Urăsc din tot sufletul remixul hipsteresc al piesei ăsteia, deşi sunt cea mai mare ipocrită dacă nu recunosc că aşa l-am descoperit inclusiv eu pe ovrei (nu ovreică, aşa cum crezusem iniţial din cauza vocii). Asaf Avidan & The Mojos – genul ăla de muzică făcută să-ţi răscolească măruntaiele cu versuri, să-ţi trântească o pleaşcă după cap cu partea instrumentală şi să-ţi dea lovitura de graţie cu vocea.

Anyway…

A venit şi septembrie cu zgribulirile iminente şi cu pici orăcăitori care ies de la şcoală când mă trezesc eu. Afară suflă vântul şi plouă cam încontinuu, iar eu n-am altceva mai bun de făcut decât să stau în casă şi să ajung la concluzia că am îmbătrânit. The day from this song has come. Am îmbătrânit suficient încât să nu-mi mai surâdă nicio nebunie sau abatere de la regulile firescului când vine vorba de – haha, vezi doamne – dragoste. Am îmbătrânit suficient încât să mă lenevesc amoros. Sunt un trântor afectiv în devenire. Nu-mi mai vine să mă duc după nimeni până la capătul universului. M-am blazat şi nu mă mai dau în vânt după risc, aventură şi sacrificiu. Mai trist e că n-am îmbătrânit suficient încât să accept orice şi să nu mai trec oamenii prin birocraţie emoţională înainte să mă decid dacă-i vreau lângă mine – prin filtrul personal crud şi nemilos, care nu poate încă să accepte că nu toţi oamenii sunt la fel şi că nu tuturor trebuie să le pese de problema câinilor maidanezi sau de Roşia Montană, nici să le placă rocku’. N-am îmbătrânit suficient încât să nu îmi vină să fug mâncând pământul când aud “Dar de ce să mă intereseze, n-am rude care locuiesc în Alba”, dar am îmbătrânit suficient încât să nu fug. Iar asta e o mare greşeală (de fapt, îmbătrânirea în sine e o eroare umană, dar un triumf al sănătăţii planetei). Dacă nu-i asta reţeta pentru momentul cu vecinii care-ţi găsesc cadavrul puturos mâncat de cele şapte pisici în noaptea în care ai împlinit 76 de ani, nu ştiu ce altceva e.

Un alt dezavantaj al îmbătrânirii? Să-ţi dai seama că nu numai compromisul, ci şi intransigenţa duc în exact acelaşi punct. Cu alte cuvinte, luciditatea şi cinismul care nu lasă loc speranţei, ci văd viitorul clar, ca pe un scenariu dinainte stabilit (fără a crede în vreo prostie ca spiritualitatea şi destinul, bitch please). Avea o trupă un cântec în care versurile unui om mai creativ expresiv criminal nenorocit decât mine zic cam aşa:

I think I’ve reached that point
Where giving up and going on
Are both the same dead end to me
Are both the same old song.

Singurul lucru care mai rămâne de făcut e să hotărăşti pe care drum o apuci: pe ăla mărginit de panseluţe mutante carnivore sau pe ăla prin care balega e adâncă, dar la vedere. Nu-i aşa că abia aşteptaţi să îmbătrâniţi acum? Bine, acelaşi Robert Smith mai spunea că boys don’t cry şi cumva am reuşit să dovedesc contrariul zilele astea, aşa că hai să nu privim ca axiomă tot ce debitează un personaj muzical dubios şi să ne întoarcem la fenomenologia îmbătrânirii.

Mă psihanalizez şi constat că două lucruri au rămas neschimbate acum, când vă fac cu mâna de pe marginea senescenţei (nu senectuţii, da? look it up). Unu: ştiu şi mă folosesc de faptul că subtilitatea nu e, naiba s-o ia, codul lui Da Vinci; a fi eliptic nu înseamnă că ai un discurs ezoteric mai mult decât a călări un ponei înseamnă că poţi conduce o Honda VTX 1300. Şi doi: găsesc în continuare materialismul foarte respingător. Things are a means to an end. Şi atât. Bine, că astea nu sunt realizări foarte palpabile în viaţă ştie toată lumea, dar eu sunt mândră de ele, aşa total nepragmatice cum or fi.

Am scris postul ăsta ca să-mi dovedesc că încă mi se mai învârt rotiţele şi că n-au ruginit de tot. Şi ca să vă spun că a venit momentul din viaţă în care chiar am spus cuiva “dacă te muţi pentru un job în Bucureşti, nu mai avem ce discuta”. Well. A îmbătrâni înseamnă să-ţi dai seama că aşa ai mai distrus un viitor, dar să nu-ţi prea pese.