Puţine lucruri mă mai înveselesc zilele ăstea, da’ Cristi e unul dintre ele. Îmi văd liniştită de treabă când, deodată, se deschide o fereastră de messenger.
Best. Thing. Ever.
__hell__: in pula mea tu
__hell__: ce am visat
__hell__: =))
(Am şi pierdut numărătoarea anilor de când îl ştiu pe Cristi, deci ştiam că orice-ar urma, o să fie monumental. Aşa că întreb, prefăcându-mă complet nebănuitoare… )
Roxa: ce?
__hell__: ca eram invadati de moldoveni
__hell__: si noi radeam ca prostii
(Strike one.)
__hell__: si pe urma au venit extraterestrii
Roxa: ahahahahahhahahaha :))))))))))))
__hell__: si ne ascundeam prin poduri
(Strike two.)
__hell__: si tu erai pesimista
__hell__: ca nu o sa facem fata
Roxa: lasa-ma sa ghicesc, imi era mai frica de moldoveni decat de aliensi
(Dac-aţi fi avut iubit moldovean, ca mine, aţi fi înţeles de ce.)
__hell__: si navele noastre erau ca o oala de spaghete aruncata pe geam
Roxa: whaaaat :))))))
(This suddenly turned into a movie genre. :)) )
__hell__: and then i woke up
__hell__: ca era mega stupid totu’
__hell__: :))
Roxa: I will blog this.
Roxa: rad de ma sparg
Roxa: =))
Roxa: so is it safe to say this is a spaghetti eastern?
__hell__: yes
__hell__: ma duc la aer
__hell__: ca nu mai inteleg nimic
__hell__: pe lumea asta
__hell__ has signed out.
Cred că tot fanu’ Tarantino a văzut până în clipa de faţă Django Unchained (the D is silent :D). Oricum hype-ul e enervant de uriaş, chiar mai mare decât atunci când dom’ regizor a hotărât că, hm, ar fi o idee bună să-l omoare pe Hitler. Atunci făcea referire la istoria pătată cu sânge a Europei, nu a Americii, şi ştim cu toţii că panica inacurateţii istorice sau a zugrăvirii unui trecut mai politically incorrect decât a fost de fapt vine de peste Ocean spre Europa, nu invers.
În fine, n-o să m-apuc acum să critic falşii puritani care-au sărit ca ciupiţi de fund când au auzit the n word rostit fără perdea de atâtea ori în film – apropo, să vă uitaţi neapărat la interviul ăsta, minutul 13:56; Samuel L. Jackson e de milioane, faza e dureros de stânjenitoare şi încărcată emoţional, pare chiar aproape fin regizată, brusc ficţiunea nu ţi se mai pare atât de… fictivă.
Samuel L. Jackson are rol de Nemesis al lui Django, cu o intuiţie greţos de precisă şi o căutătură maniacală
OK, bine, mai tre’ să râd o dată de americani: ştiţi scena cu sângele ţâşnind parcă dintr-o stropitoare pe bumbacul alb, nu? Şi ştiţi cum îi place lui Tarantino să exagereze când vine vorba de sânge, nu? Priviţi cum a ajuns momentul în America faţă de restul mapamondului, care deducem că nu e atât de fainted-hearted sau că poate suporta mai bine umorul bolnav.
I mean…
În fine, ce voiam eu să zic e că aproape 3 ore am stat cu sufletul la gură. Eram acolo, dincolo de ecran, pătrunsă de şi în poveste. Foarte puţini regizori reuşesc să-mi provoace asta, având în vedere că oamenii caută poveşti cu care să se identifice, iar ceva care nu se încadrează în categoria asta trebuie ambalat foarte bine ca să ne păstreze vie atenţia. Tarantino o face de când mi s-a pus prima data în faţă Pulp Fiction, acum vreo 10-11 ani (“ia, femeie, de vezi un film bun”).
Când m-am ridicat de pe scaun, am avut senzaţia că Django e ceva mai subţirel, cu plot mai diluat şi mai uşor de urmărit decât celelalte filme ale lui Tarantino. Dar orele-au trecut, OST-ul demenţial încă îmi răsuna în cap, ţinusem minte replici… meh, numa’ omu’ ăsta poate face un film trashy, pe alocuri dezgustător de kitschos, care să fie memorabil replică de replică şi la care să-ţi vină să râzi în situaţii în care nici să zâmbeşti n-ar fi potrivit. N-am văzut niciun film de Tarantino de două ori, da’ vi le pot povesti pe toate ca şi cum tocmai le-aş fi isprăvit de privit (da, încă mai râd de arrivederci!).
Vă las mai jos două melodii geniale din OST – mi-a fost greu să aleg, e de ascultat şi savurat cap-coadă, inclusiv piesele rap badass, care se îmbină de minune cu piesele vechi, păstrate cu tot cu sunetul acului pe vinil. Noah, cum reuşeşte?…
P.S. Cu toate pulpele, coapsele şi piepturile asudate din Django, m-am reîndrăgostit iremediabil de acest mereu surprinzător Christoph Waltz. :D
Oamenii ajung handicapaţi emoţional primind înapoi chei.
Ăla-i momentul când se cască un hău dedesubt şi te-nghite sentimentul ăla aproape greţos că eşti abandonat printre lupi hămesiţi. Aţi crede că după vreo 3-4 chei primite, cineva ar putea pricepe dinamica locului. Da’ chiar dacă ştiu la ce să m-aştept, parcă tot mi se face stomacul ca o cuvă de maşină de spălat în fază de stoarcere. Ce experienţă odioasă.
Fain debut de an, n-am ce zice. Mi se reconfirmă teoria că şansa să-mi fac prieteni în oraşul ăsta e asemănătoare cu probabilitatea ca enoriaşii să-şi dea seama că nu avem nevoie de Catedrala Mântuirii Neamului, adică nulă. Nu se leagă nimic statornic şi, când apucă să se-nfiripe, se coboară brusc ghilotina şi mă aleg iar doar cu o baby-prietenie decapitată. Şi, să nu uităm, cu o pereche de chei.
Cum zicea cineva, o să fac infarct odată din cauză de şoc cultural, la sosire sau la plecare din Târgu-Mureş, unde-s toţi oamenii cu care-am apucat să beau mai mult de-o bere, ca să zic aşa. De-aia nici nu mă mai duc aşa des, cu binele mă obişnuiesc prea repede… and just look what happened last time!
Băi, câtă dramă. Mi-e şi silă, serios. Simt c-am involuat. Suferinţa din amor mi se pare deja advanced level, tre’ să depăşeşti toate mărunţişurile astea ca s-apuci să te îngrijeşti şi de latura aia. Oribil, cum ziceam.
Aşa că hai să m-aliniez şi io standardelor şi să-mi exprim, cu maximă întârziere, dorinţa mea pentru 2013: fără chei returnate.
P.S. Nu există ponei ca să ilustreze bine situaţia.
P.P.S. Se mai tratează hemoragiile interne cu spirt? :]
