Prezervativele pe Y! Messenger

Mie-mi place să discut pe messenger. Dacă n-ar fi fost canalu’ ăsta de comunicare, n-aş fi trăit juma’ din lucrurile mişto din viaţa asta. Chiar, mai poţi cunoaşte oameni noi şi altfel în ziua de astăzi? Că io, mnah, nu-s chiar cel mai social animal… Da, ştiu, nu par şi toate ălea, da-n mine se ascunde de fapt o fiinţă sfioasă şi emotivă. Ce tăt râdeţi, nu-nţeleg?! Pe bune! Să nu confundăm tupeul cu alte lucruri.

Căci da, ador să ascult oamenii trăncănind. Să-i studiez, să le observ mimica, să sorb cu nesaţ glume tâmpe şi seci, dar pentru dumnezo, chiar tre’ să deschid şi io gura? Really? În secolul ăsta? Nu pot doar să dau like? Sau faptu’ că am smiley face în loc de poker face nu valorează cât o replică, la fel ca online? Sau nu pot, dacă m-am plictisit, să las conversaţia să moară şi să-mi văd de treabă, ca pe messenger? Nu? Damn, ce oameni.

(Apropo de asta cu chat-u’ online, io-s aşa drăguţă că nici fereastra n-o închid până nu dau bună zâua… but hey, that’s just me, alţii mai trăiesc încă în… well, 2005! :D)

Messengerul e porţia mea zilnică de sănătate mintală. Fără prekinii mei virtuali dintr-însul, nu ştiu zo cum aş fi supravieţuit la primul loc de muncă. Şi e mişto, doamne, atâât de mişto, când discuţia alunecă în patologic! :)) Când vorbeşti ce vorbeşti şi râzi şi tre’ să suni p-ormă persoana cu care discutai, ca să puteţi râde la telefon fo’ 5 minute, după care să vă vedeţi de poveşti în alt mediu, alte conexiuni, alte unde.

De exemplu, zilele trecute…

anonymous: stai sa iti ziiic
anonymous: ce am patit ieri.
anonymous: ca numai tie pot sa iti zic.
Roxa: what?
Roxa: :D
anonymous: iau un pahar de pe langa chiuveta…
anonymous: pun un pai
anonymous: torn suc…
anonymous: savurez
anonymous: subit mi se blocheaza ceva in pai.
anonymous: ma uit….
Roxa: uhm.
Roxa: gandac.
anonymous: era un prezervativ folosit. legat.
Roxa: :))
anonymous: aruncat in pahar.
Roxa: OH MY GOD!!!!
Roxa: :))))))))))))))))))
anonymous: =))
Roxa: DE CE.
Roxa: =))))
anonymous: NU STIU
anonymous: :)))
Roxa: era…
Roxa: al vostru?
Roxa: :))))
anonymous: da, normal.
Roxa: =))
anonymous: il pusesem in pahar in dormitor
anonymous: l-am adus aici
Roxa: oh god.
anonymous: si normal ca nu ma uit ce ii in pahar inainte sa beau.
Roxa: ahahahahahhahhahhaha, nu mai pot.
anonymous: iti recomand sa te uiti.
anonymous: cand vii pe aici.
anonymous: :/
anonymous: :))
Roxa: po’ sa scriu asta pe blog?
Roxa: :))
anonymous: sigur roxa, atunci cand am zis numai tie puteam sa iti spun asta…
anonymous: that’s what I had in mind.
anonymous: :))
Roxa: nu scriu cine-i.

Şi n-am scris, m-am ţinut de cuvânt. Dar râd, oh doamne, cum râd. Asta nu înseamnă că nu sunteţi la camera ascunsă când discutăm despre prezervative. :))

Părinţii… tot copii

Aseară am făcut-o lată iar, pentru prima oară după ceva vreme. Long Island-urile au curs like there was no tomorrow: în noi, pe masă, pe noi, pe sub noi, pe lângă noi… Vă rog, nu mă mai faceţi să râd când sorb tacticos din licori bahice cu paiu’. Mai ales nu la prima întâlnire.

Cândva, la debutul debandadei, m-o sunat taică-mio să-mi spună că tocmai trece fugitiv prin Bucureşti, în drum spre casă. Ar fi vrut să-mi lase nişte portocale, dacă m-aş fi urnit până la marginea oraşului.

– Nu, nu pot, tată, că nu-s acasă, încă-s în centru.
– Ai ieşit la proteste?
– Nu, sunt pe-afară. Am ieşit la… uhm… un suc, zic io, rotindu-mi ochii şi privind Long Island-u’ în ochiul de gheaţă.

Râsete înfundate în jur. Mai că pufnesc şi io, la cât de fals mi-a putut ieşi asta. Dar cumva, chiar dacă eşti departe şi de capul tău, parcă e vulgar să le zici propriilor părinţi că ai ieşit să bei.

Mă rog. De la un anumit punct al vieţii, n-am mai înţeles cine e copilul şi cine e părintele în relaţia dintre mine şi ai mei. Mai exact, de la momentul ăla fatidic când sfatul tuturor era să nu plâng, să fiu tare, că muma n-ar avea nevoie să mă mai vadă şi pe mine distrusă. Eram un copil, for fuck’s sake, de ce eram sfătuită să-mi reprim sentimentele? Dar atunci, pe moment, a părut soluţia ideală, aşa că n-am plâns, m-am abţinut. Ba chiar am râs uşurată, ca o dereglată ce încă mă aflu. Şi cred că de-acolo s-a rupt comunicarea.

E posibil să ai sentimente materne faţă de ai tăi? I think I do (ce mai faci, dragă Sigmund? bine, sănătos?). E exact ca atunci când veneau ei de la serviciu, cu o grămadă de probleme şi nemulţumiri, dar se luminau când mă vedeau şi găseau resurse interioare să mă ajute şi cu temele. Aşa şi io: oricât aş fi de fucked up, ai mei mă ştiu mereu senină, miserupistă, coioasă şi fără nicio grijă pe sfânta lume. Uneori mă întreb dacă mă cunosc. Înainte de Fişi, am iubit fără speranţă trei ani şi am suferit prin toate colţurile casei. N-au aflat niciodată. I’m psycho like that.

Nu cred că este cineva care să nu fi auzit vreodată celebra replică “oricâţi ani ai avea, tot copilul nostru eşti!”. Bine atunci, dragă mamă şi tată. Oricum mi-ar fi, o să fiu mereu copilul vostru: fericită, sătulă, virgină, trează, inocentă şi mereu acasă înainte de ora 22.

Până una-alta, poate se îndură să-mi explice şi mie cineva ce s-o întâmplat în noaptea aia.

1. Ce am putut să vorbesc atâta cu negrul rastafarian cu pantalonii aproape-n vine, care m-o urmărit la baie?
2. Cum am putut să mă simt atât de în largul meu cu patru oameni “de pe net”, pe care nu-i mai văzusem niciodată până atunci?
3. De ce am scrum de ţigară într-o farfurie nespălată de-o săptămână? Ultima dată când am verificat eram tot nefumătoare.
4. Până la urmă câte Long Island am băut?? :))

Singurul lucru cert din noaptea trecută e că am cântat Pearl Jam la karaoke. Nu ştiu cum o sunat, da’ m-o uns pe suflet descărcarea asta grunge. Îmi cer scuze dac-am speriat clienţii din Scarabeo cu apucăturile mele de headbanging şi făcut pe artistu-n microfon. Am fost wild. An animal. \m/

Umbrela neagră, umbrela roşie

Am pierdut umbrela neagră de la taică-mio în Târgu-Mureş, după o noapte dementă, dementă de tot. Era ţeapănă şi nu o îndoia vântul. Avea, deci, mai multă coloană vertebrală decât majoritatea dihaniilor cu două picioare care ne-nconjoară. Taică-mio o avea de când era mic şi, ca o tată de fată care se respectă, mi-o dat-o mie.

Io… nah, ca fiul risipitor. De câteva ori am salvat-o din taxiuri, de-o mulţime de ori din cârciumi, da’ de cât am râs de şefu-i prost nici zeul circuitului umbrelor în natura n-o mai putut-o scăpa.

De-atunci n-am mai avut alta, că mă durea prea mult să văd că nu mai găsesc nicăieri aceeaşi rezistenţă, acelaşi material, acelaşi mâner care-mi încăpea perfect în mână. M-o plouat, m-o nins, m-o plouat some more, da’ tot nu m-am îndurat să dau banii pe altă umbrelă.

Vinerea trecută am party-uit în Scarabeo, cu omini faini şi dragi. Afară era vremea aia de la ştiri: furtună, vânt, copaci căzuţi grămadă. Aşa că după ce m-o ajuns pălinca, m-am urcat într-un taxi ales la-ntâmplare şi am pornit spre casă.

Taximetristul era genul vorbăreţ şi avea noroc, că pălinca aia m-o dezinhibat. Damn, conversaţia era chiar plăcută (şi asta e mult, venind de la ursuza de mine). Evident, pe la jumătatea drumului o făcut pană…

Şi aşa, stând amândoi înăuntru, cu vântul şi ploaia mişcând şi cutremurând maşina (pe bune, era horror), am grăit:

– Cine-ar ieşi pe vremea asta din casă? Nici nu mi-am luat umbrelă… Nici măcar n-am umbrelă!

Mă aşteptam să mă privească de parcă aş fi zis că trăiesc fără gaz într-o săpătură de la periferia oraşului, da-n schimb… mi-o întins o umbrelă. Roşie, cu mâner de lemn, faină şi statornică.

– Păstreaz-o. :)

It made my day. Şi zâmbesc de-atunci ca proasta, gândind banalitatea de pe lume: toţi avem suflete. Ardeleni, bucureşteni, moldoveni. Nu ştiu, cuvintele astea îmi vin în cap când privesc  umbrela roşie.

Miroase a odorizant de maşină :)

Respir, trăiesc, alea

Mai mult din inerție, dar măcar se întâmplă. Asta ca să știți, în caz că mai intrați pe-aici să-mi luați pulsul.

În rest, încă o relație care se oprește cu puțin înainte să se împlinească doi ani. Nu mă-ntrebați, că n-aș ști ce să vă zic. Doar să nu mai aud cuvântul “Fișior” pe-aici, că tăt-tăt-tăt trântesc și țâp! Ardelenii știe. :)) Da, știu, e trist și tot tacâmul, dar măcar… Dar măcar. Still working on this one.

Și iaca așa începe adevărata aventură prin București: all alone now, baby. O parte din mine se bucură de ideea de independență, altă parte își dorește s-o rupă la fugă în sihăstrie, iar partea rațională șoptește timidă să-mi găsesc un apartament mare, luminos și pe cineva alături de care să-l împart. Dar strict în momentele astea văd totu-ntr-o beznă incredibilă, care mă împiedică să mai cred că există oameni faini în lumea asta.

I don’t have low self-esteem. I have low esteem for everyone else.