My kind of fun

Posted on August 30, 2013 by Roxa

Se pare că a fost suficient să mă plâng pe Twitter că am un reader’s block ca să-mi treacă (ia să-ncep să mă plâng io de mai multe lucruri, ce atâta haz). Aşa se face c-am ajuns ieri în pat cu Life of Pi, să mă pun un pic la curent cu beletristica la modă.

Paranteză: când apăruse filmul şi era pe val, făceam mişto de toată lumea care pronunţa Life of [Pee] în loc de [Pai]; acum văd că numele e de fapt prescurtarea de la franţuzescul Piscine, deci ei aveau dreptate, nu eu, fuck my life. Închidem paranteza.

Am citit cam o treime din ea şi-mi place multişor. Bine-nţeles, m-am oprit la un pasaj crezând c-o să crăp de râs şi jumătate de oră n-am mai putut continua, eram all uhuhuuhahahahihiimwhehehehohoho, cât de fain! Acum cât e de evident că o să ard în iad pentru asta, având în vedere că fragmenţelul e de fapt o parabolă care încearcă să descrie foarte simplist povestea de bază a creştinismului? Tre’ să râdeţi şi voi, c-am auzit că-n iad este mult whisky, deci luaţi-o ca pe-o invitaţie la beute.

Revenind. E despre cum vede Pi, un hindus încă la vârsta pubertăţii – deci, practic, copil – miezul creştinismului. Face o analogie foarte la-ndemână pentru el, având în vedere că tatăl său e proprietarul unei grădini zoologice. Noah, citiţi şi râdeţi, că io am deja febră musculară la burtă:

Primul lucru pe care l-am simţit a fost neîncrederea. Cum? Omenirea păcătuieşte, dar Fiul lui Dumnezeu plăteşte pentru ea? Am încercat să mi-l imaginez pe tata spunându-mi:

– Piscine, un leu s-a strecurat în ocolul lamelor astăzi şi a ucis două lame. Ieri altul a ucis un căprior negru. Săptămâna trecută doi lei au mâncat o cămilă. Cu o săptămână înainte a fost rândul berzelor pestriţe şi al stârcilor cenuşii. Şi cum putem şti cu siguranţă cine ne-a săltat agutiul auriu? Situaţia a devenit de nesuportat. Ceva trebuie făcut. M-am hotărât că singurul fel de a-i face pe lei să plătească pentru păcatele lor este să li te dau pe tine ca hrană.

– Da, tată, este cel mai drept şi logic lucru de făcut. Lasă-mă doar să mă spăl puţin.

– Aleluia, fiule.

– Aleluia, tată.

No hell ride has ever been this funny.

How to lose friends & alienate people, Roxa-style

Posted on August 26, 2013 by Roxa

Se dă una bucată cunoştinţă, că mi-i greu să-i zic prietenă, deşi… noah, ar fi avut potenţial. Ne ştim din copilărie, când ne jucam prin faţa blocului împreună; pe mine nu mă lăsau ai mei să merg unde nu eram în raza lor vizuală, aşa că cel mai des stăteam cu Laura, care nu era bai că avea ceva forma avansată de retard mintal, da’ pe deasupra era şi unguroaică, aşa că orice tentativă de conversaţie murea-n faşă. Tocmai de-asta eram foarte recunoscătoare când cunoşteam şi alţi copchii, cum a fost tipa asta.

Ne-am reîntâlnit curând după ce m-am întors acasă de la Bucureşti şi am tot povestit. Păream cam pe aceeaşi lungime de undă… sau mă rog, crezusem io. Adevăru-i că mereu era cam ţeapănă la miştourile mele tâmpite; că nu se prindea, că le evita tacticos sau că stătea prost cu spontaneitatea n-am priceput vreodată, da’ am trecut peste, altfel gagica era companie plăcută.

Noah, şi tipei ăsteia i-a plăcut cum îs pensată (yeah, aţi ghicit, îi un pic on the piţi side, da’ în mod surprinzător ştie cine îs The Cure, altfel n-am fi vorbit :D ). Mă-ntreabă unde mă pensez, îi zic că fac chestia asta singură de când mă ştiu, hop, vrea şi ea să-i dau altă formă.

– Tu Alexandra, zic, io te pensez, da’ să nu mi te plângi p-ormă că ţi-am învineţit ochii, bine?

A întâmpinat absentă remarca, as usual. Numa’ că io eram cvasiserioasă; adică orice femeie care se respectă ştie că nu-i totuna să te pensezi pe tine sau pe altcineva! Nu?

Şi apare asta ţanţoşă la mine la uşă într-o zi, însoţită de altă pretină, să o pensez fix înainte să se vadă cu nu’ş ce mascul important. Mare greşeală, Alexandro, îmi zic în gând, cum dracu’ mă, să te duci cu ochii tumefiaţi la întâlnire? Mă rog, o-ntind pe pat şi m-apuc de smuls tuleie. Pe-asta o doare şi scânceşte sclifosit într-un oareşce fel care îmi aduce aminte de altceva, aşa că zic:

– Nu mai icni, e doar pensat, nu sex.

Zâmbeşte uşor, aşa că prind curaj. Îi fac o sprânceană perfectă, mă mut la celălalt ochi. Prietenă-sa se uită între timp prin bibliotecă, nu ştiu dacă de curiozitate sau din plictiseală, p-ormă merge la baie. La scurt timp, dezastrul loveşte. Chiar în colţul exterior al ochiului, apuc de piele în loc de păr, iar cum asta nu ştie că prima regulă a pensatului în deplasare e SĂ NU TE MIŞTI CÂND CEVA MERGE GREŞIT, se smuceşte. Rezultatul?

– Ioi… apăi nici dacă ţi-aş fi pus piercing n-ar fi arătat aşa! :D mă hlizesc io privind spre julitura-i de pe pleoapă.

Sunt întâmpinată cu o privire încărcată de reproş şi cu greu mă abţin să nu râd. Nu de alta, da’ privirea era cam inegală, gen o_O. Rezolv restul sprâncenei în mai puţin de un minut, că râsu’ stăpânit îmi înmuiase mâna, deci mai bine-am fuşărit decât s-o las fără pielea de pe arcadă. Alexandra se ridică şi dă să plece pe hol, să se privească în oglinda mare. Între timp, pretenă-sa se întorcea de la baie. Toate bune şi frumoase, doar că proaspăt-pensata se poticneşte şi dă cu umăru-n uşă când ia curba, moment în care io nu mă mai pot abţine şi pufnesc în râs. Şi râd, şi râd, şi lacrimile mi se prelingeau pe faţă. Iar când prietenă-sa ne priveşte întrebătoare, decretez:

– Ale are mici probleme cu vederea periferică.

Şi de-atunci nu m-o mai căutat. Ceea ce îi foarte ok, că oricum nu-mi plac oamenii lipsiţi de cel mai elementar simţ al umorului. :))

Zi-o pe-aia cu laptopu’ şi taximetristu’ ţigan!

Posted on August 19, 2013 by Roxa

Aşa mi se şopteşte-n cască, precum unui lăutar căruia-i îndeşi verzişori între corzile viorii, să ţi-o zică şi p-aia cu. În episodul de azi, aia cu laptopu’ şi taximetristu’ ţigan. Mdeci.

Într-una dintre zile obişnuite din Bucureşti, acum cam fix un an, fiind în veşnica întârziere spre muncă, m-am hotărât să-mi uşurez viaţa şi să iau un taxi. Cel mai probabil nu-i cea mai inspirată idee într-o zi din timpul săptămânii, dar pleoapele mele nu aveau drept de veto în lupta cu gravitaţia. L-am luat din stradă şi am văzut că mă sui într-un Mondial; de-obicei dracu’ se uită la chiţibuşuri d-astea, important îi să aibă tarif normal. Da’ atunci m-am uitat, drept dovadă că s-ar putea să devin mai înţeleaptă odată cu vârsta… ok, lăsaţi, nu râdeţi aşa cu poftă.

Înăuntru, şoferu’ ţigan vorbea la telefon cu nevastă-sa. Acuma să nu mă-ntrebaţi de unde ştiam că-i ţigan şi nu doar bronzat, am locuit 2 ani în Apărătorii Patriei, aşadar bitches please. Ce grăia ăsta:

– Păi hai să cumpărăm şi nişte ulei, făină, d-astea, pentru săracii oameni. Da, şi oricum n-avem nevoie de sacu’ ăla de haine. Le ducem la biserică şi ştie popa ce să… nu-i problemă, că mai am io 2 milioane, îi putem da.

Apoi închide şi începe să-mi povestească, tot un zâmbet, cum donează el lunar tot felu’ de chestii pe la biserici. Mă mir cum n-am făcut combustie spontană de nervi.

– Da’ de unde ştiţi că ajung la oamenii săraci? Chiar e nevoie de intermediari? Ştiţi că feţele bisericeşti nu-s întotdeauna ceea ce par? Nu ar fi mai simplu să le duceţi direct la sursă? Şi banii, mai ales banii, îi daţi aşa, pe mâna popilor? mă revolt dintr-o suflare.

Io de-obicei îs extrem de pasivă la realităţile astea religioase. Este o fază mişto în Zorba grecul – cartea – unde zice Zorbas că dacă n-ai nimic mai bun de oferit oamenilor, nu le lua religia, sau aşa ceva. Chiar cred în asta cu tărie, de-aia nu prea vântur în faţa nimănui faptu’ că io şi spiritualitatea nu avem nimic în comun. Live and let live. Băi, da’ atunci parcă dădu strechea. Mă inflamasem şi aproape strigam la sărmanu’ om că biserica nu merită, popii-s escroci şi, şi, şi paştele şi altarele catedralei bântuirii neamului. Mă mir cum nu m-o dat jos ţiganu’ din taxi, oricât de credincios să fi fost. Bietu’ om nu zicea mai nimic, că deh, clientul nostru, stăpânul nostru.

Ajung pe Calea Victoriei, plătesc fără bacşiş de ciudă, zic mersi binepa FU (ceva mai civilizat) şi trântesc uşa. N-ajung bine-n uşa redacţiei când parcă simt că nu-s chiar întreagă. Mă pipăi – geanta pe umăr – check, ghiozdanu’ cu laptopu’ în spinare – HEEELL to the NO, l-am uitat în taxi! Faza 1: o palmă sănătoasă peste faţă. Faza 2: Dumnezeu chiar există şi dacă asta n-o dovedit-o, nimic n-o va face vreodată. Faza 3: căutat pe net (long live mobile web!) numărul dispeceratului de la Mondial.

Sun, povestesc situaţia, dispecera întreabă prin staţie ce maşină a luat pe cineva de la Apărătorii Patriei până pe Calea Victoriei, iar io m-aşteptam sincer la un sunet de greieri, un foşnet de tumbleweed rostogolit, ceva. Când ‘colo, nu trec cinci secunde şi aud vocea ţigănuşului taximetrist zicându-i ăleia că se-ntoarce unde m-o lăsat să-mi dea ghiozdanu’.

Când mi l-o adus nici n-o vrut să ia banii pe care voiam să-i dau recompensă. Mi-o zâmbit şi mi-o urat o zi bună cu toate că am fost o măgăriţă isterică numa’ cu 15 minute înainte. Iar io mă simt ca ultimu’ om până-n ziua de azi, scriind astea la laptopu’ pe care puteam foarte bine să nu-l mai am acum.

Morala? Nu există alta în afară de don’t be a bitch, că nu ştii când îţi uiţi laptopul în maşina omului la care urli. În rest, faptul că-i creştin e mai relevant pentru poveste decât că-i ţigan. You do the math.