“Thus hath the candle singd the moath”, zicea Shakespeare în Neguţătorul din Veneţia, punând bazele unei expresii uzuale în limba engleză de astăzi – “like a moth to the flame”. E echivalentul mai elegant al celebrei “ca musca la căcat”, că doar ce ştim noi despre eleganţă?… Crudă şi nemiloasă e natura cu odraslele ei, pe care le împinge spre cele mai bizare paradoxuri.

E vară, ziua năduşeşti stând pe loc şi abia aştepţi lăsarea întunericului, să deschizi larg geamul şi să-ţi freamăte nările a aer proaspăt, răcoros, cu care-ţi umpli plămânii rămaşi jar de pe urma zăpuşelii din timpul zilei. *

* cazul  prezentat este comun, spre deosebire de cel ideal, în care există plasă la geam, aer condiţionat în încăpere sau ambele.

Când, deodată, auzi deasupra ceva ce aduce a basul Meshuggah. Un zumzet jos, sumbru, care parcă-ţi aminteşte de motorul înecăcios al unei Dacii 1300 pe timp de iarnă. Ignori umbrele pe care le zăreşti cu coada ochiului, dar pereţii încep să scoată un sunet vag familiar – “pleosc… pleosc, PLEOSCzzz” – şi, dacă-ţi ridici nasul din carte sau din monitor, îţi dai seama că ai păţit cel mai oribil lucru care ţi se putea întâmpla pe timp de vară: ţi-a intrat un fluture de noapte în cameră.

Aţi putea zice că există şi lucruri mai oribile, ca gândacii sau lăcustele (am păţit şi de-astea – credeţi-mă, nu vreţi să vă aflaţi într-o cameră cu ditamai lăcustoiu’ cât degetu’ lu’ Ghiţă Mureşan şi un papagal panicat), da’ fluturii de noapte sunt cei mai oribili by default din simplul motiv că nu ajung în casă din greşeală, ca restul creaturilor pe care nu ţi le-ai dori acolo, ci intenţionat.

În general, jivinele care mişună în natură sunt armonios alcătuite şi orânduite după o logică firească: gheparzii aleargă după antilope, păsările se hrănesc cu viermişori, Becali face orice pentru brânză, în fine, chestiuni demne de înţeles. Numa’ fluturii de noapte, dom’le, au ca unic scop în viaţă izbirea de bec, cât mai tare şi cât mai des cu putinţă.

 Ştiaţi că mulţi dintre ei trăiesc doar 4 zile? 4 zile în care soarele străluce pe timp de zi, mare cât buca lui Kim Kardashian, iar lighioanele ăstea ies doar noaptea, parcă-n ciudă, să-ţi intre ţie în cameră, în păr sau chiar sub plapumă – mdap, been there done that. Noah, apăi să nu căpiezi?

Şi după ce m-o gâdilit cu pufu-i lucios pe sub plapumă, de-am fost traumatizată o săptămână şi acuma mi se ridică păru’ pe mine şi când văd o muscă, deci după chestia asta, am început să-mi pun serioase întrebări existenţiale. Cu ce-oi fi supărat karma în halul ăsta? Io, cea mai blândă dintre fiinţe, io, care nu omor niciun ţânţar, care am grijă să nu storc musculiţele când le iau de pe tricou; io, care întorc gândăceii care dau neputincioşi din picioruşe stând pe spate! De ce tocmai eu tre’ să-mi pun, aproape zilnic, fluturi de noapte în loc de semn de carte?!

Singura consolare rămâne tot umoru’.

– Ăsta sigur îi ăla de-atunci! zicea muma când mai găsea dimineaţa un fluture de noapte agăţat de perdea, înainte să-i dea un bobârnac pe geam.

Evident, la o lună de atunci încă fac mişto de ea când găsesc şi io înaripate pe perdea: “ŞI ĂSTA îi sigur ăla de-atunci“. :))

În rest, nu-i amuzant că-i aproape 4 dimineaţa şi io vânez chestii.