Yearly Archives: 2012

Ghid de supravieţuire la party-urile de Crăciun de la birou

Posted on by
8

Ştiu că probabil ar fi fost mai util publicat la-nceputul săptămânii, nu acum, dar reţinem pentru la anu’.

  • Dacă vreun coleg te urăşte pentru c-ai dat cu băţu-n baltă în cursul anului, aşteaptă să se drojdească şi întreabă-l dacă sunteţi ok când deja nu mai ştie ce se-ntâmplă şi iubeşte pe toată lumea. O să fiţi cei mai buni prieteni.
  • Dacă eşti anxios şi paranoic, nu bea şi fuma verde în acelaşi timp.
  • Dacă totuşi o faci, nu te mira când eşti aruncat de taximetrist în zăpadă pentru că ţi-ai uitat banii la birou.
  • Dacă colegul sau colega după care ai oftat tot anul şi care pare să nici nu ştie că exişti îţi mărturiseşte că te apreciază, fugi cât vezi cu ochii şi lasă ideea să se sedimenteze.
  • Dacă n-ai fugit, nu te mira de turnura proastă pe care o poate lua o situaţie iniţial favorabilă.
  • Dacă stai la party până dimineaţa, ai şansa să o cunoşti pe misterioasa femeie de serviciu datorită căreia găseşti redacţia lună şi bec în fiecare zi.
  • Dacă ai şansa s-o cunoşti, strânge-i mâna şi dă-i o ciocolată. Sau patru-cinci. Se bucură!
  • Dacă eşti hipster şi ţii neapărat să asculţi melodii comuniste în loc de Slayer, nu te mira că ţi-am umplut frigiderul de carne până te-ai simţit şi-ai plecat.
  • Dacă tot funcţionează tradiţia cu Secret Santa, nu cumpăra cuiva un zar dacă nu eşti în stare să legi o poveste care să explice trolling-u’. Really, un zar?!
  • Dacă primeşti un zar cadou la Secret Santa, aşteaptă-te la nenumărate miştouri.
  • Dacă ai nevoie o dată pe an de şef, să nu te miri că nu dai de el.
  • Dacă reuşeşti să verşi paharul de vin pe birou şi să spargi sticluţa cu lipici la nici o jumătate de oră de la începutul party-ului, eşti Roxa.
  • Dacă eşti Roxa, circuli între birou şi baie cu mopul în mână şi te chinui să faci astfel încât să nu se mai lipească nimeni de parchet, ca ghetele tale.
  • Dacă eşti Roxa, n-o să-ţi prea iasă.

Acestea fiind zise, nu înţeleg de ce suntem deja în 23 şi eu sunt încă în Bucureşti. Sunt tare fericită că mă-ntorc în Târgu-Mureş după anul ăsta fără sens. Screw you guys, I’m going home. :D

Everybody was kung foo fighters

Posted on by
Reply

Sfârşit de an la redacţie, minţi pe bigudiuri şi cearcăne cu care-ai putea înconjura pământul. Suntem toţi descompuşi. Entuziasm pentru party-ul de Crăciun zero barat, anticipaţie pentru ziua de vineri idem – pe de-o parte din cauză de sfârşeală în ciolane, pe de-altă parte din cauză că… noah, murim toţi, de-obicei nu prea-i motiv de mare bucurie.

Apropo, io prind sfârşitu’ lumii în CFR, în drum spre casă. Mulţumesc, Murphy.

Revenind la atmosfera din redacţie.

Moleşeală generală, figuri pleoştite, pleoape leneşe, click-uri plictisite de mouse. Liniştea mai e străpunsă, din când în când, de câte-o înjurătură înfundată, care răzbate numai pe jumătate până la urechile mele, deşi restul nu-i greu de intuit. Tresar când, deodată, Nirvana, colega mare fană Kurt Cobain, de unde şi porecla, grăieşte entuziastă:

– Mă Vali, tot vreau s-ascult piesa aia de la Foo Fighters!
– Care? întreabă sclavul meu.
– Aia mă, cum îi zice… Kung Fu Fighting!

Privesc o secundă-n gol, un ochi mi se zbate scurt, mă-ntorc către ăştia doi şi-ncep să râd. Şi râd, şi râd, şi-mi şiroiesc lacrimile şi abia mă pot opri să mai iau o gură de aer. Nirvana mă priveşte nedumerită, Vali-nţelege şi râde şi el, da’ nu aşa vârtos ca mine. Clar, oboseala-i de vină.

Mă calmez cât să pot vorbi şi îi explic Nirvanei că Kung Fu Fighting-u’ lui Carl Douglas n-are nimic în comun cu Foo Fighters, trupă alternativă cu o oarecare doză de cojones, nu Europa FM. Pe când reuşesc să-mi potolesc ultimele spasme de râs, peste ce dau?

Momentul ăla când spui o tâmpenie şi descoperi că alţii au gândit-o de-atâtea ori înaintea ta, încât e plin YouTube-ul… priceless. :)) Şi dă-i şi râzi din nou până-n pragul asfixierii.

Ultima dată când ne-am hăhăit aşa cu poftă o fost, culmea, într-o zi în care Vali a dat în Libertatea peste cel mai megatroll titlu evăr: Motivul ULUITOR pentru care Mirabela Dauer e singură! Şi ştiţi ce ne-o amuzat cel mai tare? Titlul ca titlul, da’ colegii chiar scormoneau prin articol după motivul ăla, ca să-nţeleagă de ce râdem aşa copios… Mişto e uneori la noi la muncă, da’ ăia de la Libertatea se distrează mai tare. :D

Nu mă lasă inima să las aici doar cea mai cunoscută piesă Foo Fighters, aşa că mai luaţi una, de umplutură.

Un ou pe scenă!

Posted on by
10

Toamna asta, la legendarul concert de 15 ani de Kumm, am făcut o trăsnaie. Ca de-obicei. De data asta nu le-am mai mutat luminile din loc celor de la byron după o împleticeală de picioare, ca la unul dintre concertele Impromptu de la Clubul Ţăranului, nici n-am mai vărsat o grămadă de bere pe pedala chitaristului Alternosfera (făceam câte-un mini-infarct de fiecare dată când punea piciorul pe ea în băltoacă, rugându-mă la toţi zeii pe care-i contest să nu se curenteze), dar am un vag feeling că tot o să râdeţi.

(E momentul ăla al anului în care toată lumea scrie posturi cu bilanţuri… Aici e simplu: o fost un an prost, deci să revenim la lucruri mai vesele.)

Mdeci. La concertu’ ăsta fain o cântat în deschidere byron. Fireşte, stăteam în faţă ca o floare, zâmbind cu inimioare-n loc de ochi la dom’ chitarist, o zeitate când are electrica pe mână.

Toate bune şi frumoase până-n momentu-n care zăresc un ou pe scenă! Ce dracu’? Acuma ziceţi şi voi, ce, în numele galinaceelor, putea să caute un ou pe scenă?

De-obicei, în scenarii d-astea rupte din twilight zone, e bine să taci şi să-ţi vezi de treabă (sfat prietenesc pe viitor).

Dar nuuu…

Io încep să m-agit. Îi strig lu’ Dan Byron, vocalu’: “Vezi, mă, să NU CALCI OUL!”. Da’ căcat, cin’ să te-audă? Dan se agita pe scenă, reuşind cumva să-l ocolească mereu la milimetru, deşi era fix între picioarele-i. Wtf, nimeni nu pare să observe că este UN OU PE SCENĂ?!

Deja mă treceau transpiraţiile, gândindu-mă la sentimentele rănite ale artiştilor când l-or vedea. Care-ai aruncat dom’le cu ouă stricate? Înţelegeam vechea râcă dintre Kumm şi byron, da’ parcă totuşi fanii erau comuni, nu? Gata, la mine-n cap înmugureau glorioase teorii ale conspiraţiilor în muzica autohtonă. It’s a trap, it’s a trap!

Stau, mă gândesc.

Noah, apăi dacă-l calcă cineva e nasol, se năclăieşte naibii scena, pedalele, foaia cu setlistu’. Săritoare cum îs, îi dau un ghiont tipei de lângă mine:

– Ce face oul ăla pe scenă?

Bănuiesc c-aţi priceput până acum că tipa habar n-avea cine sunt şi ce vreau de la ea. Săraca se uită întâi la ou, apoi la mine, ridică din umeri şi se distrează mai departe. Fireşte, ignoră-mă, doar de ce n-ar face un ou parte din decor? Concertul următor va fi direct cu găini? Cel de după cu friptură? Moby, tu eşti?…

Dafuq is wrong with you people, gândesc, e atât de în virtutea inerţiei să existe un ou pe scenă?! Confuză, m-afund mai adânc: pun mâna pe telefon şi-i trimit mesaj Clarei, sunetista byron, care era la butoane, în spate.

“Tu, se-aude bine din faţă, da’ este un ou pe scenă”. Nici Clara nu răspunde, da’ dacă-i zic ceva de ouă, râde de mine şi acum.

Într-un final, ajunge înapoi în faţa scenei colega cu care venisem. Nu mă pot abţine, îi expun problema mea arzătoare. Mă priveşte bănuitoare, cercetează din ochi oul, apoi începe să râdă.

– 8-| Roxa, e zornăitoare de-aia de percuţie, cu care cânţi, nu ou!

…

Nu, deci nu. Oroarea, ruşinea… Cu câţi oameni am apucat să vorbesc despre asta? Oh, heeell no… Voiam să dispar, să mă neantizez, să îmi forwardez viaţa. Cred că nimeni, niciodată, n-a mai empatizat atât de mult cu un struţ ca mine în seara aia.

Ulterior, am aflat că oul se numeşte shaker şi chiar e un instrument de percuţie suficient de important încât anumiţi useri de pe YouTube să-i dedice tutoriale. Fuck my life.

Ce să mai, aştept chitare-n formă de brânză şi trompete care scuipă lapte. Măcar aşa rezolvăm o cină decentă la concerte de-acum înainte… Alimente cântăcioase, dar să ştim şi noi.

(Şi apropo de instrumente muzicale neidentificate, dau un premiu surpriză oricui îmi zice exact cum se numeşte năstruşnicia suflătoare din clipul ăsta, minutul 32:32 – da’ pe bune, uitaţi-vă la tot concertul, merită! Pe mine mai departe de clarinet /taragot electronic manele-maker nu m-o dus capu’. Nici pretenii mei muzicieni nu pricep ce-i cu OZNu’. Mulţam.)

A fost o zi bună pentru că n-a murit nimeni

Posted on by
7

Am multe posturi vesele în draft şi nicicum n-am avut dispoziţia necesară să le termin şi să le public, aşa că va trebui să vă mulţumiţi cu drame.

Am intrat într-un fel de zonă neagră a existenţei, în sensul că seara mă bucur c-am avut o zi bună pentru că n-a murit nimeni. Acum că gândul ăsta e trecut negru pe alb, aştept ca cineva să-l ia ca pe o provocare. Sunt pregătită.

În rest nu-mi dau seama dacă optimismul meu încăpăţânat s-a transformat într-un magnet de dezastre sau chiar vine sfârşitul lumii aşa cum l-a descris cineva mai deştept decât mine. Fără meteoriţi, fără panică, doar cu o nepăsare îmbrăţişată tacit şi nonşalant.

Lumea evoluează, schimbă joburi, călătoreşte, se logodeşte, face copii, viaţa fiecăruia intră pe-un făgaş stabilit de societate drept firesc. Prin aprilie-mai, după o vâltoare de hormoni şi roata norocului la muncă, am luat decizia să mă cuminţesc. Să devin om normal, cu program acasă-birou-acasă-birou, fără complicaţii, fără excese şi mai ales fără tâmpenii imature. Mers acasă cu ia-mă nene? Exclus, gata, dusu-s-or vremurile.

M-am redus la vreo 30% din funcţionalitate şi am încercat să nu deranjez pe nimeni cu nimic, să nu incomodez, să dau mai mult de şansa celor 30 de secunde oamenilor, să îmi exploatez mai mult intelectul decât intuiţia. Parţial, viaţa chiar a fost mai bună, da’ scos din ritmul ăla dement, şi sparku’ meu s-a cam stins. M-am făcut cenuşie, m-am conformat, m-am… maturizat? Aiurea. Viaţa se încăpăţânează să continue, fie că vrei să participi activ în proces, fie că nu. Trăieşti, nu trăieşti, eşti spectator fără telecomandă şi dirijor fără baghetă. E ca atunci când rămâi fără paraşută şi nu poţi schimba faptul că o să mori stropşit la aterizare, ci eventual doar să alegi locul impactului. În copaci, pe iarbă sau în lac – chiar mai contează?

Da-ţi-o naibii, trăiţi. Fiţi căzuţi în cap şi faceţi-le pe toate, rezultatul e acelaşi şi mai întotdeauna nasol (era să scriu outcome-ul, futu-i viaţa de râs). Nimic pe lume nu merită să-ţi pui personalitatea pe pauză, nimic.

Cum o să mor

Posted on by
2

N-am pierit. Încă. Dacă mor, sigur o să fie într-un cutremur. M-am convins weekend-ul ăsta: n-am nici cea mai mică reacţie în faţa pericolului unui asemenea fenomen, din simplul fapt că îl confund cu metroul (care trece pe sub mine şi pe care-l aud întotdeauna; serios, e aproape acelaşi sunet). Ştiu că acum m-a prins ora 5 dimineaţa pe blog pentru că l-am auzit. Ştiu că e trecut de 12 noaptea când nu mai vuieşte nimic în subteran. Deci acum înţelegeţi de ce, obişnuită cu geamurile trepidând puţin la fiecare tren, cutremurul nu mai aduce niciun element de noutate.

Probabil atunci când o să vina ăla mare o să fiu la fel de complet nebănuitoare. Cade dulapul? Mai multe vagoane. Face valuri parchetul? Garniturile noi promise de Metrorex. În niciun caz plăci tectonice, falii, pământ zguduit. Cutremur? Ce-i ăla?

Asta-mi aduce aminte de un moment mişto de la redacţie, în vara asta. Încă n-apucasem să mă mut la biroul rămas liber şi stăteam relativ înghesuită între doi oameni, dintre care un coleg bucureştean. Noah, ş-apăi bucureştenii, mă-nţelegeţi, de câte ori strigi “lupul” fug, niciodată nu poţi fi sigur cu ei… Trecuţi prin multe cum sunt, pe undeva chiar le înţeleg precauţia soră cu paranoia.

Aşadar, azi-vară, la redacţie. M-apuc să scriu ceva mai vârtos la tastatură, probabil de nervi sau mai ştiu io ce altceva, şi pentru că atunci nu-mi căram laptopul zilnic la muncă, masa instabilă se smuceşte mai puternic. Brusc, colegu’ tresare, zvârlindu-şi căştile cât colo şi privind panicat în jur:

– CUTREMUR!

Am stat să-l pândesc trei secunde, să-mi dau seama dacă îşi bate joc de mine sau chiar e îngrozit. Ei bine, chiar era, aşa că pot doar să-mi imaginez că ajunge primul sub grindă, dacă se cutremură ceva pe bune şi ne prinde la muncă. Iar io o să stau şi o să îl cercetez plină de suspiciune câteva secunde, să văd dacă e sau vreo farsă. Apoi, ce ştiu, o să intru pe net să văd dacă e cutremur sau halucinăm. P-ormă o să deschid editorul să dau ştire, eventual verificată din trei surse, să nu greşesc magnitudinea.

Cu alte cuvinte… Roxa, zero şanse de supravieţuire. Dac-aş fi fost thailandeză, io sigur eram unu’ dintre oamenii ăia care ar fi stat pe plajă să se uite la valul cel mare care se apropie, în timp ce milioane de oameni privesc post-eveniment întregistrarea pe YouTube, zicând “ce proastă-i şi-aia, săraca, să se uite la tsunami cum vine… o fi supravieţuit?”. Incert, dar sigur filmam…

Anyway, dacă nu mor aşa, sigur va fi într-un accident domestic. Din seria găsit cutia de lapte-n baie şi sticla de ulei în frigider, weekend-ul ăsta am pierdut un ou în bucătărie. Cine face asta? Unele lucruri chiar nu-s de mine.

Ăsta e un fel de preludiu. Vai, câte am să vă zic. :D

De ce n-o să mă las prea curând de blogging

Posted on by
3

Ştiţi di ce? Pentru că observ că perioada în care n-am mai scris nimic pe-aici coincide cu cât timp o trecut de când nu m-o mai lăudat nimeni!

Noah, ş-apăi io-s de-aia care are nevoie să audă constant chestii faine ca să se poată menţine pe linia de plutire. Chit că-s fără sens, fără finalitate sau fără bază. Lăsaţi, nu năvăliţi acum cu puzderia de comentarii de bine, ştiu că mă urâţi că tac. Da’ pe bune, n-am trecut prin cea mai roz perioadă.

Ca de obicei, muzica le rezolvă pe toate. Când am auzit cât de elegant zic ăştia de la Moonlight Breakfast, în felul lor, că la tăţ’ ni-i greu, mi-o fost mai mare dragu’ să vreau să împărtăşesc piesa asta aproape minimală, da’ cu o voce ridicol de bună şi o doză de mister care mă face să o ascult încontinuu, pe repeat, de când am descoperit-o. M-am lungit în pat, cu lumina stinsă, ochii-nchişi, şi m-am lăsat exorcizată de Robert Smith şi Alternosfera, că prea îşi dăduseră ghes ăştia din urmă să mă copleşească cu tristeţurile lor apocaliptice.

Ah da, gagica vocalistă e căsătorită şi-are odraslă de doi ani, ceea ce-mi redă o oarecare speranţă-n umanitate. În plus, nici n-ai prea zice că-s românaşi de-ai noştri, nu? :D

Morala? Zic oamenii ăştia “dare to dream”, făcând parcă un follow-up pentru ce ziceau Luna Amară, don’t let your dreams go to shit sau aşa ceva. Îndrăznim, dacă aşa ne-ndeamnă două trupe!

Concurs cu bilete la Cohen şi Balkanik Festival, mo!

Posted on by
4

Ăsta-i un weekend tare solicitant. Avem un aparat de redacţie şi ţâşpe evenimente. Io fireşte că mă duc la ăl’ mai ţigănos, de care fuge tătă lumea, şi li-i pasez pe Cohen, Anathema, Kempes şi Il Divo restului colejilor, sireacii. :D Tocmai mă gândeam că meseria asta mi-ar plăcea de 10 ori mai puţin dacă m-ar trimite cineva la concertul x şi y în loc să aleg io.

Deci pe mine mă găsiţi la Uranus, ca de-obicei, la Balkanik Festival. De la IRAF încoace iar am uitat câte staţii tre’ să merg cu tramvaiu’ de la Unirii ca să ajung în zonă, da’ pun pariu că-mi vine mintea la loc în weekend. Şi p-ormă pân’ la anu’ iar uit.

Aşadar ziceam că vă dau doo bilete, pen’ că prekinii pentru care le-am confiscat se trag amu’ pe fese şi nu mai au cum s-ajungă (doar nu credeaţi că le-am luat ca să vă răsplătesc vouă fidelitatea că cetiţi numa’ minuni de-atâta timp încoace!).

Am aşa: o invitaţie dublă la Balkanik Festival (21-23 septembrie) şi un bilet simplu la concertul lui Leonard Cohen (22 septembrie). Ca să le câştigaţi, tre’ doar să daţi like pe Facebook la pagina blogului, să shareuiţi ultimele 3 postări, să faceţi tri tumbe prin casă şi să lăsaţi aici un link cu o poză care să dovedească asta. Apoi voi trage la sorţi doi câştigători cu random.org. Glumesc, desigur.

Având în vedere ca NU CRED ÎN RANDOM.ORG!!, vă pun să faceţi ceva creativ pentru ca apoi să vă pot alege după cât m-aţi făcut să râd sau să plâng. Cu alte cuvinte, singura cerinţă a concursului îi să îmi provocaţi o reacţie. Cititorii mai vechi au avantajul de-a şti what makes Roxa tick. ;))

Şi acum, provocarea: să-mi lăsaţi un comentariu cu ce-ar fi mişto să scrie/fie desenat pe tricoul unui ţigan random de la Balkanik SAU pe cel al lui Cohen (în funcţie de unde vreţi să mereţi), dacă domniile lor s-ar îmbrăca în tricouri când or păşi pe scenă, ceea ce mă-ndoiesc. Mai multe nu zic, am încredere în creativitatea dumivostre.

Deadline concurs: vineri, adică mâine, ora 15. Cel târziu până la 15.30, câştigătorul primeşte un mail de la mine despre cum facem să intre-n posesia premiului. Preferabil să fiţi din Bucureşti sau să fiţi dispuşi să vă deplasaţi fundurile provinciale pentru concert, nu le dau prekinilor voştri, ci vouă!

Later edit: Liviu ia biletul la Cohen și Livia la Balkanik (voi v-ați înțeles, tizilor, să-mi luați premiile?). Ora 15 o fost depășită din cauză de ședință aproape corporatistă. Mă scuzați. :D

De ce nu-i bine să aibă părinţii acces la internet

Posted on by
2

Pentru că-i strâcă! Voi nu v-aţi vrea părinţii la fel de inocenţi şi neîntinaţi de slang 2.0? N-aţi vrea să le spuie concertelor mereu “spectacole” şi smiley-urilor “faţa palidă care râde”? E datoria lor de părinţi să nu se emancipeze.

Cum bine enunţa prompt Daria:

“Their sunny 60s optimism tends to cancel out my bitter 90s cynicism.”

Nu aşa senini şi total nebănuitori ar trebui să fie ai noştri for fachin’ evăr? În niciun caz ca-n finalul discuţiei telefonice reproduse mai jos, care-o avut loc amu’ câteva zile.

– Noah, bine, haideţi că mă duc să dorm. Vă pup!
– Şi io te pup! zice taică-mio. Te pupă şi mumă-ta!

La care, cu oroare, aud vocea mumei, din spate:

– CU CRATIMĂ!

Cum se mai angajează omini în ziua de azi

Posted on by
5

Vine un moment în viaţa oricărui om în care tre’ să angajeze, să recomande, să pună o pilă, să bată apropouri despre… mă rog, ştiţi voi mai bine ca mine cum funcţionează ăstea, că io-s la începuturile drumului sinuos de 40 de ani în câmpu’ muncii şi n-am fost nevoită să fac asta decât o dată.

O singură dată.

Termen de o lună să găsesc pe cineva.

Şi, ca de obicei când se iveşte o problemă pe care o poţi întâlni doar într-un anumit punct al vieţii, mintea lu’ Roxa a străbătut din nou arhicunoscutul set de idei, în ordinea lor neschimbată:

1. Când s-o-ntâmplat asta?
2. Să-mi fi zis cineva anu’ trecut pe vremea asta…
3. De ce io?
4. Îs bătrână. :(
5. Pe cine?

Primele 4 le-am gândit când am terminat liceul, am început facultatea, am terminat facultatea, m-am mutat, am început să lucrez, am luat primul salariu, am primit prima mărire de salariu, am schimbat locul de muncă – mdeh, ştiţi voi, toate chestiile ălea pe care ajungi să le faci şi te miri, că nu erai pregătit. Iar io nu-s pregătită niciodată de nimic. Bun, rău, nu contează, drama trecerii timpului îi întotdeauna mai mare.

Punctul 5, într-adevăr, diferă în funcţie de situaţiune.

Aşadar, pe cine? Stau, răsfoiesc mental printre prekini, picată pe gânduri; care ar fi buni, oare, pentru job? Vreo 2-3, da-s hăt departe, în Murăş, doar nu s-or strămuta la Bucale precum subsemnata pentru doo parale-n plus! Să cer CV-uri, să chem la interviuri? Interacţiune umană PROGRAMATĂ DE MINE, doamne feri, piei satană, huo! Altceva? Să-mi pun busuioc sub pernă să visez alesul? Nu, că-s sigură că Gerard Butler nu vrea să lucreze cu mine. Am io aşa un feeling…

Mbine, zic, e complicat, deci mă gândesc mai încolo. Nu aşa face toată lumea cu lucrurile importante cărora nu le găseşte soluţie? Nu? Dammit.

Toate astea se-ntâmplau pe la-nceputul verii. Trece vremea, vin festivalurile, nu mă mai gândesc la problemă şi, dacă nu mă mai gândesc, nici problema nu mai pare atât de pregnantă şi apăsătoare.

Vine şi Rock the City, pe care în afară de momentele de maxim interes, l-am petrecut pe lângă cortul de presă. Nu c-aş fi cunoscut sau aş fi vrut să cunosc pe cineva, dar spre deosebire de tot restul necunoscuţilor de la festival, ăştia erau necunoscuţi pe care-i aveam ca prekini pe Facebook.

Nah, şi la Machine Head apare în peisagiu un flăcău înalt, cu plete, gene lungi şi frumos răsucite. Cum mie slabe şanse să-mi scape aşa ceva, îl iau rapid la vizor şi, probabil datorită privirilor mele insistente, ajungem să schimbăm vreo două vorbe despre trupa care presta pe scenă. A doua zi deja ne ştiam şi-am apucat să discutăm mai pe-ndelete. Scria pentru un site, citea, ştia să lege doo propoziţii, zâmbea frumos, avea umor, iar mie mi-o licărit insinuant becu’ de deasupra căpăţânii: EL E! He’s the one, the chosen one! Acum tot ce mai lipsea era să ştie şi el asta. Să-i spun, deci. Dar stai, cum îi propui cuiva să lucreze cu tine? Of, când s-o-ntâmplat asta? Să-mi fi zis cineva anu’ trecut pe vremea asta… yadda yadda, drama de la punctele 1-4 din nou.

Just do it. But do it Roxa-style! Aşa că, fără să mai stau mult pe gânduri, adopt o grimasă doar atât de perversă încât să se întrezărească, totuşi, că vorbesc serios, şi grăiesc următoarele:

– Ştii… am nevoie de un sclav. Neapărat bărbat, nu-mi plac femeile, m-am săturat de femei, femeile-s naşpa. Un sclav mascul vreau.

Aşa l-am angajat pe Vali, fără de care redacţia ar fi acum mai pustie… şi mai săracă în masculi sclavi. :)) Doară ce, chiar credeaţi că poate refuza cineva asemenea propunere? :D

Foaie verde hai sictir / Fu concert în cimitir!

Posted on by
7

Io îs unul dintre provincialii ăia enervanţi, mutaţi în Bucureşti ca să se plângă. Nu pentru că oraşul ar fi mare şi aglomerat, nu pentru că mai degrabă inventez teleportarea decât să ajung din punctul A în punctul B şi în niciun caz pentru că bucureştenii ar fi mereu bosumflaţi şi ursuzi. Ăstea-s argumente volatile de clasa a cincea.

Şi pentru că orice clişeu îi ca luna, având o parte cunoscută şi alta mai întunecată, io alunec dincolo: mă plâng de Bucureşti pentru că nu îi acasă. Nu pot să circul, nu pot să mănânc, nu pot să beau, nu pot să socializez, nu pot să citesc aşa cum fac acasă. Aici, totul e un pic mai complicat, mai lung, mai greu, mai departe, mai dificil, mai scump, mai dement. Îi altfel. Iar io, mă ştiţi, nu-s omu’ schimbărilor.

Plus că Bucureştiu’ îi la câmpie. Amu’ serios, ce câcat de formă de relief îi asta? Vara îţi vine să-i crăpi capu’ lu’ Prometeu că n-o furat focu’ ăla din soarele bucureştean la 50 de grade, iarna ţi-i frică să vorbeşti prea tare afară, să nu care cumva să stârneşti fo’ avalanşă sau f’un ţurţure de 3 kile bucata. Unde mai pui că vezi unde tre’ s-ajungi şi umbli, şi umbli, şi umbli, şi umbli, şi te târăşti, şi faci bătături, şi încărunţeşti, şi-ţi sună ceasu’ biologic, şi eşti schelet, şi tot n-ai ajuns, ptiu, da’ aproape părea! Da’ măcar clădirea se vede ceva mai mare…

Câmpia, vă zic, îi înşelătoare.

Da’ când afli că este concert de muzică clasică în cimitir, când asculţi la vioară Bach, Mozart, Strauss şi Ceaikovski printre cruci, lumânări, torţe şi lampioane, când se-ntâmplă toate ăstea, îţi vine inima la loc şi îţi aduci aminte de ce eşti aici, de fapt. Mă, tăte ca tăte, da’ Radetzky March în Cimitiru’ Bellu îi miezu’! Degeaba are Orchestra din Viena instrumentişti mai pricepuţi şi dirijori de primă clasă, compania selectă îi inegalabilă.




Sinistru? Oarecum. Morbid? Puţin. Wtf-inducing? Cu siguranţă. Dar doamne, fain o fost! Bacovia cred c-o schiţat primul lui zâmbet evăr, Caragiale o uitat de politică şi Eminescu o mai turnat 30 de volume despre cadrul natural nocturn. Vă zic, momentele ăstea fac nenorocita de câmpie mai mult decât tolerabilă.

Roxa has checked-in at Cimitirul Bellu. Bitches, please, n-aş rata ocazia nici de-ar fi… ultima. Căci da, am stabilit că e un check-in atât de cool încât aş învia vreo două secunde ca să mă laud pe Facebook că am fost demnă de înhumare acolo. :))

Cââââând, fireeeeeşte, discul sare, vraja se rupe, magia se disipează şi aud copchilu’ de 5-6 ani din spate:

– Mami, da’ de ce nu cânta Vara nu dorm? Sau acuma ar trebui să fie… Toamna nu dorm?