Una din zilele ălea…

Am tuşit toată noaptea, dimineaţa abia m-am târât din pat, la muncă am funcţionat din inerţie. Roxa voastră cea de toate zilele. Minus tusea, aia e cireaşa de pe tortul unei răceli păcătoase, pe care-am dobândit-o pentru că două zile nimeni din redacţie nu s-a prins că centrala-i setată la o temperatură siberiană, de iglu dezafectat. Hait!

După muncă trebuia s-ajung la Victoriei, să văd o garsonieră. Că doar dac-am stat întâi la Eroii Revoluţiei, acum la Apărătorii Patriei, evoluţia firească nu putea fi decât Victoriei… Sesizaţi paradigma?

Eniuei. Mă urc fain-frumos într-un 300 la Galeriile Orizont şi uit că pe cardu’ RATB pe care nu-l mai folosisem din vară mai aveam două călătorii. Aşa-i când eşti cârtiţă subterană 99% din timp. Deci nu scot cardul, nu validez călătoria, doar e aproape 8 seara, slabe şanse de controlori, nu? Nu!

– Cardul ‘mneavoastră nu e validat, coborâţi cu noi la următoarea.

Pula calului. Să vorbesc în maghiară? Că engleză poate ştiu şi-ăştia, maghiara-i mai exotică. Să fug? Să-i rog, să-i implor? Să-i mituiesc? Să le cânt Dimmu Borgir? Tusea mă aduce cu picioarele pe pământ şi-mi aduc aminte că-s prea beteagă să făuresc scenarii fictive. Mi-e rău, somn, lene. Le-ntind buletinul, afişând o privire fals surprinsă.

– Da’ parcă l-am apropiat de aparat! fac io o tentativă timidă de-a mă scuti de-o cheltuială.
– Ştiţi cât e amenda? Arată-i domnişoarei.

Citesc de pe foaia cu procesul verbal. Între 100 şi 150 de lei. Meh.

– E 50 de lei dacă plătiţi pe loc.
– Am 35 de lei la mine.
– Nici dacă vă-nsoţim până la un bancomat?
– ?!… lol, nu.

Oftează amândoi a dezamăgire încât aproape că-mi pare rău şi-mi vine să-mi cer scuze. Se mai uită o dată la mine şi doar atât mi-o trebuit, momentul ăla de ezitare şi slăbiciune, pe care-am ştiut exact cum să-l exploatez:

Şi aşa am scăpat şi de amendă! Phew.

Rămasă-n staţie, aşteptam următorul 300, că deh… Şi doar nu credeaţi că ziua mea minunată se poate încheia aşa. Un puradel de vreo 8-9 anişori, cu o geacă roasă de piele, murdar pe la gură şi agitând o sticlă de 2 litri de suc, începe şi cântă, uitându-se la mine, pe toate tonurile, intonaţiile, ritmurile şi inflexiunile posibile şi imposibile:

– 1 leu? 1 leu! 1 leu… 1 leu?! 1 leu. 1 leu!!!

La dracu’, toţi vreţi să-mi luaţi banii? Văzând că nu percutez în faţa elanului său compoziţional-artistic, puradelu’ se opreşte şi mă-ntreabă cât îi ceasu’. Scot telefonul, mă uit şi-i zic. Se minunează sincer de HTC ChaCha-u’ meu, crezând că-i vreo jucărie meseriaşă, îşi ridică mâinile şi ochii către cer şi rosteşte exasperto-uimit:

– Oh, avioane!

Moment la care pe mine mă umflă râsu’. Avioane, really? Wtf? :)) Mă aşteptam la vreo înjurătură sau orice alt fel de exclamaţie plină de surprindere şi admiraţie pentru smartphoneu-mi… Avioane?! :)) Mă rog, p-ormă, ca un trubadur stradal care se respectă, a început să cânte ceva despre ce-nseamnă a iubi două femei. Al dracu’ de puradel precoce!

Vine şi repriza a doua de 300. Ne urcăm amândoi şi, deja prekini, începem să povestim. Îmi spune că am geantă faină, apoi îmi povesteşte cum a ajuns el la spital ars pe picior.

– Da’ ce-ai făcut? întreb io, naivă.
– Gogoşi. Şi mi-a căzut ulei! :( Aiaiai, ce-a durut! Rău de tot.
– Îmi pare rău. Să fii mai atent data viitoare.
– Aaaaa, păi nu, că nu mai fac! Gata. Dacă mi-e poftă, fac rost de 2 lei şi îmi cumpăr.

Stă două secunde, suficient cât să-nvie o suspiciune cruntă-n mine. Apoi trage aer adânc în piept şi, fireşte, refrenul:

– 1 leu? 1 leu! 1 leu…

…

Seems legit.