Cine mă urmăreşte pe Facebook o fi aflat deja, în premieră şi exclusivitate, că m-am mutat înapoi în Ardeal. Asta la doar două luni după ce am mai împachetat o dată tătă hardughia şi m-am mutat de la periferie în buricu’ Capitalei.

Că doar dacă te mănâncă, te scarpini. Nu? Şi dacă îţi dă sângele, nu-i bai, te oblojeşti pe-urmă! Satisfacţia de-a te fi scărpinat îi infinit mai importantă.

De ce m-am întors? Încă dinainte să plec am spus-o: dacă nu-mi găsesc locul acolo, sunt liberă oricând să fac stânga-mprejur. M-am săturat şi io, şi cred că şi voi, să mă smiorcăi constant pe blog despre cum nu găsesc în Bucureşti genul ăla de oameni pe care i-am avut prieteni în facultate şi alături de care viaţa, oricât de gri, se vedea roz. Genul ăla de oameni alături de care bei şi te bâţâi toată noaptea şi a doua zi îţi zâmbesc complice, oricât de serios ar fi mediul de lucru. Genul ăla de oameni care nu se iau prea în serios. Genul ăla de oameni alături de care ai jefui o bancă, ai fuma ilegale şi ai merge până la capătul lumii. Noah, ăia! Nu i-am avut în Bucureşti. E puţin? S-o credeţi voi.

Dorul ăsta rodea cam în orice moment, fie că mă gândeam la ce înseamnă acasă, fie că nu. Mă trezeam dimineaţa, adormeam seara, sentimentul ăla nasol era acolo, inconştient şi invariabil. Sună stupid, da’ nu e.

Aşa că opţiunea devenise, în trei ani, necesitate. Foarte vulnerabilă eram, de obicei, după sărbători, când îmi trebuia cam o săptămână să-mi revin după râsetele şi momentele faine de acasă şi să mă readaptez la băţoşenia din Bucureşti, unde şi ce părea fun se dovedea a fi o bucurie goală, aproape stearpă, ca o jumătate de portocală pe care atunci când o întorci are pulpa scobită. Cam asta înseamnă să n-ai oamenii tăi lângă tine. Apoi scăpam de angoase şi intram în inerţie bine-mersi. Anul trecut reuşisem performanţa să nu mai trec pe-acasă 5 luni. Io! 5 (cinci) luni fără Ardeal! Dafuq!

În condiţiile ăstea, tot ce mai lipsea era să aprindă ceva fitilul, să-mi cadă vălul de pe ochi, să împingă naibii cineva bulgărele la vale. Aţi zice că am căutat motive. Aiurea. Dacă le căutam, mă întorceam după şase luni sau în acel ianuarie odios de după despărţirea de Fişior, când chiar rămăsesem schimnică pe-acolo; deci nu după încă un an juma’.

Incredibil, s-a întâmplat tocmai într-o sâmbătă relaxantă şi plăcută. Luni ajunsesem la redacţie gata hotărâtă. Am salutat cu o jumătate de gură pe toată lumea şi probabil arătam ciudat, având în vedere că cineva mă cercetase din priviri şi lansase glorioasa întrebare de care râd şi astăzi: “Roxa, ai fumat ceva?”. :))

Şi pentru că în existenţa mea efemeră nicio decizie majoră nu a fost luată fără o doză majoră de dramă, în momentul în care am zis I quit şi am lăsat cheile pe birou, s-a dezlănţuit un schimb de replici cam plastic, cu ochi măriţi şi rotiţe care se-nvârteau în căutarea motivului:

– DE CE? Roxa, îmi dai muie!
– … Eh, căcat. Chiar nu. Consideră-l… un friendly goodbye. :D
– Păi stai jos, să discutăm un pic! Zi-mi de ce.
– Nu-mi plac despărţirile.

Ce-o urmat? O alergătură continuă să împachetez lucrurile fără să uit ceva, să redistribui invitaţia la Depeche Mode (“ai bilet la depeş?” – “nu” – “acum ai!”), să las aparatul foto şi să fac loc în rucsac pentru hârţogăraia specifică, adică afişe de concerte, agende, caiete, foi; în fine, lucruri pe care nu le prea poţi face cu 4-5 oameni în spate, care discută despre tine ca şi cum tu n-ai fi acolo, de oscilezi între a te umfla râsul şi a te răţoi la ei să se calmeze. Io le-am făcut pe amândouă deodată, combo. :))

Adevăru-i că mi-o fost dragi. În 2013 chiar am fost o echipă faină şi statornică. Să nu credeţi că n-am plecat cu inima strânsă, întrebându-mă dacă fac ce tre’. Două-trei zile după demisie încă mă gândeam că poate nu-i ok, că oi fi ieşind io pe uşă, da’ încă n-am închis-o după mine. Îmi venea să m-apuc de scris de zece ori pe zi! Oamenii ăia nici acum nu ştiu de ce-am plecat, probabil cred că am înnebunit complet; totuşi, parţial ştiau cu cine avuseseră de-a face zilnic. ;)) Da’ cum să le explic toate ăstea şi că ce s-a-ntâmplat de fapt în sâmbăta decisivă n-a fost MOTIVUL, ci fitilul aprins, vălul căzut de pe ochi, bulgărele împins la vale? Cum explici unor oameni pragmatici ceva ce ştii bine că sună aproape greţos de romanţios? Mai bine taci şi-i laşi să creadă că ai cinci ani. 

îi scriu Dianei că iau ultima cină în Bucureşti, un ou şi nişte gem, eliberând frigiderul, în timp ce privesc apusul; după 10 minute, Diana îmi trimite cina cea de taină în Paint :))

Am stat aşa două săptămâni şi n-am zis nimănui nimic. Nimeni de-acasă şi nimeni din Bucureşti nu ştia ce se-ntâmplă, în afara celor direct implicaţi. Am vrut să fie decizia mea, să nu tragă nimeni de mine din zece părţi, să nu fiu influenţată. Şi a fost. M-am liniştit şi o-nceput din nou să tresalte sufletu-n mine, de data asta de bucurie că mă-ntorc. Amu’ două zile am terminat de despachetat ultimele bagaje.

Degeaba vă aşteptaţi să vă zic că în Bucureşti e naşpa şi bucureştenii-s oameni de nimica. Nici vorbă. Bucureştiul nu e mare lucru. Îi drept, distanţele-s mai mari şi, pentru un neiniţiat, îi mai dificil să ajungă din punctul A în punctul B. Cu timpul oricine se obişnuieşte… dacă vrea. :) Io, ce-i drept, m-am cam încăpăţânat când a venit vorba de genul ăsta de adaptare; mereu întâmpinam Google Maps cu un oftat exasperat. Vara şi iarna s-ar putea să-l urâţi, da’ aşa-i la câmpie, nu vă închipuiţi că mergeţi într-un loc cu climă perfectă. În rest, Bucureştiul chiar e aşa cum se zice: plin de oportunităţi şi uşi deschise. Poţi să faci ce vrei, să mergi unde vrei; ai de unde alege cultural şi profesional (un pic mai greuţ acum, că totuşi economia nu îi lapte şi miere). În fiecare zi e ceva nou de văzut sau de făcut. N-o fi locul perfect, da’ nicăieri nu-i. Păcat că toţi oamenii mişto, alături de care-l poţi descoperi, au găşti gata formate, vieţi deja pline. De-aia, zic io, e mai ok să mergi acolo din facultate. Şansele să-ţi placă şi să te ataşezi de el cresc cu vreo 250% pentru că nimica nu bate la cur legăturile din facultate.

Dacă vă întrebaţi cum o să supravieţuiesc fără concerte, staţi liniştiţi, nu se mută Bucureştiul di pă hartă. Iar acum, nenorociţii ăia de 350 de kilometri mi se par mai puţini ca niciodată. The road is long but we are young. :D

În rest, oamenii cărora le zic că m-am mutat înapoi nu prea ştiu cum să reacţioneze. Ori sunt precauţi şi calculaţi, ori se miră; puţini s-au bucurat de bucuria mea (că io chiar mă bucur, nici nu ştiţi cum îmi vine să ţopăi în fiecare dimineaţă când aud copchii zgâindu-se-n ungureşte unii la ceilalţi!!). De fapt, numa’ ei contează, fin’că ştiu că nu judecă o decizie după propriile lor valori. Io am făcut ce-a fost mai bine pentru mine, pe moment. Nu pe termen lung, nu pe viitor – ce, credeţi că nu-s conştientă că nimic din ce-o să fac aici nu o să fie la fel de cool precum ce făceam acolo? Ştiţi cât de mult îmi pasă?

Exact. :D

Plus că nimeni nu mă împiedică să mă întorc în Bucureşti, dacă chiar n-o scot nicicum la capăt. Sau poate merg în Cluj, că-i la o aruncătură de băţ. Sau mai vedem, cine ştie? Nimic nu-i bătut niciodată în cuie, tre’ doar să fii suficient de lucid şi neplafonat să îţi dai seama. Şi un pic de noroc, ca mine, să ai întotdeauna unde să te întorci şi un loc căruia poţi să-i zici “acasă”. :)

So, bitches, long story short: I’m officially home. Ardeal, baby. Gata de ieşit la beri şi alte alcoale a căror identitate nici nu e importantă, aşa cum de multe ori s-o dovedit. B-)

***

Şi ca să vă răsplătesc răbdarea c-aţi citit până aici, haidaţi să vă zic ceva ce sigur o să vă placă. Asta pentru c-am demonstrat că am cinci ani, da’ nu şi că, de fapt, am doar trei. :D

Sâmbăta trecută, în Office, i-am scos pe Runia şi pe Cristi, doi dintre cei mai dragi omini de p-acilea, la o şuetă. Normal că nu ştiau nimic altceva decât că am să le dau o veste importantă, de-or să cadă laţi. Evident, în spiritul unui trolling de calitate, timp de o săptămână am fost cât se poate de evazivă şi misterioasă, numa’ ca să le pot zice, când am ajuns:

– Noah mă, mă mărit!

Fălci sprijinite de asfalt, senzaţii de leşin, priviri şocate, palme peste faţă. Nu credeam c-or s-o muşte, da’ am inventat o poveste atât de credibilă şi atât de mişto, încât o pus amândoi botu’! Hint: ajută să strecori un “aproape am rămas însărcinată”. :)) Cred că o ajutat şi inelu’ de logodnă de aur pe care l-am prezentat şi pe care, vezi-doamne, îl purtam la gât, că alor mei nu avusesem curaj să le dau vestea cea mare. ;)) Ce-i drept, eram şi exagerat de fericită că eram acasă, cu oamenii la care ţin, încât ăştia repede o interpretat asta ca pe strălucirea muierii în prag de măritiş.

– Nu am fost aşa şocat în viaţa mea! tot repeta Cristi.
– Noah, apăi la asta chiar nu mă aşteptam! completa Runia.

Era un cor pe două voci tare amuzant.

– Tu, da’ eşti sigură? Nu te vedeam niciodată genul de om pentru care pasul ăsta în viaţă îi important!

Nici acum nu ştiu prin ce forţă divină şi aliniere de planete m-am abţinut să nu pufnesc în râs cu lacrimi. I-am lăsat aşa să se macine vreun ceas, apoi i-am întrebat, pe cea mai firească voce, dacă le-o ajuns trollingu’. Le-am zis şi că, de fapt, vestea cea mare şi importantă-i ca m-am mutat înapoi în Târgu-Mureş. Da’ m-o mai crezut cineva? S-o ridicat amândoi de la masă şi-o plecat, iar două zile nici n-o mai vorbit cu mine. Dacă vă întrebaţi – da, încă râd.

În rest m-am maturizat, pe bune.