Fascination Street

The most ridiculous fear in life is the fear of being ridiculous

Din Maramu’ până în .ru un singur pas mai fu

Mie, una, estul mi s-o relevat prin muzică. Aşa l-am descoperit, aşa am scormonit pe interneţi după el, aşa am ajuns să-l îndrăgesc, cu Rusia şi Ucraina capete de afiş. În episodul de azi însă avem un guest post mişto fix despre mama Rusie, care o ajuns să-i placă lu’ X-uleasca, fana băimăreancă a Fascination Street – despre care vă ziceam odinioară că-mi flutură viza rusească pe sub nas – datorită altei pasiuni drăceşti: bărbaţii blonzi, cu fund perfect patinajul artistic. Sigur aţi auzit de Yagudin… noah, X-uleasca s-o dus SINGURĂ în Rusia să-l vază măiestrind pe gheaţă la el acas’! Şi tăte ca tăte, da’ ce-am înţeles io din ce-am citit îi că ruşii au atâtea clădiri istorice, încât pe unele şi-o permis să le transforme în mall-uri! :)) Mai tre’ să zic cât îmi doresc s-ajung şi io pe acele meleaguri sau se subînţelege? Aşadar, dau cuvântul rusofilei băimărence, nu înainte de a-i transmite că DA, X-uleasco, Sankt Petersburg la anu’!

***

Moscova 2012

Dobrîi den, dobrîi vecer, izvinite, pajaluistea, ia niznaiu. O româncă ochelaristă repetă conştiincios într-un Aeroflot plin de japonezi, decolat din Budapesta. Studiază harta metroului, fotografiază denumirile chirilice ale staţiilor şi-şi verifică obsesiv paşaportul.

Aventura mea moscovită a început să prindă contur  în urmă cu vreo două luni; pasiunea mea pentru patinajul artistic şi pentru cel mai expresiv şi intens patinator, Alexei Yagudin, ţarul ediţiei 2002 a Olimpiadei de iarnă de la Salt Lake City, m-a adus întâi pe forumul dumisale rusesc (săr’mnaaa,  Google Translate, cu toată obstinaţia lui de a traduce “patine” prin “căluţi” şi “patinator” prin “tânăr cântăreţ”) şi, în final, aici. Ca să văd un spectacol pe gheaţă aglomerat de nume grele: Tatiana Navka, Roman Kostomarov, Tatiana Totmianina, Maxim Marinin, Maxim Staviski, Albena Denkova, Povilas Vanagas, Margarita Drobiazko, Maria Petrova, Alexei Tihonov… Şi, desigur, Lyosha.

Agenţia de turism din Sankt Petersburg – torturantul drum iniţiatic de la Baia Mare la Bucureşti în căutarea Vizei de Aur – corespondenţe frenetice cu amica rusoaică – savante şi încruntate calcule bugetare, asezonate cu oftaturi adânci, şi premiul. Marea plecare.

19 ore pe drum. 7 de la Baia Mare la aeroportul din Budapesta, 8 până la decolare, patrulând într-un spaţiu fantomatic populat de umbre obosite la 4 dimineaţa, 2 şi jumătate printre nori şi încă două până la hostel, într-un trafic pe lângă care Bucureştiul pare de-a dreptul lejer.

Moscova mă primeşte sufocant. Stă să plouă şi tensiunea pluteşte în aer. Senzaţia accentuată de epuizare că am călătorit atât ca să ajung…acasă: blocuri-cutii de chibrituri, camioane scorojite, ambuteiaje şi praf greu.

În sfârşit: intersecţia dintre bulevardul Novinsky şi strada Novy Arbat.

Hostelul mic, curat şi cochet. Cad într-un somn de plumb, din care mă trezesc la 6 jumate oarece tachinări cam răguşite, amicale şi percutante, schimbate de muncitorii ce repară peretele clădirii de vizavi. Şi haita de pisici ciufulite ce-şi face veacul pe lângă tomberoane. Dar parcă totuşi plecasem de acasă.

Dimineaţa de miercuri, 30 mai. Ziua cea mare. Mic-dejun zdravăn la cea mai încântătoare cafenea din estul Europei.

O iau la pas în căutarea staţiei de metrou Smolenskaya, de unde urma să călătoresc preţ de 9 staţii până la punctul de întâlnire cu Diana. Diana din Moscova care, aflând că mă tentează ideea să văd live spectacolul pe gheaţă, s-a oferit să-mi cumpere biletul şi să mă ducă la show. Şi asta după două mesaje private pe un forum.

Mission accomplished.

La plimbare pe Novy Arbat, spre Piaţa Roşie. Amestec stupefiant de cicatrici post-comuniste (camioane demne de Bumbeşti-Livezeni, şoferi fumând flegmatic cu cotul pe geam, că se fumează imens în Rusia, chiar şi în aeroport, furia construcţiilor, macarale râd în soare cam prăfos) şi opulenţă extremă revărsată din vitrinele magazinelor (BMW, YSL, USD, for everything else, there’s Mastercard). Şi “bulbul de ceapă” specific care punctează mândru o clădire de birouri de n etaje.

Biblioteca de Stat, un Dostoievski meditativ înconjurat de porumbei, un spaţiu aerisit, marcat de ronduri de flori, statui ecvestre, arteziene şi browniana mişcare a turiştilor, şi iat-o. Piaţa Roşie. La extreme, catedrala Sf. Vasile şi cupolele-i delirant colorate, cu detalii ameţitoare, şi impunătoarea clădire a Muzeului Istoric de Stat. Între ele, mausoleul lui Lenin. Două fotografii scurte, din obligaţie. Monumentul soldatului necunoscut. Flacăra veşnică, un drapel solemn şi-o cască. Şi doi străjeri nemişcaţi, ce respiră în şoaptă.

Vizavi, templul comercial GUM, tata tuturor mall-urilor.

Zâmbesc tot timpul. Mă cuprinde o fericire calmă şi încă nu-mi vine a crede că mă aflu într-adevăr aici. S-au şters tot stresul, toate grijile, toţi nervii, toate amintirile unor pregătiri epuizante şi aparent interminabile. Îmi vine să-mi înfig steagul în dalele cenuşii şi să fac precum Rocky în capul scărilor. Beau, în schimb, o cafea la un birtuţ înecat în arome de şaorma şi pufăi triumfător o ţigară, cu privirea spre zidul Kremlinului.

Davai, davai, spre Smolenskaya şi spre evenimentul principal. Cadoul pentru Alexei pus bine în poşetă.

Harta, biletul de metrou, urmăresc băbeşte numele staţiilor, ies la suprafaţă într-o pădurice de mesteceni, în plin oraş.

Uite-o pe Diana. Uite-l şi pe Nikolai, dom’ şofer, care conduce ca un Schumacher on speed pe drumuri desfundate şi pline de gropi, spre orăşelul Elektrostal, situat la vreo 60 de km de Moscova, unde va avea loc spectacolul. Apare şi Elvira, instituită prompt traducătoare. Fetele se opresc la o florărie şi ies victorioase cu buchete baroce. Eu, după buget, un singur trandafir roz. Clasic.

Şi trupa se măreşte. Priviet, priviet, Nadia, Zhenia, o tipă cu figură tătărească, şi Serghei. Singur printre şase femei bine dispuse. Stăm la o cafenea, mă delectez cu tradiţionala pizza şi cu un pahar de bere Baltica. Elvira nu pridideşte cu tradusul. Şi chiar ai venit singură până aici? Da, aventura mea anuală, cu care mă hrănesc un an de zile. Ce tare! Cât e un litru de benzină? Na, că nu-s şofer. Tata punea banane verzi la copt în ziar pe dulap, zic. Şi ai noştri!, aud. Da’ nu ştii ruseşte? Bag din top: Ia liubliu figurnoe katanie. Efect fulminant. Vrei să-ţi fac poză cu statuia lui Lenin din piaţa principală? Uh…

Râdem, toastăm, fumăm în draci, şi mai râdem puţin. Mă simt bine între oamenii ăştia faini, plini de viaţă, calzi şi deschişi, care au făcut şi ei eforturi să vadă spectacolul: costă mult un bilet în primul rând.

La show. Programe sensibile, interludii comice, pasiune, exactitate, sunetul distinct al patinelor pe gheaţă, curentul vitezei, poveşti triste, istorii vesele, scrise din vârfuri şi muchii de oţel, piese populare ruseşti şi Lara Fabian.

E primul meu spectacol live. Aştept camera să facă zoom pe figura patinatorului  la momentul-cheie, sau pe lama patinei în clipa desprinderii, şi nu se întâmplă. Simt tot efortul, toată concentrarea, toată bucuria alunecării elegante sau nervoase. Şi nu-mi amintesc ultima dată când am fost aşa de fericită.

Primul moment Yagudin.

Piesa lui Vladimir Visotsky, Zbor întrerupt. Îi reuşesc două sărituri triple, şi sala erupe. Că nu e puţin lucru să-ţi iasă aşa ceva cu un şold de titaniu. Se zbate între două margini de prăpastie, şi publicul rezonează. La final, abia respiră.

Flori, cadouri, medalie, emoţii.

Al doilea moment Yags. Sway, ritmuri braziliene, linii de paşi complicate, samba, alte triple, combinaţii de piruete. Se face cald în sală, şi alte flori, şi alte daruri.

S-a terminat. Un pâlc de fani devotaţi aşteaptă la intrarea secundară. Noi şapte ne amuzăm, iar fumăm, se fac schimburi lingvistice româno-ruse, Serghei musai vrea să ştie cum se numeşte o  „bitch” bipedă în româneşte şi, când află, explodează de râs. Între timp, Yagudin + nefasta (Tatiana Totmianina, campioana olimpică de perechi din 2006) + fetiţa + bona + un Yorkshire Terrier numai coadă şi urechi se îmbarcă într-un Mini Cooper albastru şi pleacă.

Salutări, îmbrăţişări, Zhenia mă aduce cu maşina până acasă, pe o ploaie încăpăţânată. Nici nu ştiu cum să-i mulţumesc.

În spaţiul comun de la hostel, dotat cu chicinetă, frigider şi maşină de spălat, un tip brunet şi subţirel calcă metodic o cămaşă. Cică nu-i place cum efectuează femeile operaţiunea asta. Of!

După numai 14 ore de drum spre casă, la 3 dimineaţa, zdrăngănesc nepăsătoare bagajul pe roţi, fumez cu cealaltă mână şi zâmbesc. Sankt Petersburg la anul?

RSS 2.0 | Trackback | Comment

2 Responses to “Din Maramu’ până în .ru un singur pas mai fu”


  1. […] Fits 2012, La volan prin Europa, Din Maramu’ până în .ru un singur pas mai fu Related Articles Share About Author […]


  2. Fain articol!
    A reușit să mă facă să fiu acolo pentru câteva minute. Mai că m-ar tenta să-i fac o vizită ”maicii Rusii”. :D

Leave a Reply

XHTML: You can use these tags: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>