Posts don’t come easy to me

But when they do, they come with bullets.

  • Am plecat din Bucureşti în noaptea zilei de 1 martie, pe o ceaţă londoneză şi-un frig de-mi îngheţaseră tăte cele aşteptându-l pe taică-mio într-un câmp de lângă Militari. Nu întrebaţi… Pe la Sighişoara o-nceput să ningă. În Târgu-Mureş am ajuns pe zăpadă, rugându-mă la zeităţi să nu mai cad ca-ntre troienele bucureştene. Ş-apăi să nu te-apuce năbădăile că te urmăreşte zăpada cu ură şi se ţine scai de tine…
  • Mă întorc în Bucureşti în câteva ore şi aflu că acolo m-aşteaptă 25 de grade. What the… DE. CE. Când s-o sărit brusc peste un anotimp? În fine, io-s în bocanci.
  • Asta-i partea în care voi vă prefaceţi că n-am lipsit o lună şi-amu’ vorbesc despre vreme. Thanks!
  • Am câte-o revelaţie de fiecare dată când ajung aici. Tura asta o avut nevoie de un pic de ajutor de la subconştient ca să iasă la iveală, da’ când zici nişte chestii cu gura ta aia de pe faţă şi abia p-ormă să ajungi să le conştientizezi, iar apoi să le laşi să te faulteze mental… e clar că eşti pa. Dacă n-aţi înţăles nimic, nu-i bai, doar o aaaltă ispravă marca Roxa. :))
  • Am fost în vizită la fosta dirigă din generală, înarmaţi cu o floare-n ghiveci şi ceva băutură-ntr-o traistă de cadouri. Io, Cristi (omu’ datorită căruia Fascination Street mai există şi astăzi, responsabil cu hostingu’, pentru care-i mulţumim şi-l iubim) şi Emi, foşti colegi de clasă, unu’ mai picat în cap ca altu’. Am sunat la altă uşă, la o tanti pe care-o chema fix ca pe diriga, doar că locuia cu două etaje mai jos. În fine, când am ajuns, am vorbit vrute şi nevrute şi parcă erau anii ’90 all over again. Cu alte cuvinte da, ne-am bârfit foştii colegi de clasă. :D Cât despre dirigă… eram sigură c-o să mă privească cu milă când o să-i zic ce facultate am terminat. She did. C’est la vie, n-o să am vreodată meserii bănoase. :))
  • Guma de mestecat = ciungă. Îs în urmă cu slangu’, clar. Nici cu vocabularul generalist nu stau mai bine, pen’ că lumea râde de mine când folosesc “a pica cu tronc”. Îs bătrână, tre’ să-mi revizuiesc limbaju’ şi să redevin cool. :D
  • Şi pentru că tot suntem la capitolu’ ciungă, doamne cât am râs când şi-o-nghiţit-o Cristi! Partea proastă-i că horcăia ca o piţipoancă ce rânjea fasolile dându-se pe biţă şi s-o pomenit brusc c-un bondar în gât. Partea şi mai proastă era că asta se-ntâmpla în timp ce conducea. Partea exasperantă era că io mă aflam pe bancheta din spate şi mă gândeam, în acele secunde, ce sfârşit glorios o s-avem dacă Cristi se-neacă, dă colţu’ şi maşina intră în vreun stâlp, că nici măcar nu-s în faţă să apuc de volanu’ ăla. :)) Cristi şi-o revenit, din fericire, şi-am râs ca nişte demenţi ce ne aflăm până în Office Club, home sweet home.
  • Timp de vreo oră şi ceva, am reuşit să-mi văd ambele buburuze la un loc, ceea ce-i o mare realizare, că numa’ separat ne-am mai întâlnit de la un timp. Blonda îi amorezată de un vechi prekin de-al ei şi vrea să se mute-n Cluuuuj, nooo. Am încercat să-i explic că migrarea după puţă nu poate aduce lucruri bune, da’ dac-or fo’ pretini înainte, se mai aplică raţionamentu’? Încă mă întreb şi io asta.
  • L-am cunoscut, în sfârşit, pe Mihai de la OutinMureş. He’s got the moves like… Jackson. Michael Jackson. ;))
  • De 8 martie, ziua noastră, a muierilor care mâncăm suflete şi creiere masculine, m-am îmbătat gratis. De fapt, free drinks come easy to me, ca să parafrazez titlul postării. Mulţumesc Cristi că m-ai adus întreagă acasă. Mulţumesc Runia că mi-ai cedat porţia ta de vodcă. Mulţumesc mamă, tată, că nu v-aţi trezit când stăteam la 4 dimineaţa în fund pe hol şi nu reuşeam să-mi dau jos ghetele, aşa că râdeam pe-nfundate, cu lacrimi.
  • Tot cu Runia am încins fo’ două chefuri memorabile în acelaşi Office. Experienţa zice că we still got it. Şi plusăm cu o gagică ce s-o dat la amândouă, dar care mai târziu şi-o găsit consolarea în gura alteia. Eh, ce să-i faci, muierile au limbi călătoare…
  • De fiecare dată când apuc să petrec mai mult timp cu prekinii de-aici, ăia puţini şi mişto, îmi dau seama de ce-s aşa antisocială şi de ce standardele mele când vine vorba de oamenii cu care-aleg să mă-nconjor nu mai coboară din palatul de cleştar. Nu pot să le mai dau vreo şansă sau să am răbdare cu lumea nouă când ominii ăştia ai mei îs aşa de cool. Nu. Pot. Ne potrivim din prima sau binepa. Punct. Chiar dacă asta-nseamnă că-n Bucureşti iar o să fac pe sihastra. Neverending fun. :))
  • Ar mai fi multe de zis, da-n principiu o să mi le amintesc dacă las aici cele două majore obsesii muzicale dezvoltate în perioada asta:


I had a plan, but that was where it ended.

No words, just dancing. :D O stare la polul opus faţă de anterioara.

2 thoughts on “Posts don’t come easy to me

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *