Concurs cu bilete la Cohen şi Balkanik Festival, mo!

Posted on September 20, 2012 by Roxa

Ăsta-i un weekend tare solicitant. Avem un aparat de redacţie şi ţâşpe evenimente. Io fireşte că mă duc la ăl’ mai ţigănos, de care fuge tătă lumea, şi li-i pasez pe Cohen, Anathema, Kempes şi Il Divo restului colejilor, sireacii. :D Tocmai mă gândeam că meseria asta mi-ar plăcea de 10 ori mai puţin dacă m-ar trimite cineva la concertul x şi y în loc să aleg io.

Deci pe mine mă găsiţi la Uranus, ca de-obicei, la Balkanik Festival. De la IRAF încoace iar am uitat câte staţii tre’ să merg cu tramvaiu’ de la Unirii ca să ajung în zonă, da’ pun pariu că-mi vine mintea la loc în weekend. Şi p-ormă pân’ la anu’ iar uit.

Aşadar ziceam că vă dau doo bilete, pen’ că prekinii pentru care le-am confiscat se trag amu’ pe fese şi nu mai au cum s-ajungă (doar nu credeaţi că le-am luat ca să vă răsplătesc vouă fidelitatea că cetiţi numa’ minuni de-atâta timp încoace!).

Am aşa: o invitaţie dublă la Balkanik Festival (21-23 septembrie) şi un bilet simplu la concertul lui Leonard Cohen (22 septembrie). Ca să le câştigaţi, tre’ doar să daţi like pe Facebook la pagina blogului, să shareuiţi ultimele 3 postări, să faceţi tri tumbe prin casă şi să lăsaţi aici un link cu o poză care să dovedească asta. Apoi voi trage la sorţi doi câştigători cu random.org. Glumesc, desigur.

Având în vedere ca NU CRED ÎN RANDOM.ORG!!, vă pun să faceţi ceva creativ pentru ca apoi să vă pot alege după cât m-aţi făcut să râd sau să plâng. Cu alte cuvinte, singura cerinţă a concursului îi să îmi provocaţi o reacţie. Cititorii mai vechi au avantajul de-a şti what makes Roxa tick. ;))

Şi acum, provocarea: să-mi lăsaţi un comentariu cu ce-ar fi mişto să scrie/fie desenat pe tricoul unui ţigan random de la Balkanik SAU pe cel al lui Cohen (în funcţie de unde vreţi să mereţi), dacă domniile lor s-ar îmbrăca în tricouri când or păşi pe scenă, ceea ce mă-ndoiesc. Mai multe nu zic, am încredere în creativitatea dumivostre.

Deadline concurs: vineri, adică mâine, ora 15. Cel târziu până la 15.30, câştigătorul primeşte un mail de la mine despre cum facem să intre-n posesia premiului. Preferabil să fiţi din Bucureşti sau să fiţi dispuşi să vă deplasaţi fundurile provinciale pentru concert, nu le dau prekinilor voştri, ci vouă!

Later edit: Liviu ia biletul la Cohen și Livia la Balkanik (voi v-ați înțeles, tizilor, să-mi luați premiile?). Ora 15 o fost depășită din cauză de ședință aproape corporatistă. Mă scuzați. :D

De ce nu-i bine să aibă părinţii acces la internet

Posted on September 18, 2012 by Roxa

Pentru că-i strâcă! Voi nu v-aţi vrea părinţii la fel de inocenţi şi neîntinaţi de slang 2.0? N-aţi vrea să le spuie concertelor mereu “spectacole” şi smiley-urilor “faţa palidă care râde”? E datoria lor de părinţi să nu se emancipeze.

Cum bine enunţa prompt Daria:

“Their sunny 60s optimism tends to cancel out my bitter 90s cynicism.”

Nu aşa senini şi total nebănuitori ar trebui să fie ai noştri for fachin’ evăr? În niciun caz ca-n finalul discuţiei telefonice reproduse mai jos, care-o avut loc amu’ câteva zile.

– Noah, bine, haideţi că mă duc să dorm. Vă pup!
– Şi io te pup! zice taică-mio. Te pupă şi mumă-ta!

La care, cu oroare, aud vocea mumei, din spate:

– CU CRATIMĂ!

Cum se mai angajează omini în ziua de azi

Posted on September 17, 2012 by Roxa

Vine un moment în viaţa oricărui om în care tre’ să angajeze, să recomande, să pună o pilă, să bată apropouri despre… mă rog, ştiţi voi mai bine ca mine cum funcţionează ăstea, că io-s la începuturile drumului sinuos de 40 de ani în câmpu’ muncii şi n-am fost nevoită să fac asta decât o dată.

O singură dată.

Termen de o lună să găsesc pe cineva.

Şi, ca de obicei când se iveşte o problemă pe care o poţi întâlni doar într-un anumit punct al vieţii, mintea lu’ Roxa a străbătut din nou arhicunoscutul set de idei, în ordinea lor neschimbată:

1. Când s-o-ntâmplat asta?
2. Să-mi fi zis cineva anu’ trecut pe vremea asta…
3. De ce io?
4. Îs bătrână. :(
5. Pe cine?

Primele 4 le-am gândit când am terminat liceul, am început facultatea, am terminat facultatea, m-am mutat, am început să lucrez, am luat primul salariu, am primit prima mărire de salariu, am schimbat locul de muncă – mdeh, ştiţi voi, toate chestiile ălea pe care ajungi să le faci şi te miri, că nu erai pregătit. Iar io nu-s pregătită niciodată de nimic. Bun, rău, nu contează, drama trecerii timpului îi întotdeauna mai mare.

Punctul 5, într-adevăr, diferă în funcţie de situaţiune.

Aşadar, pe cine? Stau, răsfoiesc mental printre prekini, picată pe gânduri; care ar fi buni, oare, pentru job? Vreo 2-3, da-s hăt departe, în Murăş, doar nu s-or strămuta la Bucale precum subsemnata pentru doo parale-n plus! Să cer CV-uri, să chem la interviuri? Interacţiune umană PROGRAMATĂ DE MINE, doamne feri, piei satană, huo! Altceva? Să-mi pun busuioc sub pernă să visez alesul? Nu, că-s sigură că Gerard Butler nu vrea să lucreze cu mine. Am io aşa un feeling…

Mbine, zic, e complicat, deci mă gândesc mai încolo. Nu aşa face toată lumea cu lucrurile importante cărora nu le găseşte soluţie? Nu? Dammit.

Toate astea se-ntâmplau pe la-nceputul verii. Trece vremea, vin festivalurile, nu mă mai gândesc la problemă şi, dacă nu mă mai gândesc, nici problema nu mai pare atât de pregnantă şi apăsătoare.

Vine şi Rock the City, pe care în afară de momentele de maxim interes, l-am petrecut pe lângă cortul de presă. Nu c-aş fi cunoscut sau aş fi vrut să cunosc pe cineva, dar spre deosebire de tot restul necunoscuţilor de la festival, ăştia erau necunoscuţi pe care-i aveam ca prekini pe Facebook.

Nah, şi la Machine Head apare în peisagiu un flăcău înalt, cu plete, gene lungi şi frumos răsucite. Cum mie slabe şanse să-mi scape aşa ceva, îl iau rapid la vizor şi, probabil datorită privirilor mele insistente, ajungem să schimbăm vreo două vorbe despre trupa care presta pe scenă. A doua zi deja ne ştiam şi-am apucat să discutăm mai pe-ndelete. Scria pentru un site, citea, ştia să lege doo propoziţii, zâmbea frumos, avea umor, iar mie mi-o licărit insinuant becu’ de deasupra căpăţânii: EL E! He’s the one, the chosen one! Acum tot ce mai lipsea era să ştie şi el asta. Să-i spun, deci. Dar stai, cum îi propui cuiva să lucreze cu tine? Of, când s-o-ntâmplat asta? Să-mi fi zis cineva anu’ trecut pe vremea asta… yadda yadda, drama de la punctele 1-4 din nou.

Just do it. But do it Roxa-style! Aşa că, fără să mai stau mult pe gânduri, adopt o grimasă doar atât de perversă încât să se întrezărească, totuşi, că vorbesc serios, şi grăiesc următoarele:

– Ştii… am nevoie de un sclav. Neapărat bărbat, nu-mi plac femeile, m-am săturat de femei, femeile-s naşpa. Un sclav mascul vreau.

Aşa l-am angajat pe Vali, fără de care redacţia ar fi acum mai pustie… şi mai săracă în masculi sclavi. :)) Doară ce, chiar credeaţi că poate refuza cineva asemenea propunere? :D

Foaie verde hai sictir / Fu concert în cimitir!

Posted on September 13, 2012 by Roxa

Io îs unul dintre provincialii ăia enervanţi, mutaţi în Bucureşti ca să se plângă. Nu pentru că oraşul ar fi mare şi aglomerat, nu pentru că mai degrabă inventez teleportarea decât să ajung din punctul A în punctul B şi în niciun caz pentru că bucureştenii ar fi mereu bosumflaţi şi ursuzi. Ăstea-s argumente volatile de clasa a cincea.

Şi pentru că orice clişeu îi ca luna, având o parte cunoscută şi alta mai întunecată, io alunec dincolo: mă plâng de Bucureşti pentru că nu îi acasă. Nu pot să circul, nu pot să mănânc, nu pot să beau, nu pot să socializez, nu pot să citesc aşa cum fac acasă. Aici, totul e un pic mai complicat, mai lung, mai greu, mai departe, mai dificil, mai scump, mai dement. Îi altfel. Iar io, mă ştiţi, nu-s omu’ schimbărilor.

Plus că Bucureştiu’ îi la câmpie. Amu’ serios, ce câcat de formă de relief îi asta? Vara îţi vine să-i crăpi capu’ lu’ Prometeu că n-o furat focu’ ăla din soarele bucureştean la 50 de grade, iarna ţi-i frică să vorbeşti prea tare afară, să nu care cumva să stârneşti fo’ avalanşă sau f’un ţurţure de 3 kile bucata. Unde mai pui că vezi unde tre’ s-ajungi şi umbli, şi umbli, şi umbli, şi umbli, şi te târăşti, şi faci bătături, şi încărunţeşti, şi-ţi sună ceasu’ biologic, şi eşti schelet, şi tot n-ai ajuns, ptiu, da’ aproape părea! Da’ măcar clădirea se vede ceva mai mare…

Câmpia, vă zic, îi înşelătoare.

Da’ când afli că este concert de muzică clasică în cimitir, când asculţi la vioară Bach, Mozart, Strauss şi Ceaikovski printre cruci, lumânări, torţe şi lampioane, când se-ntâmplă toate ăstea, îţi vine inima la loc şi îţi aduci aminte de ce eşti aici, de fapt. Mă, tăte ca tăte, da’ Radetzky March în Cimitiru’ Bellu îi miezu’! Degeaba are Orchestra din Viena instrumentişti mai pricepuţi şi dirijori de primă clasă, compania selectă îi inegalabilă.

Sinistru? Oarecum. Morbid? Puţin. Wtf-inducing? Cu siguranţă. Dar doamne, fain o fost! Bacovia cred c-o schiţat primul lui zâmbet evăr, Caragiale o uitat de politică şi Eminescu o mai turnat 30 de volume despre cadrul natural nocturn. Vă zic, momentele ăstea fac nenorocita de câmpie mai mult decât tolerabilă.

Roxa has checked-in at Cimitirul Bellu. Bitches, please, n-aş rata ocazia nici de-ar fi… ultima. Căci da, am stabilit că e un check-in atât de cool încât aş învia vreo două secunde ca să mă laud pe Facebook că am fost demnă de înhumare acolo. :))

Cââââând, fireeeeeşte, discul sare, vraja se rupe, magia se disipează şi aud copchilu’ de 5-6 ani din spate:

– Mami, da’ de ce nu cânta Vara nu dorm? Sau acuma ar trebui să fie… Toamna nu dorm?