Nimic nu-i mai fain la Peninsula decât oamenii. Am zis-o şi-o să mai zic: nu ştiu dacă ardelenii-s în general molcomi şi devin nărăvaşi când le pui o muzichie live, nu ştiu dacă-i din cauză că pe-aici nu prea îs aşe multe concerte ca în Bucureşti şi nimeni n-o ajuns la suprasaturaţie, da’ oamenii de la Peninsula-s demenţi, sălbatici, zurlii, scăpaţi în cap.

Ştiu că v-am mai zis asta, v-o repet ca să ştiţi di ce-mi place aşa mult festivalu’ ăsta. Bine, mai îi şi factoru’ subiectiv în tătă povestea asta: prekinii mei, ăia pe care nu-i văd cu lunile pen’ că îi lung drumu’ dintre Bucureşti şi Târgu-Mureş. Da’ şi când ne-ntâlnim îi prăpăd.

Să-l luăm de exemplu pe Hegheş. Cel puţin o dată pe an, îl pun să-mi povestească aşa cum numai el ştie – căci e un narator cu mare aplomb şi limbaj foarte colorat – povestea cu ouăle la ibric. Care îi atâta de tare şi ne face să râdem de fiecare dată cu lacrimi, încât nu pot să n-o scriu şi aici, nu pot!!

Noah, vine un coleg de-al supranumitului om fain la birou, cu cearcăne kilometrice.

– Ioi, atâta-s de obosât…
– Da’ ce-ai făcut, mă, tătă noaptea?
– Am fiert ouă.
– …?
– Da mă, am luat două cofraje de la Real şi am stat să le fierb.
– Da’ di ce dumnezo ţi-ai luat atâtea ouă? Ce faci cu ele, mă omule? Şi di ce le-ai fiert pe tăte?
– Apăi că erau la reducere… şi mai aveau două zile până expirau.
– Şi totuşi, di ce ţi-o luat tătă noaptea, noah?
– Apăi c-o fo’ multe, mă, şi numa’ câte două intrau în ibric!

=)) True story, I shit you not. Numa’ că Hegheş o zice mai fain, ca-ntotdeauna. :)) Da’ credeaţi că ăsta-i deznodământul?

– Ce-ai făcut, mă, ai fiert tătă noaptea oo în ibric?! Da’ nu ţi-o trecut prin cap să le pui într-o oală mai mare?
– … Iooooooooi, da, mă, ai dreptate!

Inutil să mai precizez că eram pe sub masă toţi la Peninsula când am auzit din nou aproapebancul ăsta. Şi da, pe lângă asta, am văzut şi ceva concerte, de care fireşte că n-am timp să vă scriu, căci tre’ s-ajung la dragii mei unguri ţâgani Besh O Drom, acuma, de la şepte. :D

Noah aşe deci, îi Peninsulaaaaa, cea mai mare sărbătoare din an!

Mamăăăă, ce-o fost la Zdob şi Zdub, deci aşa ceva! Cât priveşti cu ochii, ditamai puhoiul de braţe, coate, tricouri, beri (griji, probleme) în aer. Unguru’ s-o făcut frate cu românu’ întru dans şi voie bună ca niciodată. Am fost la o grămadă de festivaluri vara asta (de fapt, la toate :D) şi tot publicul de la Peninsula îi cel mai dezaxat, nişte demenţi săriţi de pe fix care nu ştiu ce îi aia epuizare.

Noah, ş-apăi Zdob şi Zdub, când văd una ca asta, mai să le vină să sară în mulţime la propriul lor concert. Şi fac, mă, un setlist d-ăla criminal, să nu care cumva, doamne feri, să ai un moment de respiro la 30 şi ceva de grade… nuuu, dă-i foială cu scântei, hop aşa iar-aşa, ca la Basarabia… o oră jumate pe ceas.

Când se termină tot şi ieşi de-acolo, leoarcă, extenuat şi mai deshidratat ca Bear Grylls înainte de a-şi bea urina în deşert, eşti foarte fericit că mai eşti încă în viaţă. Pe bune. Poate-aţi fost la concerte de-ale Zdubilor pe altundeva – credeţi-mă, îs 10% faţă de ce se-ntâmplă la Peninsula.

Noah, se dă Roxa într-o astfel de stare avansată de sete acută. Mă duc fain-frumos, cumpăr o apă şi-un Pepsi, lipăi apa în 10 secunde şi nici Pepsiul ăla nu scapă nevătămat. Stau la taclale cinci minute şi, dintr-o dată, simt o tobă mare în piept. Mă, şi mă doare-n coşu’ pieptului, şi mă strânge, şi inima să-mi sară din piept – un fel de îndrăgosteală, aşa, cu mult chin da’ fără euforie. Şi mă-ntind pe masă, şi mă foiesc din stânga-n dreapta, inspir, expir, curg apele pe mine fără să mă mişc. Clar, ăsta e sfârşitul, îmi zic. Runieee, treci încoa’ şi notează testamentu’, că io gata, mă prăpădesc, adio, lume crudă!

Aşa-ţi trăbă, Roxo, dacă te-o pus naiba să bei cofeină după ce-ai ţopăit ca descreierata tăt concertu’. (Kids, DO NOT try this at home, nu este Peninsulă fără să păţască cineva asta; iete că azi fusăi io). Da’ pe când mă pregăteam sufleteşte să accept că intru-n colaps şi crăp, mi-o trecut, la fel de brusc cum m-o apucat.

Şi amu’ ziceţi, nu e evident ce-am făcut, cu mintea mea de Roxa, p-ormă? Mai uimeşte pe cineva? Ce să şi fac… am băut şi restu’ de Pepsi, fireşte, că atâta mă duce pe mine capu’. =))

O trecut cele trei festivaluri din vara asta care o ţinut trei nopţi şi trei zile, ca-n cele mai mişto finaluri de basme: OST Fest, Rock the City şi B’estfest. Ăl’ mai cinaş şi mai mândru dintre tăte, Peninsula, pentru care mă pregătesc acum să apuc drumu’ Ardealului, tocmai ce bate timid la uşă. Da’ Peninsula ţine patru zile, fo’ cinci nopţi plus ziua zero, aşa că intră la categoria mega fuckin’ hardcore. B-)

Să revenim. N-am pierit în moshpit-uri, nu m-o corupt blackerii la satanisme, n-am murit de extenuare (deşi multe nu mai aveam). Da, iar am dat cu subsemnata pe cronici-viteză şi-am tras la jug în câmpul muncii, care ştiţi deja că se confundă cu distracţia, şi-o fost tare fain.

Totuşi, în prima zi de Rock the City nu mi-o mers aşa de bine. Pe scurt, am aflat că singura fiinţă din redacţie cu care mai schimbam doo vorbe, pe care o apreciam şi care-mi era ca un mentor (întâmplător sau nu, aceeaşi fiinţă mă şi angajase) urma să mă părăsească, hotărâtă că freelancing-ul e calea cea dreaptă în viaţă. Câcat.

Noah, şi-apăi ştiţi cum îs io ultraconservatoare. Îmi plac schimbările cum îmi place să mă ţâp într-o piscină de acid de la etaju’ opt şi piscina să aibă ţăruşi ascuţiţi pe fund, iar Băsescu, Antonescu şi Ponta să strige mândri “incoming” de pe margine, ştiind că fix asta le-am dorit-o lor. În fine… Cum în perioada aia eram şi extrasensibiloasă că omg, n-am prekini în Bucureşti (pe parcurs, asta o devenit mai puţin dramatic, dar observaţi că motivul ţâpării în ceva e recurent), nu mi-o mai căzut aşa bine prima zi de festival.

Drama queen precum mă ştiţi, rapid mi s-o umezit ochii de ciudă, taman în timpul concertului Timpuri Noi: că viaţa-i crudă, că toţi oamenii care-mi plac se cară, că rămân singură în redacţie, că câr, că mâr. Sireaca Phenobarbiedoll nu mai ştia cum să mă consoleze, io lăcrămam involuntar şi le turuiam pe ale mele, în fine. Să nu vă imaginaţi că mă smiorcăiam (prea tare), era un plâns demn, de ciudă şi cu nerv, nu altfel.

Da’ pe când îmi mai revin, mă pomenesc chemată de un tip până la el. Mă uit în stânga, mă uit în dreapta. Cine, io? Tu, dară, persze, făcea el semn, numa’ că nu pe maghiară, orice ar însemna să faci semn pe maghiară. Şi doară ce-oi face, mă duc la el!

– Vreau să te felicit. Îmi place tare mult de tine, ştii să simţi muzica şi eşti fană adevărată, m-ai impresionat. Uite, ia o bere… hai noroc! zise omu’ şi-mi puse berea rece-n mână.

Dafuq just happened, mă-ntrebam io cu stupefacţie. Şi apoi, auzind în sfârşit ce piesă cântau oamenii de pe scenă, m-o lovit: io plânsesem de zor pe Tata, mă!

Bipolar Roxa is bipolar, căci să mă deşir de râsu-plânsu’ şi alta nu. Nu i-am spus nimic, fiind prea blocată de hilaru’ situaţiei. Mi-am acceptat soarta, mi-am acceptat berea şi am mai povestit cu gagiul, care era sârb mutat în România de vreo şapte ani şi pentru care eram o mare iubitoare de muzică pentru că plânsesem la lacrimogena Tata. No harm done, right?

Ajunsesem chiar să mă-mprekinesc cu sârbu’, care mai venea pe la mine şi mă-ntreba ce mai fac în timpul restului concertelor. Doar că până la final s-o mucit, o devenit violent, i-o dat un bobârnac unui security guy şi o fost scos pe sus de la Romexpo, nu înainte de a primi o porţie zdravănă de spray lacrimogen în ochii lui faini şi-albaştri… :| Fireşte. Mdesigur. Io ce v-am zâs, ce v-am zâs, hă?! Fuck you, karma, până şi prekinu’ ad-hoc de la festival, până şi el mă părăseşte???! Motiv de râs până în zilele noastre.