Aşa mi se şopteşte-n cască, precum unui lăutar căruia-i îndeşi verzişori între corzile viorii, să ţi-o zică şi p-aia cu. În episodul de azi, aia cu laptopu’ şi taximetristu’ ţigan. Mdeci.

Într-una dintre zile obişnuite din Bucureşti, acum cam fix un an, fiind în veşnica întârziere spre muncă, m-am hotărât să-mi uşurez viaţa şi să iau un taxi. Cel mai probabil nu-i cea mai inspirată idee într-o zi din timpul săptămânii, dar pleoapele mele nu aveau drept de veto în lupta cu gravitaţia. L-am luat din stradă şi am văzut că mă sui într-un Mondial; de-obicei dracu’ se uită la chiţibuşuri d-astea, important îi să aibă tarif normal. Da’ atunci m-am uitat, drept dovadă că s-ar putea să devin mai înţeleaptă odată cu vârsta… ok, lăsaţi, nu râdeţi aşa cu poftă.

Înăuntru, şoferu’ ţigan vorbea la telefon cu nevastă-sa. Acuma să nu mă-ntrebaţi de unde ştiam că-i ţigan şi nu doar bronzat, am locuit 2 ani în Apărătorii Patriei, aşadar bitches please. Ce grăia ăsta:

– Păi hai să cumpărăm şi nişte ulei, făină, d-astea, pentru săracii oameni. Da, şi oricum n-avem nevoie de sacu’ ăla de haine. Le ducem la biserică şi ştie popa ce să… nu-i problemă, că mai am io 2 milioane, îi putem da.

Apoi închide şi începe să-mi povestească, tot un zâmbet, cum donează el lunar tot felu’ de chestii pe la biserici. Mă mir cum n-am făcut combustie spontană de nervi.

– Da’ de unde ştiţi că ajung la oamenii săraci? Chiar e nevoie de intermediari? Ştiţi că feţele bisericeşti nu-s întotdeauna ceea ce par? Nu ar fi mai simplu să le duceţi direct la sursă? Şi banii, mai ales banii, îi daţi aşa, pe mâna popilor? mă revolt dintr-o suflare.

Io de-obicei îs extrem de pasivă la realităţile astea religioase. Este o fază mişto în Zorba grecul – cartea – unde zice Zorbas că dacă n-ai nimic mai bun de oferit oamenilor, nu le lua religia, sau aşa ceva. Chiar cred în asta cu tărie, de-aia nu prea vântur în faţa nimănui faptu’ că io şi spiritualitatea nu avem nimic în comun. Live and let live. Băi, da’ atunci parcă dădu strechea. Mă inflamasem şi aproape strigam la sărmanu’ om că biserica nu merită, popii-s escroci şi, şi, şi paştele şi altarele catedralei bântuirii neamului. Mă mir cum nu m-o dat jos ţiganu’ din taxi, oricât de credincios să fi fost. Bietu’ om nu zicea mai nimic, că deh, clientul nostru, stăpânul nostru.

Ajung pe Calea Victoriei, plătesc fără bacşiş de ciudă, zic mersi binepa FU (ceva mai civilizat) şi trântesc uşa. N-ajung bine-n uşa redacţiei când parcă simt că nu-s chiar întreagă. Mă pipăi – geanta pe umăr – check, ghiozdanu’ cu laptopu’ în spinare – HEEELL to the NO, l-am uitat în taxi! Faza 1: o palmă sănătoasă peste faţă. Faza 2: Dumnezeu chiar există şi dacă asta n-o dovedit-o, nimic n-o va face vreodată. Faza 3: căutat pe net (long live mobile web!) numărul dispeceratului de la Mondial.

Sun, povestesc situaţia, dispecera întreabă prin staţie ce maşină a luat pe cineva de la Apărătorii Patriei până pe Calea Victoriei, iar io m-aşteptam sincer la un sunet de greieri, un foşnet de tumbleweed rostogolit, ceva. Când ‘colo, nu trec cinci secunde şi aud vocea ţigănuşului taximetrist zicându-i ăleia că se-ntoarce unde m-o lăsat să-mi dea ghiozdanu’.

Când mi l-o adus nici n-o vrut să ia banii pe care voiam să-i dau recompensă. Mi-o zâmbit şi mi-o urat o zi bună cu toate că am fost o măgăriţă isterică numa’ cu 15 minute înainte. Iar io mă simt ca ultimu’ om până-n ziua de azi, scriind astea la laptopu’ pe care puteam foarte bine să nu-l mai am acum.

Morala? Nu există alta în afară de don’t be a bitch, că nu ştii când îţi uiţi laptopul în maşina omului la care urli. În rest, faptul că-i creştin e mai relevant pentru poveste decât că-i ţigan. You do the math.