Cum îţi dai seama că te iubeşte cu adevărat


(post interzis mai ales mamelor, mai ales de fete)
(post după care nu dau explicaţii nimănui, nicicând, niciodată!)
(binepa yet? :D)

Ca orice fel de credinţă, unii o au din prima clipă, alţii o dobândesc pe parcurs, iar o mică parte, aşa ca mine, îs nihilişti de-a binelea. Până nu mă bitchslapuieşte dragostea ăluilalt peste faţă, apăi io nu cred, noah, că cineva-i capabil să-mi poarte mie, dintre tăte muierile din univers, sentimente atât de minunat de înălţătoare. Nu cred, mă, nu cred!

Nu testez şi nu cer niciodată mărturisiri menite să-mi înmoaie genunchii. Având în vedere că viaţa lângă mine-i un rollercoaster de fail-uri şi chestii care nu reuşesc nici io să înţeleg cum şi de ce se-ntâmplă (cum era aia cu sunt vagabondul vieţii mele?), bărbaţii s-au triat uşor, cernuţi prin filtrul ăsta nemilos. Iar pe cei care-o rămas i-am privit o perioadă suspicios, neîncrezătoare, cu sprânceana sufletească ridicată.

Şi până la urmă cum, CUM îţi dai seama că te iubeşte cu adevărat?

Nu ştiu la alţii cum o fi, da-n lumea mea lucrurile funcţionează cam aşa: perioada primei iubiri o coincis cu perioada primei mele beţii adevărate. Cu vodcă (deh, copchil diliu!). Şi ştiţi când mi-am dat seama că chiar mă iubeşte? Când m-am răstit la bocanci noaptea pe la trei, la colţ de bloc! Dejda, ce romantic. :X Vedeam ca un televizor vechi – cu dungi, pureci şi imagine dată peste cap -, mă sprijineam vag de-un perete, decartam tot stomacu’ într-o paradă de Niagara insuficient digerată :)), îmi era rău’ de pe lume, DAAAR el era lângă mine, ţinându-mă în braţe şi încercând să remedieze iremediabilul:

– Aşa, aşa… dă tot! Hai, las’ că-i bine. Las’ c-o să fie bine. Dă tot afară. O să fie ok.

Râd şi-amu’ când îmi aduc aminte. Noah, spuneţi şi voi… apăi dacă nici faptu’ că n-o fugit mâncând pământu’, dezgustat de acest peisaj lugubru, nu-i dovadă de dragoste adevărată, nu ştiu ce altceva îi… :D

Paranteză similar de scârboasă (io v-am avertizat, da’ voi nu şi nu!)

În focurile pasiunii cu un tip, îl pupam de zor pe burtă! Când brusc (fireşte, mdesigur, la ce altceva vă şi aşteptaţi) loveşte dezastrul. Un fir de păr de pe abdomenul masculului feroce, care indubitabil se trage din maimuţă, mi-o rămas înţepenit între dinţi, fuck my life.

:-S

Şi fiindcă nu-l cunoşteam pe gagiu suficient de bine încât să rânjesc cu toată dantura şi să ne hlizim copios pe tema asta, am încercat cum am putut, subtil şi stângaci, să mă fac că tuşesc sau ceva, dracu’ mai ştie ce, să scot flocu’ buclucaş dintre incisivi!

Iar după toată isprava, ştiţi numa’ oare ce concluzie entuziastă am fost în stare să emit bietelor persoane cărora le povestesc, de obicei, lucruri de genu’ ăsta? Nu tu omg ce scârboşenie, nu tu omg mi-o venit să dau la raţe, nu tu omg am ajuns acasă şi m-am spălat violent pe dinţi două eternităţi, ci…

– I WOULD FLOSS LIKE THAT FOREVER! 8-> :X :X :X :X

Căci, uneori, doar articulând cu voce tare un astfel de raţionament am şi io revelaţia că-s îndrăgostită. :)) True story.

Paranteză închisă, phew.

Şi totuşi, cea mai tare dovadă de dragoste eternă e următoarea povestire, aţi ghicit, tăt adevărată. O să vă daţi seama la sfârşit di ce n-am voie să dau nume, doamnefereşteroxateomor.

El şi ea. Se cunosc de nişte ani buni, da’ niciodată nu s-o privit unu’ pe celălalt mai mult ca pe nişte simpli amici. În tot acest timp, îs buni prekini, se respectă şi se admiră. Ajung în cele din urmă să se-ndrăgostească şi amoru-i maxim, mai ales pentru că-i bazat pe o relaţie anterioară atât de megafaină.

Mnoah, ca tătă lumea, ajung în pat. Scântei, pasiuni mistuitoare, sălbăticiuni devoratoare, ălea. Şi pentru că orice adevărăciune de femeie vrea să-şi ştie bărbatu’ satisfăcut pe deplin, eroina noastră purcede, după mai multe partide de amor, să inaugureze blowjobu’ în relaţia de cuplu!

Vrea un new entry aşa cum numai ea ştie. Tehnici nemaiîntâlnite, mişcări languroase, opturi supranaturale şi figuri paranormale. Toate bine şi frumoase, până-şi dă seama că obiectu’ muncii masculine leşină în cavitatea ei bucală. Buşteanul s-o transformat în plastilină. S-o stricat cricu’. Soldatul o căzut secerat pe câmpul de bătălie. Noah, pricepeţi dară.

(Dragilor, ştiu că citiţi asta. Sper că apreciaţi tentativele mele neizbutite de a vă proteja şi de a evita grobianul “i-o murit pula”. Oopsie? :D)

Ea se retrage crispată. El o priveşte cu obrajii dogorind. Timpul se opreşte, clipa se dilată, frustrarea e în toi, jena e la apogeu.

“Pfoai, futu-i, da’ ce am? Nu mai ştiu cum se face? Nu-i place? Limbă aspră n-am, bunăciune îs, procedura e infailibilă… o fi gay?” – gândeşte ea.

“OMG, OMG!!!! OMFG!!!!!! FAIL! Să-i zic, să nu-i zic?…” – se frământă el cu sufletul chircit.

Şi-i zice:

– Scuze, dar… nu pot… locul tău nu e acolo jos! Chestia asta e… sub demnitatea ta!

Noah, interneţilor, ASTA numesc io verdadero amor. :>

Latcho Drom – life as a cross-country madness

Crăciun şi Paşte – două sărbători pe care, obligatoriu, fiul risipitor plecat în ţările calde tre’ să le petreacă în nord, întorcându-se la locul de baştină.

Pentru a evita îmbulzeala de vineri de pe Valea Prahovei şi pentru că m-am săturat, Cristoase, să înşir pe de rost toate satele, comunele, oraşele şi orăşelele de pe traseul până acasă via Braşov şi Sighişoara, am acceptat oferta Dianei şi am pornit la drum cu ea şi Ionuţ sâmbătă dimineaţa până-n Mediaş, via Valea Oltului.

Concluzii, seria 1:

  • Dacă peste tot ar exista autostrăzi ca Bucureşti-Piteşti, io şi Diana am fi prezente-n fiecare weekend în Ardeal. Din simplul motiv că am face maximum trei ore pe drum.
  • Vremea mohorâtă fără ploaie dă clasă oricând timpului frumos cu soare.

  • Hărţile de mână bat la cur hărţile adevărate.


  • Câinii cu botul ascuţit şi moaca lungă îs mai pofticioşi decât ăia mari cât urşii.


  • Valea Oltului îi superbă primăvara, chiar şi pe Dealul Negru, unde se fac mici din carne de patrupede lătrătoare. :D


  • Dacă plouă şi moţăi extenuat în maşină, contează pe Diana şi Ionuţ să râdă de tine! >:P
  • Până şi pozele sugerează c-ar trebui să mă ţâp odată la gunoi.

  • Când ai trecut munţii şi te dai jos din maşină după câteva săptămâni de Capitală, primul lucru care te frapează e liniştea, lipsa zgomotului de fond.
  • În Mediaş, muma Dianei o făcut prăjitură cu cremă de… Fanta! Şi-o fost a naibii de bună. ;))
  • În Ardeal, şi natura-i slow. Pomii încă n-o zis “noah, hai să-nflorim”.


  • Dacă adormi în patu’ Dianei, îţi sună telefonu’, n-apuci să răspunzi bine şi cineva zbiară din toţi rărunchii, urlând că nu ştie de unde să te ia şi blestemându-şi zilele în care-o ajuns în Mediaş, fii calmă. E doar Cristi care reacţionează aşa când tre’ să se pişe urgent (te-am făcut di ruşânie, noah! :D). Noroc că o compensat apoi fiind cool, amuzant şi conducând fain până în Murăş (sper că m-am scos).

După ce minunatul Latcho Drom s-a încheiat, iar subsemnata a fost livrată cu succes acasă, a urmat un somn frate cu moartea, în care n-am mai auzit telefon, alarmă, sms-uri, părinţi, nimic pe sfânta lume! M-am trezit cu vreo zece minute înainte să învie Ăl’ de sus (recte pot să mă laud că înviarăm deodată?). Clar, evenimentul trebuia stropit cu alcoale neortodoxe, aşa că o urmat vreo trei zile de dezmăţ. Nu ştiu cum s-o succedat stările de veghe şi somn, nu ştiu când dormeam şi când existam târându-mă iar înapoi spre dezmăţuri bahice, însă certe îs următoarele învăţăminte.

Concluzii, seria 2:

  • Craiovenii de la Medicină îs awesome. Citez: “Ooh, ce scaune faine aveţi în Mureş! La noi, în Craiova, toate-s din lemn…” sau “Wow, aveţi baie! La noi, în Craiova, oriunde păşeşti e tot o budă”. Pentru că nimic nu e mai sexy decât autoironia. Nimic, nimic, nimic! :))
  • După mişcările de Michael Jackson, pretinul nost’ Mihai o comis-o din nou. Dar o fost atât de tare, încât merită post separat. :))
  • Octav îi tăt mama răniţilor şi bunul samaritean. Care cum ajunge beat mort e condus de către ortopedul nostru mişto afară din Office şi cărat prieteneşte până la un taxi.
  • Sânii asimetrici îs la mare căutare.
  • Tequila şi vodca nu ştiu să fie pretini adevăraţi! Iartă-mă, Jack, că te-am înşelat. Nu au însemnat nimic, jur!
  • Când românii închid cârciuma că-i Paşte, e mereu deschis la unguri. Una dintre frumuseţile Târgu-Mureşului. ;)
  • Crini, Runia, Buburuza şi Cristi îs oamenii alături de care-aş merge până la capătul pământului. Vă iubesc, mă!

Şi acum, la încheiere, să revenim de unde-am pornit. Ştiţi de ce excursia până la Mediaş s-o numit Latcho Drom? Unu la mână, pentru că-n ţigăneşte înseamnă un fel de drum bun, călătorie faină sau aşa ceva, iar doi – pentru că io şi Diana l-am trollat pe şoferul Ionuţ punând numai balcanisme, ţigănisme şi alte chestii dănţuibile pe CD-ul făcut pentru maşină.

Altfel, noi suntem trei rockeri perfect sobri şi integri, cum demonstrează şi filmuleţul de mai jos: undeva pe A1, între 6 şi 7 dimineaţa, în ajun de Paşte…

Pascale, blasfemice şi absurde. Nu neapărat în această ordine

Ca să simţi şi voi că-i ceas de sărbătoare, m-am gândit ca de Paşte să vă pun să rumegaţi nici mai mult, nici mai puţin de trei păţanii care au legătură cu învierea, beserica, Xtos şi alte noţiuni fade.

Gheorghe, cel mai cool popă din Ardeal

Acu’ doi ani, ai mei mi-o zis să fac cumva, dacă-s tăt aşa party animal şi ies în noaptea de-nviere, să aduc nişte paşti de pe la vreo biserică. Adică pită de-aia sfinţită cu vin :D, pe care o apeşi cu linguriţa să iasă licoarea bahică îmbibată într-însa, să o poţi soarbe.

Da’ parcă aşa o dat dumniezău: fix în noaptea aia am adormit ca un prunc în braţele Fişiorului (hăhă, vremuri!) şi nu mi-am mai descleştat pleoapele până la ora 3 noaptea. Nici nu m-am panicat, zicând că sigur găsim noi pe cineva pe-acolo. Şi mai bine, că nu-i aşa aglomerat! Aşa c-am pus mâna pe prima căniţă şi duşi am fost.

La biserică uşile erau ferecate şi se auzeau greierii. Mă uit la Fişior, Fişioru’ se uită la mine. Perplexitatea privirilor ni-i întreruptă de un cuplu de bătrânei care treceau pe-acolo şi care ne-o zis:

– Nu mai îi nime’! C-apăi şi popa ăsta, nu ştiu ce-i cu el! Di ce-o fi terminat slujba aşa repighe nu-nţăleg… S-o fi-mbătat şi el ca popa Gheorghe de la min’ din sat, că şi ăla închidea pe la 1-2, după ce bea vin cu polonicu’ tătă noaptea de Înviere!

… =))

Na, apăi să mai zică cineva că preoţii-s naşpeţi, profitori şi mincinoşi! Dragilor, io mi l-aş pune pe popa Gheorghe pe tricou, pentru că deşi-l ştiu doar din povestea unor moşnegi străini, o devenit oficial eroul meu.

Absurdcus, he’s doing it right

Majoritatea prekinilor mei îs la fel ca mine: credincioşi, religioşi şi aproape habotnici, dacă mă-nţălegeţi. Le wild Döme se numără printre ei. Iar el, până pe la 25 de ani, n-o prea ştiut cu ce se mănâncă unul dintre obiceiurile creştineşti la mare căutare.

Mergea pe stradă şi, din senin, oamenii începeau să-i arate că are ceva pe haine. Niciodată nu spuneau nimic, uneori nici nu-l priveau în ochi, dar mereu îi faceau semne. Dar ce tot flutură oamenii ăia mâinile către mine, gândea unguru’ preferat de pe Fascination Street, că hainele mele-s curate! Nici urmă de pidgeon shit, nimic!

Până când, într-o zi când Marko Bela o nimerit, probabil, mai multe acorduri între subiect şi predicat şi o ieşit soarele şi pe străzile din Târgu-Mureş, s-o luminat şi Döme, deducând reflexul pavlovian: ominii ăia-şi făceau cruce, căci treceau pe lângă lăcaşe sfinte. :))

Cum ziceam, i-o trebuit doar 25 de ani. Bravo, Döme!

Absurdcus bis, telling it like it is

Io-s mureşeancă şi stau în Bucureşti, iar prekinii mei sudişti trolli îmi spun mereu La mulţi ani! de ziua Ungariei. Este o tradiţie pe care orice ardelean strămutat la Capitală din sfânta treime Mureş-Harghita-Covasna o cunoaşte.

Dar asta nu are legătură cu Döme şi cu ce vă zic aici, doar mi se părea mie o chestie tare nostimă şi am simţit nevoia să o scriu. Eniuei, să vă zic de Döme. Noah, omu’ ăsta, aşa maghiar cum îi, ştie mai multă română decât 90% dintre bucureşteni. Da’ uneori se mai împotmoleşte la chestii simple, cum ar fi o banală urare de Paşte:

– Hristos a înviat!

Şi stă Döme şi cujetă… mă, da’ oare cum se răspunde la asta? Îşi aminteşte el că-i ceva cu adevăr, adevărat, chestii şuste socoteli, da’ putea fi sigur? Niciodată nu poţi fi sigur! Aşa că trage aer adânc în piept şi, rânjind pătrulescian, răspunde:

– Într-adevăr! :D

Ceea ce vă dorim şi dumivostre.

Interfon cu antifurt, ce vecini tonţi am, să-i… mut!

Aşa cum năpăstuiţii de soartă care stau acum în Drumul Taberei au ieşit dimineaţa din căşi ca să constate sideraţi că staţiile de autobuz pur şi simplu nu mai există (aţi vrut metrou? noah!)…

în mod identic

Pe vremea când mai locuiam încă-n Murăş, dau să ies dimineaţa din bloc şi rămân uluită că afară nu mai există interfon. Ce dumne…?

Aflu când mă-ntorc acasă că nu-i defect şi dus la reparat, nici luat jos pentru că e gata să fie înlocuit cu un sistem mai performant, cu frânghii şi scripeţi recunoaştere a irisului ocular sau a timbrului vocal… nu. O fost furat!

Da, se pare că în secolul 21 cineva chiar are nevoie de un interfon pe-acasă. 10 ouă, două cepe, un litru de lapte, trei suluri de hârtie igienică şi un interfon. Ioi, n-au interfon la supermarket? Nu-i bai, am văzut unu’ azi-noapte. Nu părea că-l foloseşte nimeni, deci am presupus că, dacă tot îi afară, n-are nimeni nevoie de el. Aşa că l-am luat. Nici măcar o zgârietură n-are pe el, îi nou-nouţ! :D…

8-|

Oricum, ideea era că pa-pa interfon. Noah, ce-i de făcut? Punem altul, desigur, nu care cumva să fim invadaţi de homeleşi, cerşetori sau indivizi dubioşi care pun spam în cutiile poştale! Dar cum facem să – se întreabă şefu’ de scară şi vreo doi vecini – să nu-l mai fure, măi ominilor?…

Şi stau ei fain-frumos şi cugetă vreo săptămână, după care, într-o zi, apare soluţia. Nu. Deci nu. De ce! Incredibil, aşa ceva!

Mi-o trebuit vreo două luni să nu mai intru în scara blocului râzând în hohote. La prima beţie straşnică de după mirifica schimbare am uitat ce se întâmplă şi, spre ruşinea mea, am sunat-o pe muma la 4 dimineaţa să-mi explice cum intru… Am avut nevoie de un an până să mai las vreun tip să mă conducă acasă şi un an jumate până să pot trece iarăşi pe lângă vecinii mei ingenioşi fără să mă pufnească hohotele necontrolate. Şi acum abia mă abţin, deci abia-abia!

Credeţi că exagerez? Serios, chiar asta credeţi? Ia priviţi:



e tremurată fin’că se râdea!

De ce, dar doamne, de ce? De ce-ai face asta? De ce-ai monta interfonul ÎN SCARĂ? De ce ai decupa un geam PERFECT ÎNTREG… să încapă o mână? De ce. Vă rog să îmi explicaţi, aşa ca la proşti, cam cât o trebuit să-i ducă scăfârliile pentru a le făta minţile odihnite, pensionare, asemenea pocinog! Căci io, una, nu-mi pot da seama…




Ş-apăi am mai zis că de 8 martie m-am îmbătat ca o floare după o ploaie de primăvară şi Cristi o fost, sireacu’, nevoit să mă conducă acasă pe şepte cărăruşe. Dar vai, când o văzut catastrofa, cât o mai hăhăit, şi cât o râs, şi cât s-o distrat, şi cât o mai pozat-o! Iar io mă sprijineam de-un perete, cu genunchii tăiaţi şi scoşi din ecuaţie de la băutură şi râs, şi-i ziceam şşşş, şşşşşşşş Cristi, vecinii mei creativi dorm, să nu-i trezim, şşşşşşt! =))