Încă o crimă în Berceni

Posted on April 30, 2012 by Roxa

De mai bine de un an, stau în chirie într-o căsuţă mare şi faină de prin Apărătorii Patriei. V-am mai povestit. Mai locuiesc aici tot nişte chiriaşi, doi câini plus proprietara. Noi, ăştia care facem parte din specia umană, avem intrări separate, deci nu ne-ncurcăm, nu ne deranjăm, nu are nimeni treabă ce faci şi de ce. Decât dacă vrem şi îi rost de alcoale din beci. :D Patrupedele – şi ele, unu-n faţă (Ursu, maidanez cules de pe străzi) şi altu-n fundu’ curţii (Max, cel mai fain rottweiler din Berceni, mo!).

În fine, ideea-i că o venit minivacanţa asta păcătoasă şi-am rămas singură pe-aici. Mă rog, cu căţeii, care, la cât îs de curajoşi amândoi, îi cam acelaşi lucru…

Na, şi cum să vă zic? Nouă nu ni se mai încuie poarta de la zăpezile şi gerul de azi-iarnă. S-o stricat broasca, s-o rupt o cheie-n yală, aşa o rămas. Lumi (proprietara) o zis că face, că drege, cumpără, remediază; am mers pe mâna ei. S-o topit zăpezile, o trecut iarna, suntem în mai… nimic. Dar având doi câini şi cineva fiind mereu acasă, nimănui nu-i mai pasă.

Bună treabă.

Într-o zi, când să plec spre munci, mi se strică şi mie yala! Anafure, biserici, Xtoşi… Raportez urgent problema lui Lumi şi mă car grăbită spre redacţie. Nu-i bai, she says. Cumpăr alta, she says. Trec, fireşte, doo zile-n care poarta-i descuiată, uşa mea la fel. Nimeni nimic. Aş fi putut cumpăra io altceva, desigur, da-n stilul meu miserupist caracteristic, m-am apucat să repar yala. Şi ştiţi ce-i şi mai interesant? Că mi-o şi reuşit! =))

(Astfel, palmaresul meu de chestii reparate de când locuiesc singură s-o îmbogăţit: de la mânere de tigăi şi robinete de baie până la mecanisme de închidere a termopanelor, iar acum… ta-dah, yală, frate).

Nu vreau prin asta, doamnie feri, să se-nţeleagă lucruri necorespunzătoare despre Lumi. Departe de mine gându’. Să vă gândiţi că-i genu’ de proprietară care îmi găteşte, îmi povesteşte tot ce i se-ntâmplă, mă sună când mă uită dumnezo prin Murăş să-mi comunice că m-aşteaptă cu plăcinte, mă cinsteşte cu vin şi vişinată când îi zic că n-am bani de chirie – şi stăm amândouă, bem şi râdem de cât de prost stăm cu monetaru’. Altfel, muieri serioase. :D

Noah, şi vine weekendu’ ăsta, da? Mircea plecat, Lumi plecată… pe la Mihai, în spate, parcă mai mişună ceva, dar nu prea. Şi taman pe când să mă duc io la magazin după pită, după două zile-n care n-am prins, că deh, tătă lumea o cumpărat ca să mânce cu mici ca sparţii, descopăr catastrofa. Căci ce s-o gândit ei, cu intelighenţia lor supremă? Hai. Hai, că nu vă trece prin cap.

SĂ LEGE POARTA CU SFOARĂ, ASTA!

De fapt, rectific: şi sfoară, şi elastic. La început am crezut că glumesc şi cineva mă filmează cu camera ascunsă, da’ chiar nu era nimeni prin preajmă. Şi cum priveam spre poartă ca juninca, cu ochi mari, umezi şi bonomi, trece o ţigăncuşă de vreo zece ani, urmăreşte scena, înţelege şi-mi transmite, de dincolo de gard:

– E închis…

Du-te tuh, serios? You don’t say…

Noah, futu-i. Să dezlegăm, că doară ce-om face? M-am strofocat mai bine de zece minute să desfac nodurile. N-am vrut să le tai pentru că, pana mea, cineva chiar se dedicase muncii ăleia, iar apoi… nu-nţelegeam ce se-ntâmplă, poate chiar exista un scop mai înalt care mie, pe moment, îmi scăpa!

Şi când îs fericită că am reuşit şi dau să deschid poarta, văd şi sus legat… Pfoaaaai, ‘MNEZĂI!!

Nu. Nu se poate aşa ceva! Da’ acolo cum ajung? Între timp mă duc să las cămeşa de pe mine înăuntru, că deja transpirasem de efort şi nervi. Când mă-ntorc, să mă lase genunchii şi alta nu: mă uit pe stradă, aia de dincolo de gard, lumea interzisă, şi-l văd pe Max. What the f… Max al meu, ditamai rottweileru’, o deschis poarta cu botu’ atâta cât să-ncapă şi o uşchit-o în drum!

Nici nu-mi dădusem seama până atunci că Max era dezlegat, ăsta fiind ocupat cu his bff, Ursu. De ce era dezlegat, doamne, de ce?! Omini muşcaţi, procese, ştiri de la ora 5, tăte-mi treceau prin cap.

Noroc că Max îi cuminte şi prost şi-o venit înapoi cum mi-o auzit glăscioru’, lucru pentru care, drept să zic, îs foarte mândră. Nah, ai băgat câinele înauntru, amu’ desigur, chinuie-te să legi înapoi cu sfoară poarta, să nu mai plece (aha, deci ăsta era scopu’… minunat).

Următorul pas: leagă Maxu’. Dar cum să-i treci zgarda după gât unui câine numa’ muşchi? Ce mai conta că eram recent îmbăiată… şi dă-i şi luptă, Roxa. După vreo 15 minute de alergătură, bale, păr, praf şi chin, în care Max era să mă pună la pământ de vreo două ori şi să se sugrume cu zgarda de vreo patru, mission accomplished.

M-am spălat încă o dată, apoi am stat cinci minute să-mi trag sufletul şi să mă gândesc dacă chiar e necesar să iau pâine, având în vedere că experienţa a dovedit că se poate şi fără. Da’ ce mama mumei dumisale, o sfoară m-o făcut pe mine? Aşa că, plină de draci, am pornit să momesc cerberul numit ELASTIC, cu care era legată poarta sus, cu ceva numit, generic, foarfecă.

Păşesc hotărâtă şi ajung în faţa porţii, unde rămân din nou cu roţi de tractor în loc de ochi şi cu Groapa Marianelor în loc de gură. Fireşte, cineva ÎNALT ajunsese acasă, îndepărtase elasticul, dezlegase ce-am legat şi o intrat fain-frumos, civilizat, pe poartă. Poartă care acum era deschisă.

Iar io… io priveam asta cu foarfeca în mână, un ochi mi se zbătea, prin cap îmi treceau doar astfel de scene…

(Srsly, there are… not enough… table flippin’ gifs… on the internet… to describe the feeling…)

… iar ziarele din capul meu titrau, pentru a nu ştiu câta oară: “Încă o crimă în Berceni”. În rest, îs calmă. :D

Cum îţi dai seama că te iubeşte cu adevărat

Posted on April 26, 2012 by Roxa

(post interzis mai ales mamelor, mai ales de fete)
(post după care nu dau explicaţii nimănui, nicicând, niciodată!)
(binepa yet? :D)

Ca orice fel de credinţă, unii o au din prima clipă, alţii o dobândesc pe parcurs, iar o mică parte, aşa ca mine, îs nihilişti de-a binelea. Până nu mă bitchslapuieşte dragostea ăluilalt peste faţă, apăi io nu cred, noah, că cineva-i capabil să-mi poarte mie, dintre tăte muierile din univers, sentimente atât de minunat de înălţătoare. Nu cred, mă, nu cred!

Nu testez şi nu cer niciodată mărturisiri menite să-mi înmoaie genunchii. Având în vedere că viaţa lângă mine-i un rollercoaster de fail-uri şi chestii care nu reuşesc nici io să înţeleg cum şi de ce se-ntâmplă (cum era aia cu sunt vagabondul vieţii mele?), bărbaţii s-au triat uşor, cernuţi prin filtrul ăsta nemilos. Iar pe cei care-o rămas i-am privit o perioadă suspicios, neîncrezătoare, cu sprânceana sufletească ridicată.

Şi până la urmă cum, CUM îţi dai seama că te iubeşte cu adevărat?

Nu ştiu la alţii cum o fi, da-n lumea mea lucrurile funcţionează cam aşa: perioada primei iubiri o coincis cu perioada primei mele beţii adevărate. Cu vodcă (deh, copchil diliu!). Şi ştiţi când mi-am dat seama că chiar mă iubeşte? Când m-am răstit la bocanci noaptea pe la trei, la colţ de bloc! Dejda, ce romantic. :X Vedeam ca un televizor vechi – cu dungi, pureci şi imagine dată peste cap -, mă sprijineam vag de-un perete, decartam tot stomacu’ într-o paradă de Niagara insuficient digerată :)), îmi era rău’ de pe lume, DAAAR el era lângă mine, ţinându-mă în braţe şi încercând să remedieze iremediabilul:

– Aşa, aşa… dă tot! Hai, las’ că-i bine. Las’ c-o să fie bine. Dă tot afară. O să fie ok.

Râd şi-amu’ când îmi aduc aminte. Noah, spuneţi şi voi… apăi dacă nici faptu’ că n-o fugit mâncând pământu’, dezgustat de acest peisaj lugubru, nu-i dovadă de dragoste adevărată, nu ştiu ce altceva îi… :D

Paranteză similar de scârboasă (io v-am avertizat, da’ voi nu şi nu!)

În focurile pasiunii cu un tip, îl pupam de zor pe burtă! Când brusc (fireşte, mdesigur, la ce altceva vă şi aşteptaţi) loveşte dezastrul. Un fir de păr de pe abdomenul masculului feroce, care indubitabil se trage din maimuţă, mi-o rămas înţepenit între dinţi, fuck my life.

:-S

Şi fiindcă nu-l cunoşteam pe gagiu suficient de bine încât să rânjesc cu toată dantura şi să ne hlizim copios pe tema asta, am încercat cum am putut, subtil şi stângaci, să mă fac că tuşesc sau ceva, dracu’ mai ştie ce, să scot flocu’ buclucaş dintre incisivi!

Iar după toată isprava, ştiţi numa’ oare ce concluzie entuziastă am fost în stare să emit bietelor persoane cărora le povestesc, de obicei, lucruri de genu’ ăsta? Nu tu omg ce scârboşenie, nu tu omg mi-o venit să dau la raţe, nu tu omg am ajuns acasă şi m-am spălat violent pe dinţi două eternităţi, ci…

– I WOULD FLOSS LIKE THAT FOREVER! 8-> :X :X :X :X

Căci, uneori, doar articulând cu voce tare un astfel de raţionament am şi io revelaţia că-s îndrăgostită. :)) True story.

Paranteză închisă, phew.

Şi totuşi, cea mai tare dovadă de dragoste eternă e următoarea povestire, aţi ghicit, tăt adevărată. O să vă daţi seama la sfârşit di ce n-am voie să dau nume, doamnefereşteroxateomor.

El şi ea. Se cunosc de nişte ani buni, da’ niciodată nu s-o privit unu’ pe celălalt mai mult ca pe nişte simpli amici. În tot acest timp, îs buni prekini, se respectă şi se admiră. Ajung în cele din urmă să se-ndrăgostească şi amoru-i maxim, mai ales pentru că-i bazat pe o relaţie anterioară atât de megafaină.

Mnoah, ca tătă lumea, ajung în pat. Scântei, pasiuni mistuitoare, sălbăticiuni devoratoare, ălea. Şi pentru că orice adevărăciune de femeie vrea să-şi ştie bărbatu’ satisfăcut pe deplin, eroina noastră purcede, după mai multe partide de amor, să inaugureze blowjobu’ în relaţia de cuplu!

Vrea un new entry aşa cum numai ea ştie. Tehnici nemaiîntâlnite, mişcări languroase, opturi supranaturale şi figuri paranormale. Toate bine şi frumoase, până-şi dă seama că obiectu’ muncii masculine leşină în cavitatea ei bucală. Buşteanul s-o transformat în plastilină. S-o stricat cricu’. Soldatul o căzut secerat pe câmpul de bătălie. Noah, pricepeţi dară.

(Dragilor, ştiu că citiţi asta. Sper că apreciaţi tentativele mele neizbutite de a vă proteja şi de a evita grobianul “i-o murit pula”. Oopsie? :D)

Ea se retrage crispată. El o priveşte cu obrajii dogorind. Timpul se opreşte, clipa se dilată, frustrarea e în toi, jena e la apogeu.

“Pfoai, futu-i, da’ ce am? Nu mai ştiu cum se face? Nu-i place? Limbă aspră n-am, bunăciune îs, procedura e infailibilă… o fi gay?” – gândeşte ea.

“OMG, OMG!!!! OMFG!!!!!! FAIL! Să-i zic, să nu-i zic?…” – se frământă el cu sufletul chircit.

Şi-i zice:

– Scuze, dar… nu pot… locul tău nu e acolo jos! Chestia asta e… sub demnitatea ta!

Noah, interneţilor, ASTA numesc io verdadero amor. :>

Latcho Drom – life as a cross-country madness

Posted on April 22, 2012 by Roxa

Crăciun şi Paşte – două sărbători pe care, obligatoriu, fiul risipitor plecat în ţările calde tre’ să le petreacă în nord, întorcându-se la locul de baştină.

Pentru a evita îmbulzeala de vineri de pe Valea Prahovei şi pentru că m-am săturat, Cristoase, să înşir pe de rost toate satele, comunele, oraşele şi orăşelele de pe traseul până acasă via Braşov şi Sighişoara, am acceptat oferta Dianei şi am pornit la drum cu ea şi Ionuţ sâmbătă dimineaţa până-n Mediaş, via Valea Oltului.

Concluzii, seria 1:

Dacă peste tot ar exista autostrăzi ca Bucureşti-Piteşti, io şi Diana am fi prezente-n fiecare weekend în Ardeal. Din simplul motiv că am face maximum trei ore pe drum.

Vremea mohorâtă fără ploaie dă clasă oricând timpului frumos cu soare.

Hărţile de mână bat la cur hărţile adevărate.

Câinii cu botul ascuţit şi moaca lungă îs mai pofticioşi decât ăia mari cât urşii.

Valea Oltului îi superbă primăvara, chiar şi pe Dealul Negru, unde se fac mici din carne de patrupede lătrătoare. :D

Dacă plouă şi moţăi extenuat în maşină, contează pe Diana şi Ionuţ să râdă de tine! >:P
Până şi pozele sugerează c-ar trebui să mă ţâp odată la gunoi.

Când ai trecut munţii şi te dai jos din maşină după câteva săptămâni de Capitală, primul lucru care te frapează e liniştea, lipsa zgomotului de fond.
În Mediaş, muma Dianei o făcut prăjitură cu cremă de… Fanta! Şi-o fost a naibii de bună. ;))
În Ardeal, şi natura-i slow. Pomii încă n-o zis “noah, hai să-nflorim”.

Dacă adormi în patu’ Dianei, îţi sună telefonu’, n-apuci să răspunzi bine şi cineva zbiară din toţi rărunchii, urlând că nu ştie de unde să te ia şi blestemându-şi zilele în care-o ajuns în Mediaş, fii calmă. E doar Cristi care reacţionează aşa când tre’ să se pişe urgent (te-am făcut di ruşânie, noah! :D). Noroc că o compensat apoi fiind cool, amuzant şi conducând fain până în Murăş (sper că m-am scos).

După ce minunatul Latcho Drom s-a încheiat, iar subsemnata a fost livrată cu succes acasă, a urmat un somn frate cu moartea, în care n-am mai auzit telefon, alarmă, sms-uri, părinţi, nimic pe sfânta lume! M-am trezit cu vreo zece minute înainte să învie Ăl’ de sus (recte pot să mă laud că înviarăm deodată?). Clar, evenimentul trebuia stropit cu alcoale neortodoxe, aşa că o urmat vreo trei zile de dezmăţ. Nu ştiu cum s-o succedat stările de veghe şi somn, nu ştiu când dormeam şi când existam târându-mă iar înapoi spre dezmăţuri bahice, însă certe îs următoarele învăţăminte.

Concluzii, seria 2:

Craiovenii de la Medicină îs awesome. Citez: “Ooh, ce scaune faine aveţi în Mureş! La noi, în Craiova, toate-s din lemn…” sau “Wow, aveţi baie! La noi, în Craiova, oriunde păşeşti e tot o budă”. Pentru că nimic nu e mai sexy decât autoironia. Nimic, nimic, nimic! :))
După mişcările de Michael Jackson, pretinul nost’ Mihai o comis-o din nou. Dar o fost atât de tare, încât merită post separat. :))
Octav îi tăt mama răniţilor şi bunul samaritean. Care cum ajunge beat mort e condus de către ortopedul nostru mişto afară din Office şi cărat prieteneşte până la un taxi.
Sânii asimetrici îs la mare căutare.
Tequila şi vodca nu ştiu să fie pretini adevăraţi! Iartă-mă, Jack, că te-am înşelat. Nu au însemnat nimic, jur!
Când românii închid cârciuma că-i Paşte, e mereu deschis la unguri. Una dintre frumuseţile Târgu-Mureşului. ;)
Crini, Runia, Buburuza şi Cristi îs oamenii alături de care-aş merge până la capătul pământului. Vă iubesc, mă!

Şi acum, la încheiere, să revenim de unde-am pornit. Ştiţi de ce excursia până la Mediaş s-o numit Latcho Drom? Unu la mână, pentru că-n ţigăneşte înseamnă un fel de drum bun, călătorie faină sau aşa ceva, iar doi – pentru că io şi Diana l-am trollat pe şoferul Ionuţ punând numai balcanisme, ţigănisme şi alte chestii dănţuibile pe CD-ul făcut pentru maşină.

Altfel, noi suntem trei rockeri perfect sobri şi integri, cum demonstrează şi filmuleţul de mai jos: undeva pe A1, între 6 şi 7 dimineaţa, în ajun de Paşte…

Pascale, blasfemice şi absurde. Nu neapărat în această ordine

Posted on April 14, 2012 by Roxa

Ca să simţi şi voi că-i ceas de sărbătoare, m-am gândit ca de Paşte să vă pun să rumegaţi nici mai mult, nici mai puţin de trei păţanii care au legătură cu învierea, beserica, Xtos şi alte noţiuni fade.

Gheorghe, cel mai cool popă din Ardeal

Acu’ doi ani, ai mei mi-o zis să fac cumva, dacă-s tăt aşa party animal şi ies în noaptea de-nviere, să aduc nişte paşti de pe la vreo biserică. Adică pită de-aia sfinţită cu vin :D, pe care o apeşi cu linguriţa să iasă licoarea bahică îmbibată într-însa, să o poţi soarbe.

Da’ parcă aşa o dat dumniezău: fix în noaptea aia am adormit ca un prunc în braţele Fişiorului (hăhă, vremuri!) şi nu mi-am mai descleştat pleoapele până la ora 3 noaptea. Nici nu m-am panicat, zicând că sigur găsim noi pe cineva pe-acolo. Şi mai bine, că nu-i aşa aglomerat! Aşa c-am pus mâna pe prima căniţă şi duşi am fost.

La biserică uşile erau ferecate şi se auzeau greierii. Mă uit la Fişior, Fişioru’ se uită la mine. Perplexitatea privirilor ni-i întreruptă de un cuplu de bătrânei care treceau pe-acolo şi care ne-o zis:

– Nu mai îi nime’! C-apăi şi popa ăsta, nu ştiu ce-i cu el! Di ce-o fi terminat slujba aşa repighe nu-nţăleg… S-o fi-mbătat şi el ca popa Gheorghe de la min’ din sat, că şi ăla închidea pe la 1-2, după ce bea vin cu polonicu’ tătă noaptea de Înviere!

… =))

Na, apăi să mai zică cineva că preoţii-s naşpeţi, profitori şi mincinoşi! Dragilor, io mi l-aş pune pe popa Gheorghe pe tricou, pentru că deşi-l ştiu doar din povestea unor moşnegi străini, o devenit oficial eroul meu.

Absurdcus, he’s doing it right

Majoritatea prekinilor mei îs la fel ca mine: credincioşi, religioşi şi aproape habotnici, dacă mă-nţălegeţi. Le wild Döme se numără printre ei. Iar el, până pe la 25 de ani, n-o prea ştiut cu ce se mănâncă unul dintre obiceiurile creştineşti la mare căutare.

Mergea pe stradă şi, din senin, oamenii începeau să-i arate că are ceva pe haine. Niciodată nu spuneau nimic, uneori nici nu-l priveau în ochi, dar mereu îi faceau semne. Dar ce tot flutură oamenii ăia mâinile către mine, gândea unguru’ preferat de pe Fascination Street, că hainele mele-s curate! Nici urmă de pidgeon shit, nimic!

Până când, într-o zi când Marko Bela o nimerit, probabil, mai multe acorduri între subiect şi predicat şi o ieşit soarele şi pe străzile din Târgu-Mureş, s-o luminat şi Döme, deducând reflexul pavlovian: ominii ăia-şi făceau cruce, căci treceau pe lângă lăcaşe sfinte. :))

Cum ziceam, i-o trebuit doar 25 de ani. Bravo, Döme!

Absurdcus bis, telling it like it is

Io-s mureşeancă şi stau în Bucureşti, iar prekinii mei sudişti trolli îmi spun mereu La mulţi ani! de ziua Ungariei. Este o tradiţie pe care orice ardelean strămutat la Capitală din sfânta treime Mureş-Harghita-Covasna o cunoaşte.

Dar asta nu are legătură cu Döme şi cu ce vă zic aici, doar mi se părea mie o chestie tare nostimă şi am simţit nevoia să o scriu. Eniuei, să vă zic de Döme. Noah, omu’ ăsta, aşa maghiar cum îi, ştie mai multă română decât 90% dintre bucureşteni. Da’ uneori se mai împotmoleşte la chestii simple, cum ar fi o banală urare de Paşte:

– Hristos a înviat!

Şi stă Döme şi cujetă… mă, da’ oare cum se răspunde la asta? Îşi aminteşte el că-i ceva cu adevăr, adevărat, chestii şuste socoteli, da’ putea fi sigur? Niciodată nu poţi fi sigur! Aşa că trage aer adânc în piept şi, rânjind pătrulescian, răspunde:

– Într-adevăr! :D

Ceea ce vă dorim şi dumivostre.

Dacă nu Pokemon Band, atunci cine?

Posted on April 11, 2012 by Roxa

Pe această cale, ţin să-i mulţumesc Dianei că mă suportă zi de zi, de vreo şase ani încoace – adică de la infernul din liceu până la viaţa de sclav înlănţuit în câmpul muncii – aşa optimistă şi mereu veselă cum îs. Chiar îs, în felul meu pesimist şi sarcastique noir.

Roxa: am aflat…
Roxa: răspunsurile tuturor lucrurilor din univers.
Roxa: care îs greşite.
Roxa: n-o să mă mai întreb de ce merge ceva prost.
Roxa: sau de ce nu mă iubeşte bărbaţii.
Roxa: sau de ce nu am salariu de 40 de milioane.
Roxa: răspunsul e unic: pentru că Pokemon Band.
Diana: pentru că trăim într-o lume…
Diana: în care da.
Diana: Pokemon Band.
Diana: :))
Roxa: da.
Roxa: :))

În stupizenia mea de peizană dă Ardeal, n-am aflat de Pokemon Band decât ieri, discutând cu cineva care-o trăit o viaţă-n Bucureşti şi o auzit de ţiganii ăştia plimbându-se nonşalant pe stradă şi ascultându-i accidental de peste gard. Şi acuma ziceţi şi voi, cum să nu fie răspunsul tuturor problemelor existenţiale o trupă de ţigani cu aplomb, instrumentişti iscusiţi şi autentici, care se-mbracă precum ultimele piţipoancele, în ambalaj de acadea, dansează c-o babă ce cară-n spate cel puţin un copac plus minus o pădure, utilizează ca mijloc de transport o troacă seculară şi au intermezzo Xmasy în melodie?? CUM? Încercaţi să mă contraziceţi, chiar vă rog.

Diana: oricum, după cum ai zis.
Diana: orice ar fi… nu e vina noastra.
Diana: wasn’t me
Diana: nanananana
Diana: wasn’t me
Roxa: :))

Am mai spus că-s perfectă. Orice se-ntâmplă nasol e din vina altora. Mereu. Nu? :D

Roxa: totodată…

Roxa: piesa asta mi se pare…
Roxa: ultimate mindfuck.
Roxa: de-aia de suferit.
Roxa: şi de plâns cu perna-n braţe. şi serveţele.
Roxa: cu inima frântă.
Roxa: de un dobitoc, desigur.

Roxa: Pierit la buze glas
Deja străină gura ta
Să pleci ecou te las
N-am să te chem, nu mă chema
La tine

Roxa: =((
Diana: bine Roxa
Diana: dă-mi de-astea.
Diana: de ce nu?
Diana: traduc şi plâng, plâng şi traduc
Diana: :))

Roxa: Nu-mi doresc în alte case loc
Mie străine
Lângă tine zi-mi dacă nu eu
Atunci cine?

Roxa: DECI CUM!!!!!!
Roxa: cu vocea aia.
Roxa: şi… şi…
Roxa: :X
Diana: parca asa zicea şi Jizz
Diana: doamne
Diana: Fizz
Diana: :))
Roxa: jizz :)))))))))))))))))))
Diana: freudian slip
Diana: :))
Roxa: jizzed my pants laughing.
Diana: :)))
Roxa: also, cu celălalt ochi plâng.
Roxa: pentru că
Roxa: Pokemon Band.
Diana: şi 16 milioane!
Roxa: da. desigur.

Acum trec printr-o perioadă alternosferică, deoarece am fo’ acum o săptămână şi-un pic să-i văd live în Safe House şi Am. Rămas. Blocată. Alternosfera îi una dintre cele mai bune trupe rock din estul Europei, umila mea părere. Şi rocku’ creşte calitativ cum mergi spre Rusia, o altă umilă părere. Dar nu mă luaţi în seamă, fiind rusofilă mă gâdilă la slăbiciune şi poate mi se pare. Deşi la mia de oameni prezentă-n Safe House căzând în cap şi rupându-şi gâţii sărind… n-aş zice că-s singura nebună. :D

Diana: între timp învăţ cum se pune faianţa.
Diana: ce zi educativă la muncă.
Roxa: sunt sigură că îţi doreai.
Diana: îs bune şi traducerile astea la ceva.
Diana: :D
Roxa: să îţi îmbogăţeşti experienţa de viaţă.
Roxa: cu asemenea cunoştinţe într-adevăr necesare.

Acu’ pe bune, niciodată nu ştii, ember, când tre’ să schimbi faianţa! Şi-atunci ce te faci? Nu mai bine eşti en garde din timp? Aşa mă gândeam şi io.

Diana: deci io practic
Diana: tre să ştiu de toate, acum că mă gândesc.
Diana: de la maşini la faianţă la aparate
Diana: ba am avut şi un text despre postul pastelui
Diana: I shit on this.
Diana: no more drama in myyy liiiiife
Roxa: meanwhile… on an exotic bitch miles and miles away. oh I’m sorry, I meant beach.

Acum că Inna, această vedetă internaţională de origine băştinaşă, o ajuns embeded la mine pe blog, pot să-mi leg o chiatră de moară de mânuri şi să mă ţâp liniştită-n Dâmboviţa, I regret nothing. De ce mai intraţi pe blogu’ ăsta?

Diana: Costa Rica?
Diana: just……………
Roxa: :>
Roxa: la vita e bella, Diana.
Diana: Inna mexico tour?
Diana: iz u shitting me?
Diana: adică te caci pe mine?
Roxa: o fost şi-n LA, Chicago, d-estea.
Diana: tu
Roxa: nu, ea se cacă pe noi toţi.
Diana: dar tu chiar ai ceva cu mine.
Diana: :))))
Roxa: :))
Diana: azi te-ai trezit
Diana: şi-ai zis că îmi fuţi ziua.
Diana: :)))

Părerea mea despre Inna? O ştiţi, bitches. Iar dacă nu, o simţiţi. Zbori cum o faci cum îţi place ca o muiere, şi d-ălea. Vă place cum ne scapără însă venele de invidie mie şi Dianei?

Roxa: “Ce-i cu cicatricea aia din fruntea ta?” “Am fost la concertul Lady Gaga şi şi-a aruncat eşarfa de tablă în public”. (C) Nor Negru
Roxa: să ţi-o mai influenţez
Roxa: şi poztivi.
Roxa: pozitg
Roxa: ………
Roxa: nu există cuvântul ăla
Roxa: la mine pe tastatură.
Roxa: e clar.
Diana: nici nu îl poţi scrie
Diana: =))
Diana: potizit
Diana: poizitvu
Diana: pozitiv
Diana: ok.
Diana: mă speriasem.
Roxa: de-asta tu ai bărbat şi io nu.
Roxa: =))
Diana: da.
Diana: în sfârşit
Roxa: pentru că io n-am mai încercat a treia oară. renunţasem.
Diana: misterul s-a elucidat.
Roxa: :))))

Făr-un fail de primă clasă, Roxa nu-i la ea acasă. Acuma pe bune, când ai o zi ca asta, când te pui noaptea în pat surescitat, când încerci să-ţi scoţi din cap că altora le mere binie-mersi departe de-aici şi că tu traduci de-ţi sar ochii de dimineaţa până seara între patru pereţi, nu poţi să negi că singurul adevăr incontestabil şi universal valabil rămâne… Pokemon Band. Dar mai sunt 3 zile şi apucăm, din nou, drumul Ardealului, unde curge lapte şi miere – acum şi din oo roşii! Rezistă, Roxa, rezistă! :D

Şi-atunci, dacă Pokemon Band (observaţi că deja nu mai e doar un nume de trupă, ci o retorică foarte complexă în spatele acestei alăturări de cuvinte), atunci de ce Costa Rica, hă? De ce, Inna, de ce?!

Diana: COSTA RICA??? 8-|
Roxa: e noul 16 milioane.

Interfon cu antifurt, ce vecini tonţi am, să-i… mut!

Posted on April 9, 2012 by Roxa

Aşa cum năpăstuiţii de soartă care stau acum în Drumul Taberei au ieşit dimineaţa din căşi ca să constate sideraţi că staţiile de autobuz pur şi simplu nu mai există (aţi vrut metrou? noah!)…

în mod identic

Pe vremea când mai locuiam încă-n Murăş, dau să ies dimineaţa din bloc şi rămân uluită că afară nu mai există interfon. Ce dumne…?

Aflu când mă-ntorc acasă că nu-i defect şi dus la reparat, nici luat jos pentru că e gata să fie înlocuit cu un sistem mai performant, cu ~~frânghii şi scripeţi~~ recunoaştere a irisului ocular sau a timbrului vocal… nu. O fost furat!

Da, se pare că în secolul 21 cineva chiar are nevoie de un interfon pe-acasă. 10 ouă, două cepe, un litru de lapte, trei suluri de hârtie igienică şi un interfon. Ioi, n-au interfon la supermarket? Nu-i bai, am văzut unu’ azi-noapte. Nu părea că-l foloseşte nimeni, deci am presupus că, dacă tot îi afară, n-are nimeni nevoie de el. Aşa că l-am luat. Nici măcar o zgârietură n-are pe el, îi nou-nouţ! :D…

8-|

Oricum, ideea era că pa-pa interfon. Noah, ce-i de făcut? Punem altul, desigur, nu care cumva să fim invadaţi de homeleşi, cerşetori sau indivizi dubioşi care pun spam în cutiile poştale! Dar cum facem să – se întreabă şefu’ de scară şi vreo doi vecini – să nu-l mai fure, măi ominilor?…

Şi stau ei fain-frumos şi cugetă vreo săptămână, după care, într-o zi, apare soluţia. Nu. Deci nu. De ce! Incredibil, aşa ceva!

Mi-o trebuit vreo două luni să nu mai intru în scara blocului râzând în hohote. La prima beţie straşnică de după mirifica schimbare am uitat ce se întâmplă şi, spre ruşinea mea, am sunat-o pe muma la 4 dimineaţa să-mi explice cum intru… Am avut nevoie de un an până să mai las vreun tip să mă conducă acasă şi un an jumate până să pot trece iarăşi pe lângă vecinii mei ingenioşi fără să mă pufnească hohotele necontrolate. Şi acum abia mă abţin, deci abia-abia!

Credeţi că exagerez? Serios, chiar asta credeţi? Ia priviţi:

e tremurată fin’că se râdea!

De ce, dar doamne, de ce? De ce-ai face asta? De ce-ai monta interfonul ÎN SCARĂ? De ce ai decupa un geam PERFECT ÎNTREG… să încapă o mână? De ce. Vă rog să îmi explicaţi, aşa ca la proşti, cam cât o trebuit să-i ducă scăfârliile pentru a le făta minţile odihnite, pensionare, asemenea pocinog! Căci io, una, nu-mi pot da seama…

Ş-apăi am mai zis că de 8 martie m-am îmbătat ca o floare după o ploaie de primăvară şi Cristi o fost, sireacu’, nevoit să mă conducă acasă pe şepte cărăruşe. Dar vai, când o văzut catastrofa, cât o mai hăhăit, şi cât o râs, şi cât s-o distrat, şi cât o mai pozat-o! Iar io mă sprijineam de-un perete, cu genunchii tăiaţi şi scoşi din ecuaţie de la băutură şi râs, şi-i ziceam şşşş, şşşşşşşş Cristi, vecinii mei creativi dorm, să nu-i trezim, şşşşşşt! =))

Am întâlnit şi taximetrişti nesimţiţi, fuck you very much!

Posted on April 4, 2012 by Roxa

Post-ul ăsta e pentru tăţ cei care m-o urât când am căpătat umbrela roşie moca. Pe principiu’ “nimic nu se pierde, totu’ se consumă”, mi s-o-ntors. Mulţam fain, esteți drăguți!

Discutam zilele trecute cu Diana şi am ajuns la concluzia că noi nu prea ştim să luăm atitudine şi să punem picioru-n prag când ni se-ntâmplă ceva naşpa. Am crescut în Ardeal, suntem molcome, simţite, paşnice şi-avem o scârbă înnăscută faţă de scandal şi tot ce presupune schiţarea vreunui alt gest în afară de râs.

Nici măcar când situaţia o cere… Mai bine lăsăm de la noi, facem asta în gând…

… şi ne vedem mai departe de viaţă.

Da’ io, una, pot fi şi silent killer. :D

Mă grăbeam într-o seară să ajung în Silver Church. Şi cum îs io veşnic întârziată, fireşte că îmi încheiam şliţu’ la pantaloni, îmi trăgeam mâneca dreaptă a gecii pe mine şi-mi legam şi şireturile fugind spre intersecţia plină cu taxiuri. Dar ce să vezi, surpriză, fac semn unui taxi şi mă culege de pe drum, astfel încât am reuşit, de data asta, să nu mă piaptăn gonind pe stradă.

…zise Roxa, descoperind ulterior că încă are periuţa de dinţi în gură. Glumesc. ;))

Mă uit pe uşă, 1,39 de lei / kilometru, îi bun. Dinăuntru trăzneau manelele, da’ eram dispusă să rezist cu stoicism, cu analiză pe text în gând, că de-aia mi-o făurit ‘mniezo creier limbist. Cân’ colo, ce să văd… omu’, te pomeni simţit, opreşte măcelul timpanelor mele şi-mi mai şi zice o chestie bizară, dar drăguţă, de m-am simţit nevoită s-o aştern şi pe Twitter: că nu arăt a mare iubitoare de manele.

Apoi, începe să mi se plângă de preţul benzinei, cursele scurte, clienţii neserioşi, viaţa, Dumnezeu, universul… nah, d-astea, de taximetrist – fiind, în acelaşi timp, tare pe fază să îmi spună cât de repede mă duce şi cât de în siguranţă, şi că o dat şi drumu’ la căldură să nu-mi fie frig!

Fain, zic în gând, când o fi fo’ ultima dată când un bărbat o avut atâta grijă de mine?

Până am ajuns în Biserica Argintie, m-o descusut tătă: de unde îs, unie stau, cât plătesc chirie, cum mă descurc, dacă am iubit… Şi io, proastă şi drăguţă, cum mă ştiţi, răspundeam în stilul meu vag şi sarcastic, oftând des pentru a sublinia efortul supraomenesc pe care îl depun vorbind despre mine şi chestii adiacente.

Şi insista, şi întreba, şi credea că nu sesizez că mă duce roată şi am trecut de doo ori prin acelaşi loc, dacă tot nu cunosc Bucureştiu’. Atunci mi-o căzut privirile şi pe ceas. 48 de lei şi încă nu s-o oprit?! În condiţiile în care ajungeam până în Silver cu 20, maxim. Noah, apăi ‘tu-ţi ceapa lu’ mică-ta, cheptăna-te-ar sfântu’, de-ăsta-mi eşti?! Grijuliu şi atent my ass…

Men, all the same. 8-|

Desigur, ca-n majoritatea cazurilor când clocotesc în mine, la suprafaţă eram senină ca o zi de mai. Și acum că știam ce face, devenisem brusc mieroasă și fermecătoare. L-am întrebat dacă-i place parfumul meu (LOL! I never do that, why do people do that), i-am zis că m-am despărțit recent de iubit (asta o fost sinceră, da’ zisă tare seducător, bitchy) și ce singură te poți simți în orașul ăsta uneori (atunci deja-mi dădeam jos fularul să se vadă bine decolteu-n oglindă).

Și nu știu dacă am mai zis asta pe undeva, dar am descoperit recent o chestie: bărbații-s la fel! Ăsta, evident, o pus botul. Când s-o oprit în față la Silver Church, era năuc, hipnotizat, încurcat, dar asta nu l-o oprit să-mi ceară peste 50 de lei pentru cursă. :| 50 de lei Berceni – Eroilor. 50. 50 de pâini. Cu care trăiesc minimum 50 de zile. Please kill me ca pe căprioara pe care-ai lovit-o cu mașina și nu vrei s-o lași să sufere.

Chiar și așa, eram calmă, cea mai calmă. Știți di ce? Pentru că taximetristul meu o fost atât de vrăjit de farmecele mele muierești, încât nici nu și-o dat seama că o oprit chiar peste drum de mașina poliției! Iar eu mi-am permis să întreb, la fel de zâmbitoare și liniștită, atât:

– Noah bine… acuma cum facem? Sun la OPC sau trec strada până la polițai? :D

Să fi avut o cameră să-i filmez reacția! Deci asemenea cădere de maxilar n-am mai văzut veci pururi. Și-o benoclat ochii peste drum și nu i-o vint să creadă că nici n-o sesizat unde-o parcat. S-o albit. Nu știa ce să zică, așa că o murmurat, cu voce fadă și tremurândă:

– H… haideți să rămânem prieteni, domnișoară…

Zâmbeam larg, triumfătoare, și am stat trei secunde să cujet care-i cea mai bună decizie. O să vă dezamăgesc, dar spre deosebire de alții, io nu poci fi nesimțită, mai ales când îi vorba de bani, pe care din păcate știu amu’, cu sudoarea propriei frunți, cum îi să-i câștigi și să te-ntreții fără ajutoare suplimentare.

– Poftiți 15 lei… și încă 5, pentru efort.

Îs tâmpită? Poate. Dar 15 lei merită, pentru că oricum costă ceva mai mult. Restul de 5 lei sunt pentru tot teatrul jucat. Îmi plac actorii talentați la nebunie; dacă puteam, îi puneam bancnota la chiloți, lângă prohab, jur. Aș putea să scriu o disertație pe tema Arta disimulării la taximetriști, dar n-am s-o fac.

Până una-alta, ce-o făcut el nu-i cu nimic mai scuzabil decât dac-ar fi venit un mândru și falnic hoț și mi-ar fi vârât mâna-n buzunar.

Cu toate astea, n-am putut să mă abțin să nu fiu un pic scorpie și i-am făcut semn să plece, oprind puhoiul de lume care se înghesuia să prindă un taxi liber.

– Nu v-aș sfătui să-l luați pe ăsta.

Nu l-au luat. Și a plecat. Ducă-se pe pustii și opri-s-ar în canale, stâlpi și garduri!

***

Dar pentru fiecare taximetrist nașpa, tre’ să existe unul miștoc. Căci știți ce mi-o zis nenea care m-o adus duminică acasă?

– Domnișoară, dar nu vă pot lăsa aici, sunt câini, e noapte! Vă duc până la poartă, nici nu tre’ să-mi plătiți nimic în plus!

Noroc că din șosea până la mine-n curte îs cam 50 de metri. :)) Epic win, anyway!

Iar în loc de încheiere, am un mesaj pentru toți taximetriștii care au crezut vreodată că va fi ușor cu noi, provincialii…

Fascination Street

Blogul lui Roxa

Monthly Archives: April 2012