Io îs un om în permanenţă obosit. Din februarie încoace mă apucă zorile făcând tăt felu’ de chestii mai mult sau mai puţin inutile, că folositoare de prea rare ori s-o dovedit a fi.
Unde mai pui călcâiul meu zdrobit de la şase ore de giamparale la Taraful de Haiduci, călcâi ce n-o să se mai vindece niciodată după ce-am călcat iar strâmb cu el pe gresia udă. Bravo, Roxa.
Îs un om obosit şi olog. Mă târâi!
Ce noroc că stau la Apărătorii Patriei şi când plec prind mereu loc în metrou, să şăd! Nu acelaşi lucru se-ntâmplă când viu înapoi, de la Universitate sau Unirii, unde dă buluc lumea şi viermuieşte prin vagoane. Dar, dacă am noroc, nu ezit să îmi hodin oasele pe latifundiarul albastru (în mod normal, cuvântul ăsta n-ar avea legătură cu fundul lat, da’ dacă toată lumea insistă să folosească locaţie, îmi permit o aroganţă; ce, numa’ voi să fiţi snobi?).
Omul obosit şi olog se relaxază.
Şi simt că mă curentează ceva! Mă arde, mă ustură, mă pătrunde şi îmi zgâlţâie sufletul! Ridic ochii: o băbuţă mă privea insistent, insinuant şi scrutător, de parcă tocmai am zis că nu-s de acord cu mărirea pensiilor, doară pensionarii şi-aşa crapă.
– N-ai de gând să mă laşi să stau jos? zice bunicuţa, pe care nici nu ştiu di ce-o alint în avântul meu calin, că nu era deloc simpatică şi diminutivabilă.
Stai, ce? De gând? DE GÂND?! Apăi fută-l Stalin gând, că tătă m-am aprins! Mai ales deoarece fosila vitriolantă părea-n putere, n-avea bagaje, nu nimica. Ea voia doar ce i se cuvine.
A nu se înţelege că am ceva cu boşorogeala circulatoare cu transport în comun. Zău că-s prima care-i lasă să steie jos; io-s o fiinţă drăguţă, nu absurdă. ;;) Plus că şi ciolanelor mele sclerozate le-or face plăcere să primească acelaşi tratament, când o fi să fie.
Da’ când nu se poate cu ei, când în vanitatea lor, scaunul li se pare doar o extensie firească a posteriorului lor zbârcit, ce să mai zici? Eram în facultate şi-aveam cursuri de la 8 dimineaţa la 8 seara; am luat chiaune un autobuz spre casă şi o colegă o avut surpriza ca un bătrânel (di ce i-oi alinta!) să i se-aşeze-n poală. Pur şi simplu. Aşa, pentru că scaunu’ nu era liber şi doară di ce să deschidem gura întru comunicare civilizată, când putem fi nesuferiţi.
(Btw, io l-aş fi flipuit ca-n celebrele gif-uri cu table flipping, da’ colegii mei mereu o fost mai sâmţâţi ca mine. :D)
Să revenim însă la băbuţa noastră. Dacă n-am de gând, zici. Bineee.
Recunosc, am făcut pauză trei secunde să coc fulgerător acest mirobolant răspuns, oferit cu cei mai umezi şi mai mari ochi pe care-am putut să-i casc:
– Vă rog să mă iertaţi, chiar aveam de gând, da’ ştiţi, sufăr de o fobie. Nu pot să stau pe mijlocul culoarului în vagoane, pentru că mă sperii foarte rău şi mi se opreşte respiraţia. Imaginaţia îmi joacă feste şi trăiesc cu impresia că pe şine există o ţeavă sau o conductă răsărită din pământ, care, în viteza metroului, se va înfige în toţi oamenii care stau pe mijloc, în picioare, de la un capăt la altul!
– ?!
– Da, aşa, ca la frigărui. Chiar îmi pare rău, aş fi vrut să vă las, dar încă nu îmi pot depăşi fobia asta. Puteţi să căutaţi dacă nu mă credeţi sau poate aţi auzit de ea, e destul de răspândită mai ales în ţările cu populaţie mare, ca China, unde sunt multe trenuri şi metrouri. Se numeşte… biciplizofobie!
Dacă mă-nţelegeţi:
Nu, încă nu ştiu cum am putut zice aşa ceva. Nici de ce n-am pufnit în râs, că de-obicei nu mă pot abţine când fac d-astea. Important îi că m-o privit cu suspiciune (îi adevărat sau îi pe prafuri?!) şi am fost lăsată în pace. Niciodată n-am şezut mai triumfător pe un scaun albastru de metrou.
…
Rulez sau ce? =))
Măi, eu cred că tu nu stii ce ai născut aici…într-o jumate de an o să fie reportaje la PRO TV cu băbuțe isterice care refuză să stea pe culoarul metroului, troleului, autobuzului…Sper că realizezi că tanti s-a dus si le-a povestit la cel puțin 100 de prietene ale ei treaba asta, si alea o sută la alte o sută si tot asa…Si cum probabil mare parte din ele îs ipohondre, în curând fobia ta imaginară va deveni epidemie :)
ce misto ar fi ca peste alti cativa ani oamenii de stiinta sa descopere o alta fobie :)) si o sa ne spunem “iata cum totul devine realitate” =)) ce-am mai ras :))) de astazi ma diagnostichez: “fobie biciplizofobie stadiu mega avansat” :)))
=)) Genial!
tuhuamne io n o sa fiu baba nesuferita si zbarcita! promit!
Mah, trebuie sa recunosc ca ai binemeritat locul ala. =))
Si sa stii ca fobia aia chiar exista, desi are alt nume. Pe care, evident, nu-l stiu desi ar trebui.
“oferit cu cei mai umezi şi mai mari ochi pe care-am putut să-i casc”
parca te si vad concurand-ul pe motanu’ ala din “shrek” (Puss In Boots) ..:D.. o lacramutza n-ai scapat? asa aia te tinea minte si iti dadea ea locul tie cand te mai vedea!!..
Je texplic o chestie.
Tura viitoare când vine o babă cu texte d-astea întrebă-o :
– Aveţi cumva bilet pe locul ăsta ?
——
Mă săturasem la un moment dat de pensionari cu bască care toată viaţa lor l-au aplaudat pe ceauşescu, şi acuma vroiau titlul de martiri.
Rox :)))) ai inventat o noua boala:)) Sa vezi aici, daca nu le cedezi locul iti arata permisul de transport pt handicapati…si ei sunt bine merci, vioi….nu ologi, nu cu carje….:))
Rulezi fin! GENIALA faza! :D
Mulţam, mulţam! Oare fobiile astea cum se descoperă şi cum se înregistrează? Se merge pe acelaşi principiu ca la invenţii? Adică io, dacă zic că am o frică iraţională faţă de hârtie igienică, mă duc (undeva, dar unde?) să aştern pe hârtie noul termen kurpapirfobie? This puzzles me deeply.
auzi?!
dar sa vezi cum e cind se spurca intre dumnealor. odata, demult, in copilaria mea, era un batrinel sau batrinica (mi s-a sters din minte sexul, dar oricum de la o virsta devin angelici) care statea intr-un autobuz hiperaglomerat pe un scaun si pe celalalt il tinea ocupat cu … ghicesti cu ce??
Hai ca nu ghicesti! Pai sa-ti spun eu! Nu cu vreun nepotel … Nu cu vreo consoarta in baston.
Nu te mai tin!
Cu o punga cu oua!! :))
Da, si nu vroia sa o ia de acolo ca sa stea un octogenar (asta de pe scaun nu avea decit vreo 70) din autobuzul, repet, foarte aglomerat!
=)) Io mă aşezam pe oo. Ăuăleo, o să fiu o babă troll! Da’ serios, mă kişam cu jet fierbinte pe ele, mai ales pen’ că erau în pungă, da’ şi pentru că nu io le plătisem. :))
Ai de capul meu. Am ras cu asa o pofta!