă-celebră – jurnalist, cu întrebări de genul “cum te simţi prima oară-n România?” sau “ce părere ai despre mâncarea de-aici?”

By the way, ar trebui să existe o lege nescrisă a jurnalismului care să interzică întrebările astea infatuate puse unor legende vii. Ce dracu’, îţi vine-o trupă care cântă de 30 de ani şi asta-i tot ce poţi?

Revenind. În timp ce-mi zburdă ochii peste text, mă mir şi sunt recunoscătoare forţelor divine că n-are greşeli prea multe şi, în mod surprinzător, niciuna flagrantă. Evident, mă bucurasem prea devreme, căci răspunsul la întrebarea despre concert o fost sub centură.

“Concertul a fost foarte frumos! Am avut parte de un public deosebit. Fanii noştri din România sunt cei mai tari. A fost un blestem.”

Mceee?! Clipesc de două ori, apoi rămân poker face.

Ipoteza 1: Membrul formaţiei aflate-n dialog cu-a mea dragă colegă o fost răpit peste noapte de extratereştri. Economia de pe planeta lor este în impas din cauza turismului, pentru că tot mai mulţi intergalactici preferă să-şi petreacă timpul pe Terra. Aşa că inoplanetanii au luat atitudine, începând să răpească oameni importanţi de pe Pământ şi să-i convingă să spună tuturor că aici îi cam naşpa. În timpul torturii, extratereştri i-au spus cântăciosului să nu fie prea din topor, să se prindă lumea că o fost răpit şi obligat să mintă, ci să strecoare râca printre laude, ca să pară totul mai voalat…

Ipoteza 2: Pe colega care-a scos interviul de pe reportofon o pălit-o vedetismul, astfel încât a plătit un traducător să i-l rescrie stilizat. Din păcate, a nimerit-o pe tipa care, la venirea lui Bush în România, a tradus “România merge alături de USA shoulder to shoulder în lupta contra terorismului” prin “şold la şold“.

Ipoteza 3: Forma iniţială era “It was a blessing”, iar colega mea a dat fuguţa la dicţionar să vadă ce-i ăla “blessing” şi cu se mănâncă el. O căutat, n-o sesizat că “blestem” era la secţiunea =/=, o văzut că începe tot cu “b”, deci e cea mai apropiată formă. Voila! O aşternut în text “blestem”, mândră de documentare.

Acum nu-mi rămâne decât să aflu exact. Cred că ăsta-i singurul motiv pentru care pornesc acum înspre muncă. ;))