Şi când îs nervoasă, fac analogii. Multe, enervante şi… oh doamne, săracu’ Cristi. Cum mă mai suporţi? :))
DECI GODSMACK ŞI-O ANULAT TĂT TURNEU’ IOROPEAN. SERIOS, GODSMACK?! AAAAAAAAAA!!!!!!
Roxa: dar serios Roxa: ma pis pe ei. Roxa: de 7 ani astept sa-i vad! Roxa: 8 Roxa: ca-s mai batrana. __hell__: cacat rotisat __hell__: scuza ieftina Roxa: ba nu Roxa: ca plm Roxa: si Adele o patit-o Roxa: si-o trebuit sa se opereze. Roxa: mi se strange inima, serios :)) Roxa: asa-i asteptam Roxa: ii ca atunci cand intr-o zi torida Roxa: vii catre mine cu galeata de apa rece Roxa: si limpede Roxa: de izvor Roxa: si la 1 metru de mine te-mpiedici si-o scapi. __hell__: :)) __hell__: ce analogie Roxa: gata Roxa: de azi ascult Smiley. __hell__: asa ca l-ai fute __hell__: sau numa asa __hell__: no reasson? Roxa: pai macar pe-asta Roxa: nu-l astept 8 ani Roxa: si apoi anuleaza concertul. Roxa: ce-i asta? Roxa: :)) __hell__: :)) Roxa: nu ma mai joc de-a concertul. __hell__: no nu mai merge deloc la rock the city Roxa: vai ce nervi am noaaaaahhhhhhhh Roxa: argh. __hell__: eu __hell__: de imi luam belet __hell__: acuma spargeam orasu __hell__: si dadeam foc __hell__: ca numa pt ei m-as fi dus Roxa: macar in ziua aia Roxa: is Black Label Society Roxa: Soulfly Roxa: si Machine Head. __hell__: ma caca __hell__: Godsmack Roxa: da, stiu… Roxa: miezu’ Roxa: ca la un croissant Roxa: manci coaja si miezu’ Roxa: si cand ajungi la crema Roxa: ti-o manca frate-to. Roxa: iar analogii Roxa: cand is nervoasa Roxa: asa is Roxa: :)) Roxa: parca-s Bear Grylls Roxa: cand mananca o omida Roxa: si zice ce gust are. Roxa: nu ma mai opresc. Roxa: opreste-ma, te rog, is turata! __hell__: =)) Roxa: si turbata. Roxa: zici ca-s Dana Grecu cand… Roxa: OK ROXA STOP Roxa: :))))))))) __hell__: da __hell__: tu ai frate? __hell__: ca eu unu nu am Roxa: nu Roxa: oamenii normali au. __hell__: atunci de unde stii cu croissantu? Roxa: nu stiu, banuiesc. Roxa: altfel care-ar fi rolul fratilor? __hell__: nu stiu __hell__: buy one __hell__: find out __hell__: :)) Roxa: bine Cristi. Roxa: bravo Cristi. Roxa: zici ca esti Donald Trump… tu tat vrei sa cumperi. Roxa: and here I go again. __hell__: :)) __hell__: parca esti Michelle din American Pie __hell__: cu povestile ei __hell__: cu __hell__: this one time at band camp…… __hell__: :)) Roxa: ahahahhahah Roxa: :)) Roxa: deci… analogiile is contagioase. Roxa: e bine. __hell__: DACA tot te plangeai __hell__: ca ai paru de culoarea cuprului __hell__: :)) Roxa: si mintea de culoarea porumbelului pacii Roxa: :)) Roxa: all blank. __hell__: :)) __hell__: tot un fel de band geek __hell__: esti si tu.
Ştiu că v-o fost dor de crâmpeie din conversaţii pe messenger. Şi mai ştiu că tot am promis că fac bash.fascination-street.ro, da’ n-am avut când să mă ocup. Adică, mă rog, când să mă ţin de capu’ lu’ Cristi s-o facă şi pe asta. Suntem prea ocupaţi, după cum se vede, cu vorbitu-n comparaţii. Dar măcar io una-s convinsă că v-am molipsit şi pe voi, că-i imposibil să nu te molipseşti de boala asta grea!
This one time, at band camp… ruşine, Godsmack! :( Şi-aşa cum am zis, îi mult mai uşor să fiu fană Smiley şi s-ascult d-ăstea.
Puţine lucruri îmi plac mai mult decât energia năucitoare a unor piese care mă ţin trează toată noaptea. Cine-şi mai aduce aminte cum era blogu’ ăsta în perioada sesiunilor ălora de calitate, din facultate, ştie.
Waohaohaoh Waohaohaoh Blind us with lights but there’s no way we’re leaving
Când am ascultat-o prima oară m-am mirat că o piesă care se numeşte DOOM RIFF are riff-uri de metale extreme şi refren de campionat de fotbal, da’ asta-i toată frumuseţea Skindredzilor, pe care nu care cumva să-i rataţi live, căci ne onoreză cu prezenţa la B’Estfest. Tehnica vocală a lu’ Benji, cel mai tare vocal negru de la ora actuală di pe pământ, o să rupă scena-n două, I tell thee!
Şi, ca de obicei, restu’ e dans, bitches, aşa că shake it ragga metal style! :D Dacă în liceu dansaţi pe Soulfly, ca mine, o să vedeţi că nu-i cu nimic mai diferit. ;))
Waohaohaoh Waohaohaoh You can turn out the lights but there’s no way we’re leaving \:D/
Şiiiii am bifat primul festival rock din grămada cu vârf care mă aşteaptă vara asta, OST Fest, ediţia de 2012. Cred că o fost şi cel mai greu. Nu zic asta numa’ din cauză că o fost primu’, că deja s-o căscat hăul iadului şi-s 92382832 de grade afară sau că o fost numa’ cu şi despre metale cu mulţi decibeli în boxe. O fost cel mai greu pentru că o reprezentat debutul meu în lumea cronicarilor oficiali de festivaluri.
Ceea ce-i o experienţă faină, da’ a dracu’ de obositoare şi solicitantă. Nu-i uşor să te izbească soarele-n cap ca baltagu-n căpăţâna lu’ Nechifor de la 2-3 după-masă până se-ntunecă. Asfaltul iradiază toată căldura, iar organizatorii au grijă şi ei să nu care cumva să-ţi fie bine. Dacă erau două hidrante cu apă potabilă (sper, am beut şi n-am pierit!) în interiorul spaţiului concertistic din parcarea Romexpo, cineva o avut grijă să vină cu o cheie imensă şi să le strângă bine, să nu mai picure niciun strop. Rămâneţi, sclavilor, la paharul de apă cu 6 lei. 6 lei un pahar de apă, #săracilor. În 3 zile de festival am lipăit o grămadă de bani pe licori chioare. Dragilor domni organizatori, sugeţi cana cu apă!
Tot la capitolul organizare pentru presă, fotografii o cam luat-o-n bot. Cum, mă, să-i pui să facă poze dintr-un cort aflat în stânga scenei şi la o distanţă mare de asta? :)) Aberant îi puţin zis. Ominii ăştia încă nu pricep că nu fac nimănui altcuiva decât lor înşişi o favoare când ies pozele faine. Dumniezău cu mila şi festivalurile mioritice.
Şi apropo de fotografi, habar n-aveam că-i aşa treabă extenuantă. I-am urât mereu pentru norocu’ de-a se afla în faţă, da’ când i-am văzut pe-ai mei cum balotau concert după concert, întorcându-se tot mai vlăguiţi şi storşi din faţa scenei, cărând aparate de două kile cel puţin şi fiind nevoiţi să scoată poze bune în timp limitat (două piese pe formaţie, respectiv una dacă eşti Manowar şi ai fiţe de trupă cu chiloţi de piele şi paloş gros), am zis hell no, n-aş putea. Tot respectul pentru munca lor.
Cât despre a mea, totul o funcţionat contra timp şi o trebuit să renunţ la viteza mea ardelenească. Până-n ora 12 a doua zi cronicile erau uploadate, până-n 1 juma’ după-masa plecam de-acasă pentru o nouă tură de stat în soare şi ţopăit pe metale. Dacă mai ţinea o zi ceva se ducea naibii, clar. :)) Eniuei, io credeam că toată tărăşenia ieşise bine şi ieream zâmbitoare ca o floare. O fost ok, da’ se putea şi mai. Aşa învăţ.
Îmi place tare mult ce fac şi mi-am dorit asta mereu. Îi aşa de fain să se confunde munca şi distracţia, băutura şi nesomnul. Mi se potriveşte stilul ăsta de viaţă decadent, înecat în epuizare şi multă gălăgie. Nu cred c-aş putea face ceva mai mişto.
Tot la OST Fest mi-am descoperit mai bine colegii. O fost revigorant şi îmbătător de fain să-i văd altfel decât fioroşi şi cu nasu’ proptit în monitoare, n-aveţi idee. Aproape mi-o dat lacrimile când, în mijlocul unui concert, am avut revelaţia că omg, să-mi trag palme, oare asta chiar se cheamă că am gaşcă? În Bucureşti? OMFG, OMFG, OMFG! E, pă dreq cu naivitatea mea.
După festival, la redacţie era la fel ca-nainte de dezmăţ şi io fierbeam în mine. Un surâs, o privire complice, ceva? Îmi venea să-i zgâlţâi şi să-i lipesc de pereţi, da’ m-am mulţumit să afişez mutra mea neutră. Ce sfântu’ să fac, să mă vâr cu forţa pe gâţii ominilor?
Nu, serios, tre’ să mă calmez, să renunţ la entuziasmul ăsta periculos la fiecare semn că ceva s-ar putea schimba în bine şi să mă împac cu ideea că io n-o să-mi fac veci prekini în Bucureşti. Da, am parteneri ocazionali de câte-un concert sau festival, de câte-o ieşire reuşită o dată pe lună. Da, am oameni pe care-i ştiam dinainte de a veni aici şi pe care-s foarte fericită să-i am aproape. O am peDiana, care-i zeiţa neîncoronată a sarcasmului, alături de care mă pot hlizi zile-n şir şi discuta chestii serioase săptămâni la rând. Să nu credeţi că nu-s recunoscătoare pentru asta.
Dar viaţa mea socială oricum e un dezastru, cu indulgenţă. Îi şi un cerc vicios, că atunci când chiar aş putea lega doo vorbe întru conversaţie faină, despre idei, cum nu se mai practică în zilele noastre, şi chiar aş avea cu cine, amuţesc instant şi mă năpădesc sute de gânduri de why bother. De ce Roxa, DE CE. Nu ştiu. Lipseşte o rotiţă în mecanismul încrederii în sine. Am încetat să mai fiu cool? Nu mai am nimic interesant de spus? Convorbirile telefonice cu iubirile mele eterne din Târgu-Mureş sugerează totuşi că nu io aş fi de bai. Atunci ce naiba fac de nu se leagă nimic? Ce făceam bine în Ardeal şi unde e fail-ul în Bucureşti? UNDE?
Mă-ncearcă un râs amar când mă gândesc cum i-am povestit pe nerăsuflate Blondei toate ăstea, dintr-un foc pătimaş, aşa cum fac io la telefon când mă ambalez, şi ea, de colo, o grăit dezaprobator: “Such a waste of Roxa…”
Căcat. Am plecat de la un festival mişto şi am ajuns la smiorcăieli inutile. Mă scuzaţi, ştiţi că nu se-ntâmplă prea des, da’ trebe, dom’le, că nu mai pot cu lumea asta, nu mai. :D Noroc măcar că la capitolul bărbaţi nu trec prin drame. Aia ar mai fi lipsit şi puteam să mă ţâp liniştită în Dâmboviţa cu pietre de moară legate de gât.
Mi-i somn, deci atât deocamdată. Vă zic mâine cum fu cu trupele, care ce şi cum o cântat.
Io-s un boţ de om scund şi lat. Când găsesc o pereche de pantaloni care trece peste fund, dau party în cabina de probă.
Dacă reuşesc să închid nasturele şi fermoarul, dau party din nou, fărănumărfărănumăr, să moară dujmanii.
Dacă mai pot şi respira, party-ul din cabina de probă ţine trei nopţi şi trei zile, ca într-un basm cu happy ending, şi ţopăi încontinuu ca Geoană când credea c-o câştigat alegerile.
Dar asemenea lui, mereu îmi scapă un detaliu important: toţi pantalonii care trec prin cele trei probe de foc, dar absolut toţi, tre’ p-ormă scurtaţi, că ar mai trebui să am juma’ de picior să ajung până jos.
Criiiistoaaaaaase! :-L
Aflându-mă în Murăş, sun mătuşa dătătoare de cei mai mişto veri pe care ţi i-ai fi putut dori vreodată. Le are cu arta croitoriei şi mereu mă scoate din tăt felu’ de baiuri. Noah, şi-i grăiesc suav despre problemă.
– Noah, şi te-aş ruga să-i scurtezi, dacă ai timp.
– Da, sigur.
– Şi eventual să te uiţi un pic la cum îs cusuţi…
– Aha…
– … să fie aţa de aceeaşi culoare. :D
– Şi mai ce? oftează mătuş-mea prefăcut exasperată.
– O pulă roz, de fier, cu luminiţe! râd io.
Da, glumim şi aşa, că suntem muieri destupate la minte şi oricum, la noi în familie, genu’ ăsta de umor o încetat demult să mai fie o noutate.
Şi tot la noi în familie… ar fi bine să nu dai nimănui idei. Căci nu ştii niciodată ce te aşteaptă când te duci să îţi recuperezi o banală pereche de blugi. Da, mi-o făcut-o:
peste buzunarul exterior o bucată de material cu design interesant atârna…
Trolling familial de cea mai înaltă calitate, zic!
Îs ocupată şi nedormită, da’ mai ales ocupată. Şi nedormită. Am fo’ la Linkin Park – meh, sonorizare de cacao, şi-o mutat ăia fundurile alternative preţioase până la noi în ţară ca să le puie ai noştri nişte boxe de tătă minunea. Fain, tăt înainte! Da’ nu asta vreu să zic.
S-o gătat şi prima zi de IRAF, adică International Romani Art Festival. Voi di ce n-aţi fost în Grădina Uranus, hă? Noah, faceţi bine, că-i festival ţigănos tare, tare fain, iar locu’ ăla de la graniţa cu Rahova mi-i aşa de familiar, de parcă-s la Peninsula.
Highlightu’ primei nopţi o fost târgumureşenii mei ţigani (câţiva şi unguri, ce combinaţie fatală!) din Ansamblul Roma Fest. Cred că ştiţi deja celebrul filmuleţ Verbunk ce se plimbă pe net. Noah, fix pix, live îs mult mai meseriaşi! Parcă joacă-ntr-o piesă de teatru tot concertu’, nu e doar cântec şi joc. Se cutremura ca la 7 grade pe Richter scena când o luau la tălpi băieţii. Clăparu’ ţinea bine de clape să nu se dărâme. Opre Roma!
Ia, c-am reuşit să-i şi filmez cu mândre cu tăt, atâta cât m-o ţinut bateria HTC-ului.
Deci sincer sper că mâine (adică azi) o să fie mai multă lume la festival de-aia c-aţi aflat despre el de pe blogu’ lu’ Roxa, nicidecum pentru că-i vineri şi lumea are mai mult chef de zbânţ.
– Cine-s ăştia care cântă acuma? mă-ntreabă Diana din colţul opus al bucătăriei, pregătind un magnific pilaf de orez cu pulpe de pui condimentate.
– Tenacious D, răspund io meşterind la laptop streaming-ul live de la festivalul cu cea mai mare întindere de nemţi prea calmi pe metru pătrat, Rock am Ring.
Apropo, cum ştii că nemţilor le place ce aud, având în vedere că nu ţopăie, nu prea zâmbesc, nu se manifestă? Nu pleacă de la concert!
Diana îi nedumerită şi, cu spatele la laptop, se uită la mine întrebător, cerând mai multe explicaţii din priviri.
– Trupa lu’ Jack Black, completez io.
– Uuu, ăla îi ăla faaiiin! Tare fain mai îi! Cu tenu’ aşa alb şi… cum să ai ten aşa alb? plutesc inimioarele pe lângă Diana.
– Ăăă, mce? întorc io laptopu’ către ea, arătându-i-l pe Jack Black în splendoarea sa rubicondă, cu ten mai degrabă sârmos decât lăptos.
Două secunde de pauză.
– Iooooi tu, ăla era Jack White! :D, se dumireşte Diana de confuzia-i.
it’s Black, it’s White
Thulai doamne cât am râs! Atâta timp cât nu ierea Jack din Titanic, alb la faţă de la îngheţ, tătu-i în regulă, cred.
Mie, una, estul mi s-o relevat prin muzică. Aşa l-am descoperit, aşa am scormonit pe interneţi după el, aşa am ajuns să-l îndrăgesc, cu Rusia şi Ucraina capete de afiş. În episodul de azi însă avem un guest post mişto fix despre mama Rusie, care o ajuns să-i placă lu’ X-uleasca, fana băimăreancă a Fascination Street – despre care vă ziceam odinioară că-mi flutură viza rusească pe sub nas – datorită altei pasiuni drăceşti: bărbaţii blonzi, cu fund perfect patinajul artistic. Sigur aţi auzit de Yagudin… noah, X-uleasca s-o dus SINGURĂ în Rusia să-l vază măiestrind pe gheaţă la el acas’! Şi tăte ca tăte, da’ ce-am înţeles io din ce-am citit îi că ruşii au atâtea clădiri istorice, încât pe unele şi-o permis să le transforme în mall-uri! :)) Mai tre’ să zic cât îmi doresc s-ajung şi io pe acele meleaguri sau se subînţelege? Aşadar, dau cuvântul rusofilei băimărence, nu înainte de a-i transmite că DA, X-uleasco, Sankt Petersburg la anu’!
***
Moscova 2012
Dobrîi den, dobrîi vecer, izvinite, pajaluistea, ia niznaiu. O româncă ochelaristă repetă conştiincios într-un Aeroflot plin de japonezi, decolat din Budapesta. Studiază harta metroului, fotografiază denumirile chirilice ale staţiilor şi-şi verifică obsesiv paşaportul.
Aventura mea moscovită a început să prindă contur în urmă cu vreo două luni; pasiunea mea pentru patinajul artistic şi pentru cel mai expresiv şi intens patinator, Alexei Yagudin, ţarul ediţiei 2002 a Olimpiadei de iarnă de la Salt Lake City, m-a adus întâi pe forumul dumisale rusesc (săr’mnaaa, Google Translate, cu toată obstinaţia lui de a traduce “patine” prin “căluţi” şi “patinator” prin “tânăr cântăreţ”) şi, în final, aici. Ca să văd un spectacol pe gheaţă aglomerat de nume grele: Tatiana Navka, Roman Kostomarov, Tatiana Totmianina, Maxim Marinin, Maxim Staviski, Albena Denkova, Povilas Vanagas, Margarita Drobiazko, Maria Petrova, Alexei Tihonov… Şi, desigur, Lyosha.
Agenţia de turism din Sankt Petersburg – torturantul drum iniţiatic de la Baia Mare la Bucureşti în căutarea Vizei de Aur – corespondenţe frenetice cu amica rusoaică – savante şi încruntate calcule bugetare, asezonate cu oftaturi adânci, şi premiul. Marea plecare.
19 ore pe drum. 7 de la Baia Mare la aeroportul din Budapesta, 8 până la decolare, patrulând într-un spaţiu fantomatic populat de umbre obosite la 4 dimineaţa, 2 şi jumătate printre nori şi încă două până la hostel, într-un trafic pe lângă care Bucureştiul pare de-a dreptul lejer.
Moscova mă primeşte sufocant. Stă să plouă şi tensiunea pluteşte în aer. Senzaţia accentuată de epuizare că am călătorit atât ca să ajung…acasă: blocuri-cutii de chibrituri, camioane scorojite, ambuteiaje şi praf greu.
În sfârşit: intersecţia dintre bulevardul Novinsky şi strada Novy Arbat.
Hostelul mic, curat şi cochet. Cad într-un somn de plumb, din care mă trezesc la 6 jumate oarece tachinări cam răguşite, amicale şi percutante, schimbate de muncitorii ce repară peretele clădirii de vizavi. Şi haita de pisici ciufulite ce-şi face veacul pe lângă tomberoane. Dar parcă totuşi plecasem de acasă.
Dimineaţa de miercuri, 30 mai. Ziua cea mare. Mic-dejun zdravăn la cea mai încântătoare cafenea din estul Europei.
O iau la pas în căutarea staţiei de metrou Smolenskaya, de unde urma să călătoresc preţ de 9 staţii până la punctul de întâlnire cu Diana. Diana din Moscova care, aflând că mă tentează ideea să văd live spectacolul pe gheaţă, s-a oferit să-mi cumpere biletul şi să mă ducă la show. Şi asta după două mesaje private pe un forum.
Mission accomplished.
La plimbare pe Novy Arbat, spre Piaţa Roşie. Amestec stupefiant de cicatrici post-comuniste (camioane demne de Bumbeşti-Livezeni, şoferi fumând flegmatic cu cotul pe geam, că se fumează imens în Rusia, chiar şi în aeroport, furia construcţiilor, macarale râd în soare cam prăfos) şi opulenţă extremă revărsată din vitrinele magazinelor (BMW, YSL, USD, for everything else, there’s Mastercard). Şi “bulbul de ceapă” specific care punctează mândru o clădire de birouri de n etaje.
Biblioteca de Stat, un Dostoievski meditativ înconjurat de porumbei, un spaţiu aerisit, marcat de ronduri de flori, statui ecvestre, arteziene şi browniana mişcare a turiştilor, şi iat-o. Piaţa Roşie. La extreme, catedrala Sf. Vasile şi cupolele-i delirant colorate, cu detalii ameţitoare, şi impunătoarea clădire a Muzeului Istoric de Stat. Între ele, mausoleul lui Lenin. Două fotografii scurte, din obligaţie. Monumentul soldatului necunoscut. Flacăra veşnică, un drapel solemn şi-o cască. Şi doi străjeri nemişcaţi, ce respiră în şoaptă.
Vizavi, templul comercial GUM, tata tuturor mall-urilor.
Zâmbesc tot timpul. Mă cuprinde o fericire calmă şi încă nu-mi vine a crede că mă aflu într-adevăr aici. S-au şters tot stresul, toate grijile, toţi nervii, toate amintirile unor pregătiri epuizante şi aparent interminabile. Îmi vine să-mi înfig steagul în dalele cenuşii şi să fac precum Rocky în capul scărilor. Beau, în schimb, o cafea la un birtuţ înecat în arome de şaorma şi pufăi triumfător o ţigară, cu privirea spre zidul Kremlinului.
Davai, davai, spre Smolenskaya şi spre evenimentul principal. Cadoul pentru Alexei pus bine în poşetă.
Harta, biletul de metrou, urmăresc băbeşte numele staţiilor, ies la suprafaţă într-o pădurice de mesteceni, în plin oraş.
Uite-o pe Diana. Uite-l şi pe Nikolai, dom’ şofer, care conduce ca un Schumacher on speed pe drumuri desfundate şi pline de gropi, spre orăşelul Elektrostal, situat la vreo 60 de km de Moscova, unde va avea loc spectacolul. Apare şi Elvira, instituită prompt traducătoare. Fetele se opresc la o florărie şi ies victorioase cu buchete baroce. Eu, după buget, un singur trandafir roz. Clasic.
Şi trupa se măreşte. Priviet, priviet, Nadia, Zhenia, o tipă cu figură tătărească, şi Serghei. Singur printre şase femei bine dispuse. Stăm la o cafenea, mă delectez cu tradiţionala pizza şi cu un pahar de bere Baltica. Elvira nu pridideşte cu tradusul. Şi chiar ai venit singură până aici? Da, aventura mea anuală, cu care mă hrănesc un an de zile. Ce tare! Cât e un litru de benzină? Na, că nu-s şofer. Tata punea banane verzi la copt în ziar pe dulap, zic. Şi ai noştri!, aud. Da’ nu ştii ruseşte? Bag din top: Ia liubliu figurnoe katanie. Efect fulminant. Vrei să-ţi fac poză cu statuia lui Lenin din piaţa principală? Uh…
Râdem, toastăm, fumăm în draci, şi mai râdem puţin. Mă simt bine între oamenii ăştia faini, plini de viaţă, calzi şi deschişi, care au făcut şi ei eforturi să vadă spectacolul: costă mult un bilet în primul rând.
La show. Programe sensibile, interludii comice, pasiune, exactitate, sunetul distinct al patinelor pe gheaţă, curentul vitezei, poveşti triste, istorii vesele, scrise din vârfuri şi muchii de oţel, piese populare ruseşti şi Lara Fabian.
E primul meu spectacol live. Aştept camera să facă zoom pe figura patinatorului la momentul-cheie, sau pe lama patinei în clipa desprinderii, şi nu se întâmplă. Simt tot efortul, toată concentrarea, toată bucuria alunecării elegante sau nervoase. Şi nu-mi amintesc ultima dată când am fost aşa de fericită.
Primul moment Yagudin.
Piesa lui Vladimir Visotsky, Zbor întrerupt. Îi reuşesc două sărituri triple, şi sala erupe. Că nu e puţin lucru să-ţi iasă aşa ceva cu un şold de titaniu. Se zbate între două margini de prăpastie, şi publicul rezonează. La final, abia respiră.
Flori, cadouri, medalie, emoţii.
Al doilea moment Yags. Sway, ritmuri braziliene, linii de paşi complicate, samba, alte triple, combinaţii de piruete. Se face cald în sală, şi alte flori, şi alte daruri.
S-a terminat. Un pâlc de fani devotaţi aşteaptă la intrarea secundară. Noi şapte ne amuzăm, iar fumăm, se fac schimburi lingvistice româno-ruse, Serghei musai vrea să ştie cum se numeşte o „bitch” bipedă în româneşte şi, când află, explodează de râs. Între timp, Yagudin + nefasta (Tatiana Totmianina, campioana olimpică de perechi din 2006) + fetiţa + bona + un Yorkshire Terrier numai coadă şi urechi se îmbarcă într-un Mini Cooper albastru şi pleacă.
Salutări, îmbrăţişări, Zhenia mă aduce cu maşina până acasă, pe o ploaie încăpăţânată. Nici nu ştiu cum să-i mulţumesc.
În spaţiul comun de la hostel, dotat cu chicinetă, frigider şi maşină de spălat, un tip brunet şi subţirel calcă metodic o cămaşă. Cică nu-i place cum efectuează femeile operaţiunea asta. Of!
După numai 14 ore de drum spre casă, la 3 dimineaţa, zdrăngănesc nepăsătoare bagajul pe roţi, fumez cu cealaltă mână şi zâmbesc. Sankt Petersburg la anul?
