Şi… am aterizat înapoi în superba Capitală. Primul lucru pe care l-am zis când m-am dat jos din tren a fost “ok, acum tre’ să văd la ce linie pleacă trenu’ înapoi”. Ca de-obicei, pretinii mei cunoscători de Roxa suferind de depresia post-Ardeal mă aşteptau rânjind, gata de miştouri: “Nu-mi spune că nu ţi-a tresăltat inima văzând Gara de Nord, ai auzit viers muntenesc etc., hahaha”. Piei satană pân’ ţi-i bine, că tocmai m-am întors din Ardeal, deci îi plină tolba de înjurături reîmprospătate în memorie, mai ales c-o fost Paştele! :D

fix aşe!

Apropo, nu vă deranjaţi să circulaţi cu CFR-ul la clasa 1 doar de curiozitate. E mai spaţios şi, ce-i drept, mai comod pentru ăi’ cu fundu’ cât ochii lu’ Geoană când o auzit c-o câştigat Băsexu. Da-n rest, vorba unui moşneag upper class, îmbrăcat într-un preţios costum de culoarea părului Pamelei Anderson, trecând prin vagon şi privindu-l scârbit:

– Pfiu! Şi la clasa 1 îi tot mizerabil! Pfiu!

În fine, detalii. Io voiam de fapt să vă povestesc despre cum mi-am dat seama că am îmbătrânit. Simplu: până-n Sighişoara, de unde luăm trenu’, m-o dus văru-mio ăla mic. Cu şase ani mai mic!

– Mă Marian, îi zic privindu-l mirată, parcă numa’ ieri jucam ascunsea, strângeam corcoduşe să le clocim zicând că-s oo şi ne dădeam pe noroiu’ de pe deal ca pe derdeluş, şi acuma mă duci cu maşina! Când ‘mnezo o trecut aşa anii?
– Începi să vorbeşti ca o bătrânică, mi-o retează văr-mio, rânjind pe sub tuleie.
– Iooo? Bătrână?! Bitch please, mai am până s-ajung ca Iulia, să-ţi nimeresc numele din 3 încercări! mă răstesc io, amintindu-mi cum mă striga Aur… Mari… Roxa.

Iulia îi bunica noastră, care ne-o crescut la munte, la marginea secuimii din Harghita, în locu’ ăsta fain, şi îşi punea mâinile-n cap când vedea cum ne-arată hainele după ce ne dădeam pe derdeluşu’ de noroi. Cred că de-aia nimerea greu numele, i-am scos peri albi ani întregi.

– Din 3? Păi la un moment dat mi-o zis Ionel – Adi – Mihai – Mihai celălalt – Florin şi dup-aia Marian! îşi aminteşte văr-mio şi toată maşina râde cu lacrimi. Da’  aia o fost atunci; acuma, la 75 de ani, zice un nume greşit şi atât. :-j

75 de ani. Ne trece toată copilăria prin faţa ochilor, da’ credeţi c-apucăm să ne-ntristăm? Hopa şi iubita lu’ văr-mio-n discuţie, privind galeş către el:

– Uneori şi io-ţi zic altfel. ;;)

Şi i-o zis. Pe peron în Sighişoara, după ce s-or lins bot în bot, i-o zis “Mihai”. Care-i foarte-foarte amuzant din simplul motiv că Mihai îl cheamă pe frate-so.

Ş-apăi cu atâtea bagaje pline de cozonaci, oo roşii, drob şi-alte delicateţuri pascale, la care adăugăm genunchii tremurând de râs şi chefu’ de-ntors în oraşu’ ăsta, greu m-am mai suit în tren. Ce mai, doară am îmbătrânit…

Îmi prieşte statul acasă. Am citit zilele ăstea mai mult decât în tot anu’ la un loc, în ritmu’ ăla dement din facultate, cu dureri de spate şi coate amorţite, până pe la 5-6 dimineaţa. O-ncântare. :X

Dimineaţa însă sufăr, că soarele bate aici fix pe mine, geamu’ fiind larg deschis şi uşa-nchisă, din motiv de papagal liber prin casă. Că dormeam pe pat sau pe bitum încins de arşiţa din iulie, cam totuna… bine, minus Dorel care ar râde de mine, ce noroc că stau la etajul 3. DEŞI! Într-o dimineaţă din facultate, am deschis geamul şi cineva m-a salutat, de mi s-a resetat pe loc creierul. Ai dreq alpinişti utilitari…

Anyhoo, ideea e că de-o săptămână adorm la 5 şi mă trezesc la 9 bob de apă, respirând de parc-aş fi făcut concurs de rezistat sub apă cu fo’ pălămidă-de-baltă şi tocmai m-aş fi întors învinsă la suprafaţă.

Într-una dintre dimineţile ăstea glorioase, cu ochii împăiănjeniţi de somn şi buimacă precum un creştin a doua zi după cel mai mare party al anului pentru dânsul, şi anume slujba de-nviere, m-am târât până-n dormitorul alor mei să le zic ‘neaţa.

Am nimerit în timpul unui buletin meteo, d-ăla cu temperaturi neobişnuit de mari pentru această perioadă a anului.

– Când eram noi copii, face muma către taică-mio, 32 de grade erau maximele, prin iulie-august…
– Adică amu’ 50 de ani, îi dă şah-mat tata.

Muma o rămas 2-3 secunde cu gura căscată, apoi dă-i şi râzi, c-aşa-i sănătos să-ţi începi ziua! Io, ca un copil bun şi recunoscător ce mi-s, am vrut să-i îmbunez, să-i laud că n-au riduri şi păr sur, că totuşi îs mai aproape de 50 de ani decât de 60…

– Juma’ de secol de-atunci! o fost tot ce mi-o ieşit pe gură. :|

La care tata îmi aruncă o privire şireată, fals superioară:

– Ce vorbeşti! Dacă vreau, şi amu’ mă duc la disco!

Vă reamintesc că eram trează de 2 minute şi mai mult moartă decât vie, aşa că ce-a urmat in secundele următoare nu poate fi descris decât prin gif-u’ ăsta:

Şi după asemenea priviri pline de suspiciune, ce era să mai şi zică al meu tată?

– …La discopatie.

Din seria “de ce mai face lumea mişto de mine”, nu trece o zi în care să nu mi se-amintească de ce-am scris pe Facebook în drum spre casă, adică:

În pădure la Braşov. Taică-mio, claxonând:
– Ni, o vulpe! Ai văzut-o?
– Nu. :(

Peste doi kilometri, sar io:
– Uite, vulpea!
Vulpea asta n-o fugit.
– Ăla era un maidanez roşcat, Roxa, zice taică-mio cu blândeţe.

Well… close enough.

Pe lângă hohotele telefonice de rigoare, cel mai tare răspuns la asta o fost al lu’ Iren, care sugera cu mare îndrăzneală că-i amintesc de un dialog similar dintre ea şi taică-so:

– Ioooi, ce cal urât!
– Aia-i o vacă.

Io, una, nu pricep de ce-am ieşit io din nou cea mai blondă din parcare. Că doar e evident care e singura diferenţă dintre o vulpe şi-un maidanez! V-am şi desenat-o:

Noah, şi-apăi cum era să văd io asta noaptea, hă? Cum?!