Fascination Street

The most ridiculous fear in life is the fear of being ridiculous

Foaie verde hai sictir / Fu concert în cimitir!

Io îs unul dintre provincialii ăia enervanţi, mutaţi în Bucureşti ca să se plângă. Nu pentru că oraşul ar fi mare şi aglomerat, nu pentru că mai degrabă inventez teleportarea decât să ajung din punctul A în punctul B şi în niciun caz pentru că bucureştenii ar fi mereu bosumflaţi şi ursuzi. Ăstea-s argumente volatile de clasa a cincea.

Şi pentru că orice clişeu îi ca luna, având o parte cunoscută şi alta mai întunecată, io alunec dincolo: mă plâng de Bucureşti pentru că nu îi acasă. Nu pot să circul, nu pot să mănânc, nu pot să beau, nu pot să socializez, nu pot să citesc aşa cum fac acasă. Aici, totul e un pic mai complicat, mai lung, mai greu, mai departe, mai dificil, mai scump, mai dement. Îi altfel. Iar io, mă ştiţi, nu-s omu’ schimbărilor.

Plus că Bucureştiu’ îi la câmpie. Amu’ serios, ce câcat de formă de relief îi asta? Vara îţi vine să-i crăpi capu’ lu’ Prometeu că n-o furat focu’ ăla din soarele bucureştean la 50 de grade, iarna ţi-i frică să vorbeşti prea tare afară, să nu care cumva să stârneşti fo’ avalanşă sau f’un ţurţure de 3 kile bucata. Unde mai pui că vezi unde tre’ s-ajungi şi umbli, şi umbli, şi umbli, şi umbli, şi te târăşti, şi faci bătături, şi încărunţeşti, şi-ţi sună ceasu’ biologic, şi eşti schelet, şi tot n-ai ajuns, ptiu, da’ aproape părea! Da’ măcar clădirea se vede ceva mai mare…

Câmpia, vă zic, îi înşelătoare.

Da’ când afli că este concert de muzică clasică în cimitir, când asculţi la vioară Bach, Mozart, Strauss şi Ceaikovski printre cruci, lumânări, torţe şi lampioane, când se-ntâmplă toate ăstea, îţi vine inima la loc şi îţi aduci aminte de ce eşti aici, de fapt. Mă, tăte ca tăte, da’ Radetzky March în Cimitiru’ Bellu îi miezu’! Degeaba are Orchestra din Viena instrumentişti mai pricepuţi şi dirijori de primă clasă, compania selectă îi inegalabilă.




Sinistru? Oarecum. Morbid? Puţin. Wtf-inducing? Cu siguranţă. Dar doamne, fain o fost! Bacovia cred c-o schiţat primul lui zâmbet evăr, Caragiale o uitat de politică şi Eminescu o mai turnat 30 de volume despre cadrul natural nocturn. Vă zic, momentele ăstea fac nenorocita de câmpie mai mult decât tolerabilă.

Roxa has checked-in at Cimitirul Bellu. Bitches, please, n-aş rata ocazia nici de-ar fi… ultima. Căci da, am stabilit că e un check-in atât de cool încât aş învia vreo două secunde ca să mă laud pe Facebook că am fost demnă de înhumare acolo. :))

Cââââând, fireeeeeşte, discul sare, vraja se rupe, magia se disipează şi aud copchilu’ de 5-6 ani din spate:

– Mami, da’ de ce nu cânta Vara nu dorm? Sau acuma ar trebui să fie… Toamna nu dorm?


RSS 2.0 | Trackback | Comment

7 Responses to “Foaie verde hai sictir / Fu concert în cimitir!”

  1. demo

    damn, i missed it. tu de unde te informezi, de stii de toate? >.<


  2. Ţi-aş spune, dar va trebui să te ucid. :D


  3. …i can live with that…kill demo and tell me ^_^


  4. You already know where I work.


  5. aha…deci te am la mana >:D


  6. bai, deci ti-am citit postul de 2 ori si-am ras cu lacrimi. de ori ori am ras cu lacrimi. merci :)


  7. Hihi, aceste cuvinte ne bucură. :))

Leave a Reply

XHTML: You can use these tags: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>