Post-ul ăsta trebuia să ajungă, într-o formă ceva mai elevată (cum se cere colo sus în A-list), guest post pe blogu’ lu’ Groparu. Doar că avea titlul Ardeleancă blondă, locuiesc în Bucureşti şi m-o săgetat un feeling cum că nu mai are rost să-l trimit. :D Aşa că aveţi mai jos versiunea diluată, ca pentru noi, plebeii de rând, a unei păţanii destul de recente.

Îi vorba fix de momentu-n care m-am mutat, prin martie, în Piaţa Victoriei din Bucureşti. Buricu’ târgului, huzur, ce să mai… Prekinii din Târgu-Mureş mă tachinau explicându-mi că tot n-am scăpat de ţărănoaia, dacă stau aşa ridicol de aproape de Muzeul Ţăranului. N-ai cu cine, nişte trolli ordinari. Aşa suntem noi, scăpaţi în cap: de fiecare dată când ne vedem, ne facem tot soiu’ de farse mai mult sau mai puţin ortodoxe, din care ieşim mai mult sau mai puţin şifonaţi. Adică da, măritişu’ ăla închipuit din postul anterior trebuia să fi fost previzibil, da’ n-o fost. :))

Pe-atunci, cea mai recentă victimă fusese Cristi, căruia i-am lipit, alături de Runia, mesaje de amor nebun din partea unei admiratoare *wink wink* pe poarta firmei la care lucrează. De nu mă credeţi, ne-am şi înregistrat (da, avem cinci ani, da’ deja am recunoscut asta). P-ormă el mi-o lipit, la scara blocului, ditamai afişu’ cu linku’ blogului şi subtitlul “Fascination Street – anal pleasures palace”, de-o trăbuit să cobor la 3 dimineaţa cu un scaun de la etaju’ 3 (altfel n-ajungeam să-l rup), hlizindu-mă cu lacrimi de una singură. Cum ziceam, 5 ani şi nu ni-i ruşine cu asta! Amu’ înţelegeţi de ce, când îs pe acasă, sunt veşnic precaută, aproape paranoică, să nu care cumva să rămân în curu’ gol în centrul oraşului sau ceva! Că doară cu ăştia nu se ştie niciodată. În Bucureşti nu s-o pus niciodată problema de pretini trolli… până în prima seară de după marea mutare în centru.

Vin buimacă acasă, după o zi de muncă precedată de o seară de cărat paporniţe şi bagaje pe scări, cu scopul precis de-a mă lăţi în pat şi de-a zace liniştită ca un parlamentar la lucru. Vreau să deschid uşa, nu intră cheia de sus. Încerc cheia de jos, nu merge nici aia! “Lofasz“, gândesc scurt, ca o lady de Capitală (ce mă aflam pe-atunci).

Mă scarpin de două ori în cap a nedumerire, apoi îngheţ, amintindu-mi de poveştile ălea horror în care un turmentat deloc simpatic nimereşte alt bloc, la altă uşă. Cu ochii mari, paralizată, constat totuşi că eram la uşa bună, cu doi fluturi roşii lipiţi pe ea – amu’ noah, serios, câte uşi cu fluturi roşii ştiţi…?

Apoi mă loveşte. Ştiam ce se-ntâmplă! Îmi felicit hamsterul intracranian pentru urnirea rotiţei şi chicotesc în sinea mea: Cristina mă trollează! Normal, om fi noi bune prietene, da’ un set de chei tot şi-o mai fi păstrat, că doar e garsoniera ei! Iar acum e înăuntru, şi-a lăsat cheile-n uşă şi râde de tentativele mele eşuate de a intra!

Pfoai, Roxa, ţucu-te-aş, ‘teligenta lu’ mama, mă autofelicitam, cum ai deconspirat-o, cum ai pătruns tainicele graniţe ale trolling-ului, cum eşti tu mereu cu un pas înaintea tuturor! Ba chiar îmi lipesc urechea de uşă, să desluşesc chicotele. Cum n-aud nimic, zic nem bai, am  răbdare. Aşa că mă pun fain-frumos în cur pe scări, că doar nu cedez io prima, să facă Cristina pe niznaiu’ la telefon despre cum nu pot io deschide uşa şi apoi să râdă şi mai tare de mine! Mai mare ruşinea!

Aşa că stau, şi stau, şi aştept, şi staaaaau… Şi mi se lipise stomacu’ de şira spinării de foame, şi făceam eforturi supraomeneşti să-mi ţin ochii deschişi, da’ staaaaaau. Şi am stat aşa vreo 20 de minute, şi cu fiecare minut scurs eram tot mai mândră de mine că nu cedez presiunii! Şi cu fiecare clipă care trecea, eram convinsă că Cristina se-ntreabă tot mai tare de ce dracu’ nu o sun sau nu dărâm uşa, ceva!

…

Ca apoi să am un licăr de inteligenţă (de luciditate, a zis Cristi după ce i-am povestit): abia atunci, după 20 de minute, îmi dă un ghiont revelaţia ruşinoasă: mă, dacă de fapt am băgat cheia de sus în yala de jos şi invers?!

Ceea ce şi făcusem. Evident. Morala: niciun trolling nu-i mai fain decât un autotrolling. Pe patu’ de moarte, o să-mi vreau ălea 20 de minute înapoi, că mândria deja e pa.