Mulţumesc, Mircea Geoană, că m-ai hipsterizat

Cred că nu mai e un secret pentru nimeni că am un peruş îndrăgostit de o linguriţă. Îl cheamă Ghiţă pentru că – hai că nu-i greu – când era pui proaspăt ieşit din găoace îi plăcea să stea în portiţa coliviei şi să privească afară, curios şi temător, la graniţa dintre familiar şi necunoscut – noah, ce comentariu de literatură română am băgat explicând un nume, ptiu!


true love never dies <3

Nu exagerez când spun că e îndrăgostit de o linguriţă. Poţi să-l pupi, poţi să-l gâdili, poţi să-l scarmeni, poţi să-l suceşti şi răsuceşti pe toate părţile – atâta timp cât ai linguriţa în mână.


poţi inclusiv să-l ţii în poziţia “gândăcelul”, îi tare haios când dă din picioruşe – da, stă!

Nici mie nu mi-o venit să cred, da’ are sens. S-au cunoscut în bucătărie, el inspectând locul de joacă, ea stând strălucitoare şi falnică deasupra cutiei de cafea. Dragoste la prima vedere. I-a luat ochii şi l-a vrăjit, iar el muşca fără milă degetele care se apropiau de ea s-o întrebuinţeze în scopurile pentru care a fost creată. Iubind-o, a scăpat-o de sclavie, căci acum linguriţa de cafea e a lui full-time, zi şi noapte. Dac-aţi vedea cum o pupă şi-i cântă şi o giugiuleşte… aşa iubire nici în Suleyman n-aţi întâlnit!

Când încă nu se născocise ideea legării linguriţei cu o sfoară, verzăciunea înaripată a făcut-o dispărută. După o săptămână de căutări domestice, a fost descoperită după un dulap şi nici acum nu ştim cum dumnezo o fi dus-o acolo. Problema e că într-o săptămână, Ghiţă suferise după ea şi devenise apatic, iar când a văzut-o s-a simţit dator să o ignore, nenorocita dracu’ care l-o părăsit. O săptămână încheiată după reîntoarcere, linguriţa nu a fost băgată în seamă, dar idila s-a reluat. This story is true, I shit you not.


încă n-aţi identificat linguriţa? look closer!

Băi, şi voi ştiţi că nutresc un dispreţ profund pentru hipsterescul obicei de a pune nume obiectelor, dar asta a venit atât de natural, încât nici nu am ce să mai obiectez:

– Hai să-i punem în colivie linguriţa, dragostea lui! îi spun maică-mii.

Remarcă la care ne privim amândouă cu ochii mari, luminate, şi zicem în cor:

– Mihaela! Linguriţa Mihaela, dragostea mea!

Cartea de căpătâi a fanului Beatles vine din Norvegia

De când am ajuns acasă, ronţăi fără milă carte după carte, ca un şoarec compulsiv şi lacom. De data asta am nimerit caşcavalul cel mare pentru melomana incurabilă din mine: Beatles de Lars Saabye Christensen. Şi pentru că ştiu că mulţi oameni din ăia puţini care mai aruncă câte-un ochi pe-aici mă citesc şi pentru muzică, tre’ neapărat să vă povestesc cum m-am smiorcăit ieri fără jenă la sfârşitul cărţii ăsteia, pe muzica Beatleşilor.

(la ei vs. la noi)

De-atunci stau şi mă gândesc că dacă nu o şterpeleam de la primul loc de muncă datorită titlului, n-aş fi aflat niciodată de norvegianul ăsta obscur şi nici de cartea asta faină. Acum viaţa mea ar fi fost mai searbădă şi eu mai puţin deshidratată.

Noah, deci totul se petrece în anii ’60, când patru puştani din Oslo, obsedaţi de Beatles, tre’ să împace şcoala cu primele iubiri, părinţii şi rudele care de care mai sonate. Romanul e scris din perspectiva unuia dintre ei, Kim. Inutil să mai zic că spre deosebire de generaţia noastră, care se juca de-a Sailor Moon (io eram, fireşte, Usaghi, blondă şi mereu în întârziere), puştii ăştia se credeau fiecare câte-un membru Beatles. Kim e Paul McCartney, Ola e Ringo Starr, Seb – George Harrison şi Gunnar – John Lennon.

Mesajul cărţii mi s-a părut destul de evident: totul se duce pe apa sâmbetei când te maturizezi, da’ eşti norocos dacă mai ai prietenii de-o viaţă lângă tine. Mi-au plăcut mult pasajele în care se descria momentul ascultării unui nou disc Beatles; seamănă tare mult cu senzaţiile pe care le încerc acum, când ascult ceva proaspăt de la o trupă care-mi place. La un moment dat, o iubire mai veche îi face cadou lui Kim un album nou Beatles şi lui i se pare ciudat la-nceput, apoi o redescoperă pe tipă odată cu ce îi place la Beatles, în timp ce curg piesele. Demult n-am mai citit ceva atât de mişto.

Beatles e scris destul de simplu şi curge, chiar dacă are 540 de pagini. Frazarea poate părea un pic sacadată şi sărăcită pe alocuri de verbe, da’ cam aşa vorbesc şi adolescenţii din ziua de astăzi. Alteori, din contră, stările sunt descrise cu un lirism aparte. De exemplu, Kim e pasionat de muzică atât de mult încât aude cum se lasă întunericul, aude dezaprobarea tăcută a celorlalţi. Cartea are şi un pic de realism magic, un pic de politică, multe replici deştepte, mult haz, gingăşie şi o grămadă de muzică – ei cu Beatles, alţii descoperindu-i pe The Doors, apare şi momentul Woodstock, fetele ascultă “leşinături” în frunte cu Cohen etc.

Ia, un pasaj la care-am râs cu lacrimi:

Şi mai sunt. Kim e atât de măcinat că nu poate dansa cu o tipă de care-i place la ceva petrecere a şcolii, încât se duce-n laboratorul de bio, aduce scheletul şi, beat fiind, dansează cu el.

Am rămas surprinsă de cât de bine e tradusă cartea. Nu m-a zgâriat nimic pe retină şi singurele momente când mi-a curs sânge din ochi au fost provocate de redactare, nu traducere – da, am găsit în scris ân. :| Eniuei, mor de ciudă că următoarele două volume din trilogia cu Kim Karlsen nu-s traduse nici măcar în engleză. Chiar dac-am înţeles că-s mai ciudăţele şi mult mai puţin muzicale. Dacă ştiam vreun bob de norvegiană, mă apucam de ele, da’ aşa, mă apuc doar de cap.

Citiţi-o. O găsiţi pe okazii la preţ de nimica. Merită. Iar dacă nu vărsaţi o lacrimă la sfârşit şi nu vă bântuie piesa de mai jos, n-aveţi suflet!


Btw, mi-am făcut cont de goodreads, haideţi pe-acolo.

Cum s-o tuns Blonda la Cluj

Acu’ două săptămâni m-am revăzut cu Blonda, pe care imposibil să n-o ţineţi minte după judecata ei impecabilă… de bust. Inutil să mai zic că simpla prezenţă a fiinţei ăsteia îmi luminează viaţa, oricât de cheesy şi mooshy-gooshy ar suna – jur că n-am spus asta niciunui mascul, niciodată, dar o zic despre ea. Când vezi că toţi şi toate-n juru’ tău se schimbă, nici nu ştiţi ce reconfortant îi să discuţi cu o persoană care-o rămas exact la fel ca-n facultate, fără s-o corupă viaţa de om intrat prea cu forţa în câmpul muncii, cum prea des observ că se-ntâmplă, şi fără să conteze că trei ani ne-am văzut mai rar ca două cârtiţe sub pământ.

Ca fomeile, ne-am amintit că în facultate mergeam până-n Reghin să ne tundem, că acolo ştiam noi o frizeriţă bună, căreia dacă-i ziceai să-ţi tundă vârfurile nu te lăsa fără juma’ din podoaba capilară. Mai ştiţi oameni care fac naveta pentru un tuns? Hm?

Paranteză: io mi-am amintit şi că datorită Blondei am avut revelaţia că îmi pot tunde bretonu’ singură, da’ nu i-am zis niciodată şi probabil o să afle citind asta. :))

Revenind, Blonda mi-o povestit despre prima şi traumatizanta ei experienţă de-a se tunde în Cluj. Oraş fain de la poalele Feleacului, mândria şi fruncea Ardealului, leagănul culturii şi civilizaţiei româneşti, oaza de speranţă economică a Transilvaniei, pricepeţi voi.

Noah, şi s-o dus Blonda să se tundă. Locuind în oraş nou, evident că prima tunsoare-i la plesneală. Intră într-un coafor oarecare, dă bună ziua. Întâmplător, se uită şi la ceas.

– Să mă tundeţi drept, un pic rotunjit în spate. Numa’ vârfurile. Şi neapărat fără scări! dă indicaţii Blonda.

Evident, care-i primul lucru pe care-l face frizeriţa clujeancă? O scară.

– DA’ AM ZIS CĂ NU-L VREAU ÎN SCĂRI!
– Ioi… benoclează frizeriţa ochii la isprava ei.

Apoi, cu un aer profesionist, adaugă:

– Da’ nu se poate altfel.

Blonda în prag de infarct, palidă, o murmurat încet numa’ un “cum adică nu se poate?” indignat şi s-o lăsat mai departe pe mâinile frizeriţei. Asta o meşterit ce-o meşterit la căpăţâna Blondei, o tapat-o, o aranjat-o, i-o luat banii şi i-o urat o zi bună în continuare.

Cu nişte ochi în care încă i se citea groaza, Blonda păşeşte afară din coafor. Se uită la ceas: totul o durat fix zece minute, cu plătit cu tot. Să mai zică cineva că ardelenii-s molcomi.

Apoi s-o dus acasă, s-o uitat în oglindă şi-o început să plângă. Şi până-n ziua de azi, păru’ Blondei arată ca şi cum ar fi trecut printr-o decapitare eşuată cu ghilotina – care în loc să nimerească gâtu’, o tuns-o în scări, mai exact în scară, că-i una singură.


da’ nu arată rău, nu? mai ales că nu se vede de părul meu tuns perfect (lol)

După ce am terminat de râs cu lacrimi de povestea asta, i-am zis Blondei aşa:

– Apăi tu, io de eram în locu’ tău, îi ziceam că pe-o scară a frizeriţelor tolomace din Cluj, ea-i prima!

Eleva Roxa dintr-a şasea

Mi-am găsit jurnalul din clasa a şasea şi am râs cu spume şi muci de ce-am găsit pe-acolo. Pe bune, îmi şiroiau lacrimile. Nu de exprimări, nu de pleonasme, repetiţii şi albaştrii cu doi de i, ci de mintea naivă şi neîncercată care simţea lucrările de control ca cele mai apăsătoare probleme evăr.

scriam cu stilou că s-o gătat pixu’. non-ardelenii n-o să-nţeleagă ce-i aia “s-o gătat pixu'”

Deci iată cum ar fi arătat un post entry pe Fascination Street în ’99 (n-am modificat nimic):

Avem profesori noi în clasa a VI-a. Printre ei se află şi un nou profesor de istorie. E şaten, dar:

ARE OCHI ALBAŞTRII!

Nu a trecut mult timp şi i-am dat o poreclă:

BLUE EYES = ochi albaştrii

I se potriveşte perfect. Toate fetele din şcoală sunt înnebunite după el. De ce să nu fiu şi eu printre ele? E tânăr şi are ce-mi place mie: ochi albaştrii.


(dacă aş fi ştiut de gif-uri atunci, sigur pe ăsta îl alegeam să ilustreze situaţia)

Dar câte am păţit cu el. Cred că mă consideră cea mai şmecheră fată din şcoală. Să vedeţi.

Într-o oră ne-a dat lucrare şi am stat cu Guţi (Olguţa) în bancă. A venit p-acolo şi el s-a întors cu spatele la noi. Atunci, eu am început să-i fac mutre cu mâinile. Din greşeală l-am atins. Şi pe deasupra s-a trezit şi deşteptul ăla de Marius:

– Roxa!
– Da! am spus eu.
– Nu-i mai face mutre la prof! a spus nesimţitul ăla.
– Eu?!?! am încercat să fac pe nevinovata.

BLUE EYES se întoarce şi-mi spune:

– Da, tu! Când mi-ai făcut mutre m-ai şi atins! a spus el arătând unde l-am atins. Altădată când mai faci mutre să nu mă mai atingi, bine? a continuat el.
– Bine! am spus eu.

După faza aceea am început să scriu din nou la lucrare, iar proful stătea în capătul rândului meu. După un timp m-am uitat la el. Şi el se uita la mine şi zâmbea. I-am zâmbit şi eu.

În următoarele zile nu l-am visat decât pe el. Primul meu vis cu proful a fost unul cu piscina. Parcă sufletul meu s-a eliberat de corp şi a plutit pe apa din piscină unde se vedea frumosul apus de soare. Aşa distracţie a fost acolo! Păcat că a fost numai un vis!

Am mai visat că la lucrare am luat un 2. Cred că atunci am şi plâns în somn. Iar cu o zi înainte să ne aducă lucrările am visat că am luat un 10 cu “felicitări”.

Vă daţi seama prin ce-am trecut miercuri la isto până a ajuns la Truţa Roxana. În sfârşit, Blue Eyes a spus:

– Truţa Roxana!

M-am ridicat în picioare ca arsă. Profu continuă zâmbind. Cred că şi-a amintit cine-i Truţa Roxana:

– Minus…

Toată clasa zicea: 7, 8, 9, 10. Mie-mi bătea inima.

– Ba nu! spune profu. Zece!

Toţi au rămas cu gura căscată, eu: “YES!”. Cred că mai bucuroasă ca atunci n-am fost.

Gata, am terminat cu prima fază şi a doua. Dar a urmat ceva extraordinar. Într-o marţi, n-am ţinut sport. Am ieşit afară împreună cu toţi din clasă. O parte din băieţi s-au dus să joace fotbal, iar Emi, Făne, Victor şi Horea au rămas cu fetele să joace baschet. Normal, a fost meci fete contra băieţi. M-am uitat spre geamul lui Patrick, deci spre VA.

Şi surpriză. L-am văzut pe Blue Eyes că se uita la noi pe geam când jucam baschet. Atâtea coşuri am dat de atunci! Când am urcat sus cu Laura, intenţionat am vrut să rămânem pe coridor să pomenim de meciul de baschet în faţa la profu’ de isto când iasă din clasa lui Patrick.

Când venea Blue Eyes pe coridor, adică când a ajuns lângă mine şi Laura, ea s-a făcut că-şi leagă şireturile, iar eu i-am zis ei:

– Nu-s în stare să paseze o minge!

Profu’ a zâmbit, de fapt a râs. M-a salutat:

– Bună seara!
– Bună seara…! am spus eu.

Cam aşa stau lucrurile cu noul prof de istorie. Arată superb! Şi cum e şi porecla, să ştiţi că are:

BLUE EYES!

Asta în caz că n-aţi înţeles în primele 500 de ori când am pomenit. Adevăru-i că profu’ ăla o fost o bunăciune şi este şi-n ziua de azi. Clar, după ce dau publish îl caut pe Facebook. V-a plăcut aia cu piscina, nu? Şi mutrele cu mâini!

Râzând pe net cu Diana, ne-am adus aminte de perioada aia mişto. Io ţinusem minte că până la sfârşitul clasei a opta strânsesem un sac (!!) de bileţele trimise în timpul orelor. Pe care mi le-a citit muma şi de-atunci nu le mai găsesc. Diana avea şi ea, dar tot în urma citirii lor de către curioasa-i mumă, le-o aruncat. Am decis că mamele noastre sunt nişte space invaders căci ne-au invadat spaţiul de când ne ştim. Diana, în virtutea obişnuinţei, a desenat o capodoperă ca să încununeze concluzia.

gândit şi produs cu mintea de-acuma. some things never change.

Tre’ să închei tot cu un fragment bestial din jurnalu’ ăla. E de la colindat, când rămăsei tablou că profa nu are brad în casă. Chiar nu eram maliţioasă, în mintea mea aşa se legau evenimentele. :))

“Orice prost poate să-şi dea seama că doamna profesoară nu are bani să-şi cumpere brad pentru că are datorii de la înmormantarea tatălui său. Doar acum când ma gândesc la cât am insistat să o conving să ne lase să colindăm, nu m-am gândit că doar o cutie de bomboane de Crăciun costă cam vreo 2-3 datorii pe care ea le-ar putea plăti”.

Doncha wish you had a friend like me?

Eu vara hibernez, sunt opusul lui Connect-R. Zilele ăstea citesc febril şi-s scoasă din ecuaţie. Cred că mi-a mai rămas să încerc doar poziţia citit-în-cap, restul le-am probat pe toate cu mai mult sau mai puţin succes. Mă mai ocup şi de ceva despre care am decretat astăzi că mi-a rămas singura sursă constantă şi serioasă de râsete. Paradoxal. Vă zic despre cu altă ocazie. A, şi am dat iama serios în reddit.

Apropo de nimica, am plasă la geam. Îi cea mai tare invenţie prin Târgu-Mureş de la limba maghiară-ncoace. Dar ştie cineva câtă bătaie de cap îi să pui una la etaju’ 3? Nici io nu ştiu, că am închis ochii şi-am încercat să nu mă gândesc la faptul că cineva stă cu picioarele pe pervaz numa’ ca să pot io citi compulsiv fără să mă mănânce gândacii lui Kafka şi alte orătănii zburătoare.

Pe canalele de comunicare-s nonstop din cauză de telefon care nu se ştie deloga de pe Facebook chat dacă are sursă de net (şi are mereu). Asta nu-nseamnă că răspund 24/7, dar asta nu-i împiedică pe oameni să-mi scrie la ora 6 dimineaţa, când până şi io am adormit cu cartea pe bornău şi veioza aprinsă. Câteodată mă mai trezesc şi le mai răspund insomniacilor de serviciu. Ultimele două dialoguri au fost cam aşa:

el (cititor feroce şi nocturn, ca şi mine): mă doare capul.
eu: din cauza cititului. ţi s-a mărit creierul şi creează presiune intracraniană. opreşte-te!

&

ea: Roxa, vreau să mă vopsesc roz. ce zici? cum crezi că mi-ar sta?
eu: ca pula. numa’ aia mai îi roz în vârf.

Nu-i aşa că vreţi şi voi prieteni ca mine, pe care să-i sâcâiţi pe Facebook la ore imposibile? Nu? Mbine…

Cea mai bună reclamă pentru un spray de gândaci

Ce urmează să vă povestesc este, fără îndoială, cea mai bună reclamă pentru un spray de gândaci pe care o veţi găsi pe întreg internetu’.

Acum două seri, mă dădeam ca tot omu’ pe vaştii interneţ, sorbind informaţii cu nesaţ de absolvent de liceu care nu vrea să se pună pe harta preţiozităţilor. Apucasem să văd în colţu’ ochilor doar un punct negru mişcător. Când mă uit mai bine… oroarea: un gândac negru şi urât ca starea economiei europene îmi traversa nonşalant camera, pe covor.

– Muuuuuma! strig io, vitează. Este un gândaaaaaac! :-S

Din cealaltă cameră, maică-mea răspunde ceva din care-mi dă de-nţeles că de-aia nu mai poate ea, de gândacu’ meu. Mai mult, mă-ndeamnă să redevin omul cavernelor pe timp de vară, să-nchid lumina “ca să nu mai intre tăte bâzdâgăniile”.

– Sper să te mănânce mâine dimineaţă, când vii pe-aici. Şi să se facă uriaş. Şi să distrugă planeta! îi transmit înciudată, gândindu-mă cum să stârpesc singură lighioana.

M-am uitat la prea multe desene animate la viaţa mea.

Muma însă apare-n cadrul uşii cu o grimasă de “this is Sparta”, mă-ntreabă unde-i monstrul şi începe să pulverizeze spray de gândaci cu toată forţa în direcţia gânganiei. Uitasem că avem aşa ceva, deşi io l-am adus, cumpărându-l din Bucureşti dintr-un exces de precauţie. Şi dă muma fără milă, nu se zgârceşte, că doar nu-i al ei. Într-un final, iese şi gândacu’ ameţit de sub ascunzătoare şi se-mpleticeşte într-o tentativă jalnică de escapadă. Muma atunci îi dă lovitura finală şi-l paralizează cu un bocanc în creştet.

Nimic ieşit din comun până aici, însă ce-a urmat e demn de Darwin Awards. Nici n-am apucat să savurez bine victoria asupra dihaniei, că muma fuge la baie, tuşind şi vomitând, cu lacrimi curgându-i din ochi şi faţa când roşie, când albastră, zici că era un fular Steaua.

Să râd, să plâng…

– Ce-ai păţit? Ţi s-o făcut scârbă de gândac? întreb io proptită în tocu’ uşii de la baie.

Aşa-i când ai mai puţină inspiraţie decât ăla care-o inventat steagu’ Libiei. N-apuc nici să duc bine vorba la capăt, că încep şi io. Simt că mă asfixiez, văd stele verzi, semn că nu mai ajunge suficient oxigen la creier, îmbrăţişez wc-ul şi fac raţele fericite.

Şi o ţinem aşa vreo 15 minute, io deasupra budei, muma deasupra chiuvetei, uitându-ne una la alta când nu tuşeam şi vomitam şi râzând de prostia omenească. Ne-am intoxicat cu spray de gândaci. Homo sapiens my ass.

Am stat vreun ceas la răcoare să ne revenim, hohotind cu lacrimi de cât de inteligente suntem să dăm cu atâta spray, zici că voiam să asfixiem evrei. Oricum, judecând după cât e de puternic, spray-ul ăla ar trebui ridicat pe puţin la rang de bombă atomică. Ar trebui să-l sun pe premierul Turciei, să-i vând un pont…


this will kill you before your bugs!

Ironie 1: Verific numele Aroxol pe net, primul rezultat iese aeroxolEs un medicamento que se utiliza para mejorar la respiración. (pentru cei care no hablan español, înseamnă medicament folosit la îmbunătăţirea respiraţiei).

Ironie 2: Când m-am dus să ridic “trupul neînsufleţit al cadavrului celui decedat”, vorba domnului ministru, gândacu’ nostru, dragu’ de el, încă mai dădea dintr-un picioruş. :|

With my toes on the edge it’s such a lovely view

… the edge of madness, that is. Madness de-aia de bine. Îl văd pe Josh Homme! Bonus, mai aud şi ce cântă!

Lyon, 12 noiembrie, Queens of the Stone Age. Status: avem bilete! :D Nici nu ştiţi ce ţopăială am încins azi prin casă, asta după ce-ntâi mi-o dat lacrimile când m-o sunat Alexandra, a cărei mână şade-n mândra poză.

(a se citi cu voce de câştigător al vreunul premiu) Vreau pe această cale să le mulţumesc organizatorilor de concerte care n-au adus nimic de doamne-ajută în ţară anul ăsta. Fără voi n-aş fi reuşit niciodată. Şi lăsând sarcasmul la o parte, Alexandrei, care o avut o mică criză de fericire când s-o văzut cu biletele-n mână. Vânzătoarea n-o prea înţeles nimica din dansul bucuriei.

Dar înţeleg io. Şi Josh. Uite, Josh approves. :D

Franţa, I’m coooooming! Omlette du fromage?

De ce suge Peninsula 2013

Nu pentru că nu mai e acasă, la mine-n ogradă. Boc a fost cu două secunde mai deştept decât Florea, întărind zicala aia cu nu contează înalţimea. Asta e, om mere şi-n Cluj, no, că-i la un Boc distanţă, mwahaha.

Nu pentru că denumirea de Peninsula nu se mai justifică. Festivalul nu se mută într-o zonă cu apă, aşa că adio răcoare pe timp de noapte, scrum ne facem pe Valea Gârbăului dacă iar începe să duduie cuptorul de iulie.

Nu pentru că nu vin Queens of the Stone Age, deşi-s în Europa, au scos un album mişto şi io mor după ei. La noi vin Kaiser Chiefs – pe care, nu mă-nţelegeţi greşit, îi stimez, o rupt gura Bucureştiului în 2008 şi am fost acolo, dar ăla nu e rock, e hipstăreală cu chitare. Dar nu de-asta, căci oricum io şi amicul meu Josh Homme ne-am dat întâlnire în Europa.

Nu pentru că lineup-ul, în general, e slab. Un party animal ca mine n-are nevoie de pretexte ca să ţopăie. Plus că vine Kusturica – ce alte motive în plus de zbânţuială să mai vrei?

Nu pentru că pe Facebook comunicarea lasă de dorit. I-am corectat, mi-au şters un comentariu deloc maliţios, dar ar trebui să mă iau în serios ca să mă afecteze mizilicuri d-astea. Or fi schimbat PR-ul cu unu’ din Cluj, iar io am considerat Cluju’ mereu o ţârucă mai de la ţară decât Mureşul. Nu mă credeţi? Aţi auzit recent cum vorbesc clujenii? N-au nici pe departe muzicalitatea maghiarei mureşene. ;))

Nu pentru că ediţia asta e de un heirupism sinistru. Am primit comunicat de presă cu titlul 39 de noi confirmări la Peninsula. 39, de zici că e Glastonbury, să toarne o dată cu zecile de trupe anunţate. Din păcate, la noi n-a avut nimeni timp să le anunţe din timp. Fail much?

Nimic din tot ce-am enumerat nu contează. Şi ştiţi de ce? Fiindcă motivul pentru care Peninsula 2013 suge ţine mai mult de paranormal:

The lineup so far (stay tuned for more):
July 18.: Kaiser Chiefs (UK), Paul Kalkbrenner (DE), Alborosie (JAM/IT), Utah Jazz & Stamina MC (UK), Șuie Paparude, Lemon Bucket Orkestra (CAN), Luna Amară, Acapella WindSingers (HU), Magda Puskas & friends, Mushroom Story, Theory Of Mind, Sky Swallows Challenger, Satelittes, Natif, Mojo Barrel, Blood Print, Rubik’s Cube

July 19: Emir Kusturica & The No Smoking Orchestra (SRB), DragonForce (UK), Benga (UK), Camo&Krooked (A) feat. MC Youthstar (UK/FR), The Sweet Life Society (IT), Lemon Bucket Orkestra (CAN), Altar, Sterbinszky (HU), The Amsterdams, Zadar, Traff!c, Baba Dochia, Kaleidonescu, Lights Out, Persona, Pistol Cu Capse, Quantum Drive, Astero, SoNaked, The Kryptonite Sparks

July 20: Ska-P (ESP), Marky Ramone’s Blitzkrieg (US), N.O.H.A. (CZ, DE, US), Julian (HU), Niște Băieți, Zadar, Traff!c, Hot Club de Cluj, Diamonds Are Forever, White Walls, GoodBye To Gravity, Roadkill Soda, Breathelast, Scars Of A Story, Rock `n Ghena, Divided By Perception

July 21: RotFront (DE), Ocho Macho (HU), Grimus, Ska-nk, Rehab Nation, Relative, Dirty Shirt, Ultimu’ Nivel, Methadone Skies, Nomega, .ROM, Marinel Petreuş, Gheorghe Pârja 

Poftim? Marinel Petreuş la Peninsula? Are you fuckin’ kidding me? Material de pogo, clar. Tot ce mai sper îi să-l prezinte Marioara Murărescu, că io clar o să fiu în primul rând. La Marinel Petreuş, la Peninsula. Fireşte. Aşa ceva nu-i de ratat.

Acestea fiind zise, io o să fiu tipa aia care face chetă la intrarea în festival, că după postul ăsta, sigur m-am lins pe bot de acreditare.