Să vorbim despre relaţii, dacă tot ni se întâmplă diverse lucruri din sfera asta. Sunt cu capsa pusă.

Mă, nu ştiu cum m-o putut iubi vreodată f’un bărbat. Sincer. I can’t be loved. Nu sunt iubibilă, sau cum pana mea se zice. Sunt recalcitrantă, agasantă, rea, obositoare şi de multe ori cele mai mişto dialoguri au loc în capul meu, în loc de viaţa reală, pentru că mă blochează o replică şi nu mai pot zice nimic dup-aia. În plus, nici nu-s o păpuşă de plastic cu ţâţe mari şi păr perfect, căreia i-ai văzut fundul şi deja te-ai imaginat muşcând de el. Ba chiar din contră, bat aşa, înspre latura nasty a situaţiei.

Da, ştiu, m-am lăudat mereu că sunt perfectă. Sunt. :D Suficient cât să mă iubesc eu, nu alţii.

În schimb, îs aproape sigură că-s generatoare de obsesii. Tâmpe, dilii, absurde! Ce dracu’, dau două replici mai sonate şi amuzante, iar ei, masculi cu pretenţii c-ar fi trecuţi prin viaţă, cred că gata, s-au amorezat. Tha fuck. Wake up! Dacă sunteţi atât de plictisiţi de vieţile voastre încât să puneţi botu’ la doo glume făcute mai cu cap de o gagică căreia-i place să partyuiască, sunteţi cauze pierdute.

Fişioru’, cred io, o cam început să se sature de mine când ne-am mutat în Bucureşti şi n-am mai fost Roxa liberă, înconjurată de prekini şi mereu dispusă să închidă rockoteca, ci Roxa la primul job, fără timp liber, obosită şi foarte, foarte deprimată. Depresia omului căruia nu îi plac schimbările (să nu v-aud cu “da’ nu te-o obligat nimeni să vii în Bucureşti”, că vă sparg faţa!) şi s-a trezit, brusc, fără viaţă socială şi răpit de timpul liber. Şi da, îmi pare rău, Fişior tâmpit care ştiu că nu-mi citeşti blogu’ pentru că nu scriu nimic tehnic şi ingineresc, da-s om, OM, nu clovn. Un om dificil. You couldn’t handle me şi nu-i vina ta (nu c-ai avut vreodată procese de conştiinţă =)), da’ ţi-o părut rău că pleci, and that tickles my ego just right).

Aşa că nu confundaţi obsesia cu dragostea, bărbaţi tembeli. Nu mai încercaţi să mă cuceriţi cu replici din filme sau versuri din muzică, nici măcar nu-s creaţiile voastre. Nu vă daţi în stambă, nu mai încercaţi să păreţi mai mult decât sunteţi. Nu mă mai vânaţi, nu mă mai închideţi în colivii, nu mă mai ridicaţi în slăvi. Că n-aveţi de ce. Eu sunt un om simplu. Simplu, da?

Învăţ cum e să trăieşti singură într-un apartament dintr-un oraş străin şi observ că-mi place. Mi-e bine. Nu mai mănânc mâncare caldă, pentru că nu gătesc, dar mă hrănesc cu muzică şi mi-e suficient. Nu mai fug de oraş în braţele iubitului, ci mă folosesc de oraş ca să-mi fie bine. Mi-e bine. Pentru prima dată de când sunt aici, pentru prima dată după un an jumate de agonie, frustrări şi chin, mi-e bine. Îmi lucesc din nou ochii când văd un gagiu fain pe stradă, cânt din nou la karaoke, pierd iarăşi noapte după noapte după noapte ascultând muzică şi n-aş putea fi mai împăcată. Cânt, mă zbânţui, râd, dansez şi fac scheme de air guitar! I’m alive!

Asta nu înseamnă că n-am fost deprimată după tot ce mi s-a întâmplat şi relaţia sfârşită. Au fost zile în care am simţit c-am pierdut frâiele vieţii şi că acuma-şi face de cap, în ciuda tuturor împotrivirilor mele.  Am bocit, m-am zvârcolit, am sucombat. Dar într-o seară am început să mă droghez cu nesomn şi să râd. Şi să râd, şi să râd, şi să râd. Din orice, ca un labil scăpat de la nebuni. Prekinii mei au zis că gata, sunt pa, m-am defectat. De fapt, toate şansele să fie aşa. Sunt conştientă că a fost mai mult un mecanism de autoapărare, dar a devenit autentic. Sunt eu şi mi-o fost dor de mine. :D

Şi nu, dammit, nu am devenit ascet. Totuşi, am 24 de ani şi masculii faini şi dăştepţi mă răvăşesc, recunosc. :)) Să mă ia naiba, sunt o neadaptată antisocială ascultătoare de rock, care râde, dansează, e drăguţă şi mişto cu oamenii din jurul ei. Un paradox ambulant, nici io nu mă-nţeleg. Voi pricepeţi ceva? Normală nu-s.

Am nevoie de echilibru şi armonie, chiar dac-oi mai da în depresii along the way. Trec, un optimism bolnav şi mârşav se ţine scai de mine.

Hai că nu v-am mai povestit demult ceva mişto. Într-una dintre primele zile ale celor două săptămâni de când stau singură, am căzut în butoiul cu melancolie. Mergeam către metrou la Universitate, pe lângă actuala groapă – viitoarea parcare subterană. Scăpasem de la lucru şi mă îndreptam către casă. M-am simţit dintr-o dată prea mică pentru un oraş atât de mare şi m-o cuprins disperarea că acasă nu mă mai aşteaptă, de fapt, nimeni. Ce caut io aici, de ce nu-s în Târgu-Mureş, lângă oamenii care mă iubesc, ce dracu’ mă mai ţine în oraşul ăsta…… un şir nesfârşit de drame. Când, deodată, trece pe lângă mine un muncitor tânăr, în salopetă, cu cască şi tot ce trebe… Mă arată cu degetul şi-mi zice, zâmbind:

– Te cunosc, Roxa!

What the fuck?! :)) Evident c-am rămas în mijlocu’ trotuarului ca proasta, blocată. Nu ştiu cine era, nu ştiu dacă mă citeşte, da’ de altundeva “dăcât dă pă net” n-are de unde să mă cunoască. Noah, apăi cum să rămâi bosumflat când păţăşti d-astea? :)) Mulţumesc, fan sau hater anonim!

I got my groove. B-)

Şi acum îmi dau seama de ce mi-o plăcut mereu piesa asta, în ciuda comercialului izbitor şi a nonsensurilor limbii engleze pe care le propune. Niciodată nu mi s-o potrivit atât de mult versurile “şi cerul se-apropie şi cade pe mine, e bine, e bine…“. :)