De mai bine de un an, stau în chirie într-o căsuţă mare şi faină de prin Apărătorii Patriei. V-am mai povestit. Mai locuiesc aici tot nişte chiriaşi, doi câini plus proprietara. Noi, ăştia care facem parte din specia umană, avem intrări separate, deci nu ne-ncurcăm, nu ne deranjăm, nu are nimeni treabă ce faci şi de ce. Decât dacă vrem şi îi rost de alcoale din beci. :D Patrupedele – şi ele, unu-n faţă (Ursu, maidanez cules de pe străzi) şi altu-n fundu’ curţii (Max, cel mai fain rottweiler din Berceni, mo!).
În fine, ideea-i că o venit minivacanţa asta păcătoasă şi-am rămas singură pe-aici. Mă rog, cu căţeii, care, la cât îs de curajoşi amândoi, îi cam acelaşi lucru…
Na, şi cum să vă zic? Nouă nu ni se mai încuie poarta de la zăpezile şi gerul de azi-iarnă. S-o stricat broasca, s-o rupt o cheie-n yală, aşa o rămas. Lumi (proprietara) o zis că face, că drege, cumpără, remediază; am mers pe mâna ei. S-o topit zăpezile, o trecut iarna, suntem în mai… nimic. Dar având doi câini şi cineva fiind mereu acasă, nimănui nu-i mai pasă.
Bună treabă.
Într-o zi, când să plec spre munci, mi se strică şi mie yala! Anafure, biserici, Xtoşi… Raportez urgent problema lui Lumi şi mă car grăbită spre redacţie. Nu-i bai, she says. Cumpăr alta, she says. Trec, fireşte, doo zile-n care poarta-i descuiată, uşa mea la fel. Nimeni nimic. Aş fi putut cumpăra io altceva, desigur, da-n stilul meu miserupist caracteristic, m-am apucat să repar yala. Şi ştiţi ce-i şi mai interesant? Că mi-o şi reuşit! =))
(Astfel, palmaresul meu de chestii reparate de când locuiesc singură s-o îmbogăţit: de la mânere de tigăi şi robinete de baie până la mecanisme de închidere a termopanelor, iar acum… ta-dah, yală, frate).
Nu vreau prin asta, doamnie feri, să se-nţeleagă lucruri necorespunzătoare despre Lumi. Departe de mine gându’. Să vă gândiţi că-i genu’ de proprietară care îmi găteşte, îmi povesteşte tot ce i se-ntâmplă, mă sună când mă uită dumnezo prin Murăş să-mi comunice că m-aşteaptă cu plăcinte, mă cinsteşte cu vin şi vişinată când îi zic că n-am bani de chirie – şi stăm amândouă, bem şi râdem de cât de prost stăm cu monetaru’. Altfel, muieri serioase. :D
Noah, şi vine weekendu’ ăsta, da? Mircea plecat, Lumi plecată… pe la Mihai, în spate, parcă mai mişună ceva, dar nu prea. Şi taman pe când să mă duc io la magazin după pită, după două zile-n care n-am prins, că deh, tătă lumea o cumpărat ca să mânce cu mici ca sparţii, descopăr catastrofa. Căci ce s-o gândit ei, cu intelighenţia lor supremă? Hai. Hai, că nu vă trece prin cap.
SĂ LEGE POARTA CU SFOARĂ, ASTA!
De fapt, rectific: şi sfoară, şi elastic. La început am crezut că glumesc şi cineva mă filmează cu camera ascunsă, da’ chiar nu era nimeni prin preajmă. Şi cum priveam spre poartă ca juninca, cu ochi mari, umezi şi bonomi, trece o ţigăncuşă de vreo zece ani, urmăreşte scena, înţelege şi-mi transmite, de dincolo de gard:
– E închis…
Du-te tuh, serios? You don’t say…
Noah, futu-i. Să dezlegăm, că doară ce-om face? M-am strofocat mai bine de zece minute să desfac nodurile. N-am vrut să le tai pentru că, pana mea, cineva chiar se dedicase muncii ăleia, iar apoi… nu-nţelegeam ce se-ntâmplă, poate chiar exista un scop mai înalt care mie, pe moment, îmi scăpa!
Şi când îs fericită că am reuşit şi dau să deschid poarta, văd şi sus legat… Pfoaaaai, ‘MNEZĂI!!
Nu. Nu se poate aşa ceva! Da’ acolo cum ajung? Între timp mă duc să las cămeşa de pe mine înăuntru, că deja transpirasem de efort şi nervi. Când mă-ntorc, să mă lase genunchii şi alta nu: mă uit pe stradă, aia de dincolo de gard, lumea interzisă, şi-l văd pe Max. What the f… Max al meu, ditamai rottweileru’, o deschis poarta cu botu’ atâta cât să-ncapă şi o uşchit-o în drum!
Nici nu-mi dădusem seama până atunci că Max era dezlegat, ăsta fiind ocupat cu his bff, Ursu. De ce era dezlegat, doamne, de ce?! Omini muşcaţi, procese, ştiri de la ora 5, tăte-mi treceau prin cap.
Noroc că Max îi cuminte şi prost şi-o venit înapoi cum mi-o auzit glăscioru’, lucru pentru care, drept să zic, îs foarte mândră. Nah, ai băgat câinele înauntru, amu’ desigur, chinuie-te să legi înapoi cu sfoară poarta, să nu mai plece (aha, deci ăsta era scopu’… minunat).
Următorul pas: leagă Maxu’. Dar cum să-i treci zgarda după gât unui câine numa’ muşchi? Ce mai conta că eram recent îmbăiată… şi dă-i şi luptă, Roxa. După vreo 15 minute de alergătură, bale, păr, praf şi chin, în care Max era să mă pună la pământ de vreo două ori şi să se sugrume cu zgarda de vreo patru, mission accomplished.
M-am spălat încă o dată, apoi am stat cinci minute să-mi trag sufletul şi să mă gândesc dacă chiar e necesar să iau pâine, având în vedere că experienţa a dovedit că se poate şi fără. Da’ ce mama mumei dumisale, o sfoară m-o făcut pe mine? Aşa că, plină de draci, am pornit să momesc cerberul numit ELASTIC, cu care era legată poarta sus, cu ceva numit, generic, foarfecă.
Păşesc hotărâtă şi ajung în faţa porţii, unde rămân din nou cu roţi de tractor în loc de ochi şi cu Groapa Marianelor în loc de gură. Fireşte, cineva ÎNALT ajunsese acasă, îndepărtase elasticul, dezlegase ce-am legat şi o intrat fain-frumos, civilizat, pe poartă. Poartă care acum era deschisă.
Iar io… io priveam asta cu foarfeca în mână, un ochi mi se zbătea, prin cap îmi treceau doar astfel de scene…
(Srsly, there are… not enough… table flippin’ gifs… on the internet… to describe the feeling…)
… iar ziarele din capul meu titrau, pentru a nu ştiu câta oară: “Încă o crimă în Berceni”. În rest, îs calmă. :D