Cum să faci cunoştinţă cu oameni în crâşmă

Posted on October 21, 2013 by Roxa

Ieşim sâmbătă? Ieşim. Office? Office. Bem? Bem! Avem bani? Mnu prea, dar când a fost asta o problemă?

Aşa că am cotrobăit în cămara alor mei, fiind convinsă că o să dau peste vinul epocal pe care-l scoate taică-mio la sărbători şi care te pune-n cap după un pahar. Am găsit o sticlă de juma’ de litru cu ceva ce părea să aibă culoare de vin, miros de vin, dar când l-am gustat… Hiroshima! – şi asta ar fi o subestimare cruntă. Am băut multe porcării la viaţa mea, da’ brandy-ul / coniacul / ce mama naibii era ăsta îi doar cu o zecime de idee mai nobil decât spirtul Mona.

În fine, cu gâtul în flăcări şi lacrimi în ochi, am decis că la ţară mere. L-am amestecat cu Cola şi l-am oferit înspre degustare drojdierilor de frunce din Office, Hegheş şi Jan. Trebuia să văd dacă doar halucinam şi nu era un trotil atât de fatal precum mi se părea sau dacă chiar beam benzină, antigel şi alte lucruri din aceeaşi familie. Judecând după cum li s-or contorsionat feţele sus-numiţilor, mizez pe varianta doi.

Pe când cinstirea cu licoarea turbată îşi făcea mai bine efectul şi noi – Runia, Hegheş, Mariusică etc. – rockăream mai cu spor, vine la noi o gagică cu ochelari hipstereşti şi grăieşte:

– Pot să stau şi eu cu voi?

Politicoasă şi după alcoale, îi fac semn să poftească.

– Eu sunt Andreea, se prezintă hipsteriţa.

– Noi suntem noi! zic, brusc antisocială.

– Aaah, Noi 1, Noi 2, Noi 3… ne arată asta cu deştu’.

– Sau poţi să numeri invers.

Tăte bune şi frumoase până când se decide Hegheş, cu privirile înceţoşate, să participe şi el decisiv la conversaţie:

– Io am fost la o nuntă săptămâna trecută!

…

Dacă nu înţelegeţi nici voi ce legătură avea asta cu orice şi cum a venit aşa, din senin şi de nicăieri, staţi liniştiţi – nici noi. Şi nici Andreea, care se uita când la Hegheş, când la noi hlizindu-ne, până s-a evaporat nu prea subtil de lângă Noi 1, Noi 2, Noi 3. Şi uite-aşa mai cunoşti oameni noi prin crâşmă – Andreea, te salutăm pe această cale şi… pe bune, nu ne băga pe toţi în aceeaşi oală, că nu toţi am fost la o nuntă săptămâna trecută.

La medic cu animalu’

Posted on October 14, 2013 by Roxa

Pfoai, dor mi-o fost să mă plimb prin zona cu facultăţi şi cămine studenţeşti a oraşului! Plin de bărboşenii şi pletoşenii cu chitări în spinare – cam fresh meat ei aşa, da’ o-ncântare numa’ bună de clătit ochii. M-aş fi mulţumit cu atâta, da’ viaţa plusează: şi veterinaru’, şi medicu’ de la laboratorul veterinar experimental de lângă UMF s-or nimerit a fi doi unguri de-ăia brici, între 30 şi 40 de ani, cu bărbuţe perfect tunse şi voci baritonale… deci da, bunăciuni.

L-am dus deci azi pe Ghiţă la o nouă consultaţie şi o radiografie. O durat 30 de minute până a adormit zburătoarea captivă sub masca de gaz, fiindcă vezi-doamne stătea incomod dacă nu-i era şi coada înăuntru. 8-| Şi stai, şi stai, şi aşteaptă, şi medicu’ zicea că n-o mai văzut atâta energie într-un dop de pene, că mai degrabă adormim noi primii până adoarme el. Când în sfârşit moţăia, fugi repede cu el sub aparat pentru radiografie şi ţine-i aripile depărtate. Da’ de unde… cum o prins o gură de aer proaspăt, cum o-nceput să scâncească de se cutremura UMF-u’ zici că eram la Galaţi – şi se zbate, şi mă muşcă, şi se răsuceşte, chiar dacă taică-mio îi ţine un săculeţ de tifon pe cap să fie noapte. Care taică-mio, milos până-n măduvă, era incredibil de mushy-gushy şi îl alinta fără jenă cu “puiul lui tata”, “mâncu-ţi cioculeţul tău”, “pui scump”, de-mi venea să mă disculp în faţa medicului ăluia masculin şi emanând testosteron prin toţi porii, zicându-i că “ştiţi, io-s de fapt înfiată”.

Pana mea (pe bune, zburau şi fo’ două pene prin jur, aşa, de atmosferă).

Radiografia o ieşit un fail pen’ că s-o mişcat, în schimb degetele mele de pe aripile lui erau ok pă film, iar io făceam glume proaste de genul “ce ziceţi dom’ doctor, mă paşte artrita?”, să mai detensionez atmosfera. În fine, ce mai, trei oameni în cap pentru 20 de centimetri de pene. Mă rog, repetăm operaţiunea de vreo câteva ori şi trei radiografii mai târziu iese una mai de doamne-ajută, care ne spune că n-are probleme cu osu’, deci tot chinul a fost relativ degeaba. Bun aşa.

În drum spre taxi, taică-mio se-ntâlneşte cu un nene. În cele câteva fracţiuni de secundă cât durează să-şi dea mâna, mă gândesc ce prieteni bătrâni are taică-mio şi am revelaţia că oh shit, şi taică-mio e bătrân! Apucasem să fac fo’ doi paşi înaintea lor şi ţineam colivia cumva în faţă, aşa că nenea respectiv n-avea cum s-o vadă de mine (mă ştiţi, din profil sunt invizibilă).

– Ce mai faci?
– Bine, uite, la medic cu animalu’! răspunde taică-mio.

Lu’ nenea îi alunecă privirea stânjenită pe mine şi-i cam îngheaţă surâsul ştirb. Nu ştie ce să creadă. Io mă prind că n-a văzut colivia şi profit, făcându-i un semn total necuviincios din sprâncene, ca o animală ce mi-s.

Sunt sigură că bietul om a ajuns acasă cam perplex, iar unghiul din care priveşte el povestea asta îl fixează tot pe taică-mio îmbătrânit, da’ pe deasupra şi diliu, o viitoare adăugire preţioasă la grecu’. :))

Şi încă nu s-o terminat ziua!

Cine iubeşte şi lasă e High

Posted on October 12, 2013 by Roxa

Tre’ să renunţ la obiceiul ăsta aberant de a scrie două postări pe lună, când sunt atâtea lucruri care se chinuie să iasă cumva din mine. Încă mă preocupă găsirea unei modalităţi de canalizare a lor către exterior, da-n loc de asta eşuez într-o lene cruntă, cu o carte sub bot – lucru care oricât de mult m-ar încânta, îi un lux d-ăla efemer, pe care-s conştientă că n-o să mi-l mai permit multă vreme.

Scrisul rămâne singura soluţie viabilă pentru că la desenat sunt submediocră (ceea ce mi-ar ajunge pentru nişte comics pe care le am în cap, staţi numa’ să vedeţi), la cântat sunt în faza-n care-am uitat să leg două acorduri şi în privinţa oricărei alte arte sunt complet nepricepută, a se citi incapabilă. Amu’ să nu-nţelegeţi, doamne feri, că scrisu’ pe-aici ar fi o mare artă… ştiţi şi voi bine ce-i, nu tre’ să vă iesplic folosind copăceii lu’ Chomsky, căci mereu am ştiut că cititorii mei îs mai deştepţi ca mine.

Aşe. Deci. Rezumat cu steluţe.

1. Lucrurile faine

Se făcu toamnă şi am părăsit bârlogul întru crâşme. Office miroase tot a pivniţă în care s-au înecat şoareci în aburi de alcool, scaunele s-or învechit şi s-or şubrezit, da’ să mor de există vreun loc în care să mă simt mai acasă decât acolo în oraşu’ ăsta (de când n-am birou şi tre’ să şed cu foi în pat şi laptop asemenea, nici acasă nu-i aşa acasă ca în Office). În J’ai Bistrot e viaţa mai colorată şi mierea mai nezaharisită, da’ încă nu-mi dau chelneriţele de beut pe gratis, dej naşpa. Bonus, tind să cred că partea aia cu “orice poveste faină începe cu eram într-o seară în Office” se adevereşte. Când naiba se deschide cafeneaua de la 74, dacă se mai deschide? Sau s-o deschis? (Aveţi milă de o ex-bucureşteancă, nici nu ştiam că sunt două Lidl-uri în Murăş city).
Repet, îi toamnă. V-aţi uitat afară? Perfection! În Bucureşti nu ştiam când îi toamnă – cald era tot timpul şi copaci prea puţini, deci fail.
Cristi e Cristi, când mofluz şi nepăsător, când porcos şi argint viu. Şi aplecat deasupra volanului a ţinut cel mai tare adulthood speech ever, de i-am şi zis că aş putea începe să scriu un scenariu de film pornind de la el. Totul a culminat cu un cap trântit de volan şi un “bag pula, m-am maturizat!”. Aşa se face.
O tot frec pe Buburuză la icre să ne vedem la o discuţie mai pe larg. Între timp, o vizităm în turele de la Office şi râdem de mătuşă-sa claustrofobică, ce s-a panicat vizitând dumniezău ştie ce chei strâmte din ţărişoara noastră. Eu şi Cristi, pe-o minte mustind de porcoşenii, rapid am debitat o consolare: pentru un bărbat ar fi mai nasol să sufere de claustrofobie, dacă mă-nţelegeţi.
Şi apropo, numele meu de scenă e, mai nou, Glitterass. Cristi îi Shinydick. Nu-ntrebaţi – credeţi-mă că nu vreţi să ştiţi. Dar am putea apărea liniştiţi cu poreclele ăstea în My Little Pony.

Toamnă!
Blonda-i tot în Cluj şi deşi nu ne sună niciodată, fiind fomeie serioasă, de carieră şi c-un pas în căsnicie, bag samă, o pistonăm noi şi păstrăm legătura la fel de fain ca-n facultate, ceea ce-i mai mult decât suficient.
De la intersecţie la BCR până sus în Dâmbu, io şi Cristi am continuat apriga dispută – cine-i cel mai mare douchebag al industriei muzicale, Dave Grohl sau Joshua Homme. Argumentele lui Cristi au fost de aşa natură încât dac-aţi auzit DAAAAAAAVID GROOOOOOOOHL ţipat pe la 11 seara pe-un bulevard gol, ştiţi cui puneţi poliţia în cap pentru perturbarea liniştii publice. N-am murit de râs, da’ era să.
Tot în Dâmbu, aşteptând Merţanu’ bej să mă ia din faţa blocului, trag nebănuitoare şi complet aiurită de uşa unui Merţan alb, care-n loc de şofer bărbos conţinea şoferiţă cu priviri încărcate de reproş şi suspiciune. Bravo, Roxa. N-am murit de ruşine, da’ era să. Ăsta e momentul în care-mi spuneţi că vi s-a-ntâmplat şi vouă, să nu mă simt singură pe lume.
E toamnă. E toamnă şi citesc şi e bine.

2. Lucrurile nasoale

Ghiţă, zburătoarea mea favorită, are ceva la aripioară. Ceva-ul ăla necesită radiografie, radiografia necesită anestezie, anestezia implică riscuri, dintre care cel mai mare e riscul ĂLA. Scuzaţi-mi franceza, sunt căcată pe mine. Şi nu e singurul membru al familiei care scârţâie la capitolul sănătate.
Vine Crăciunu’ şi simt un fel de gol în stomac la gândul că urmează întâlnirile ălea familiale. Multe lucruri s-au schimbat de anul trecut, dar nu suficiente încât să fie vreo punte de comunicare între noi ce să nu implice dorinţa mea onestă de-a mă-mpuşca în rotulă.
Bărbaţii care te vor atunci când tu nici nu vrei şi nici nu poţi… da, sunt nasoli şi ei.
Tre’ să reînnod o legătură şi nu ştiu cum, dar ştiu că legătura citeşte asta şi, legăturo, acuma pe bune, dă-o naibii, au trecut câteva luni; dacă te autoidentifici, fă asta mai uşor pentru mine şi dă-mi un telefon, ok? Bate-mă, omoară-mă, da’ nu mă mai fierbe într-o politeţe de complezenţă, că noi nu eram aşa.
Muzica românească iar trece printr-un soi de impas. Grimuşii o scos o melodie care-ar fi fost ok, nici prea-prea, nici foarte-foarte, dacă n-ar fi fost doldora de sunete sintetice. De ce, Grimus, DE CE? Puneţi mâna şi mai studiaţi – ştim, e greu cu mai multe instrumente.

3. Lucrurile importante

A crazy little thing called love – the beginning. Mai exact momentul ăla când îi trimit mesaje cu “mi-e dor de pupilele tale mari ca nişte biscuiţi Oreo” şi când părul lui mi se pare ruginiu ca esenţa toamnei şi… ok, n-am să merg aşa departe încât să zic că mucii lui sunt nectarul vieţii, cum am văzut că se practică. Dar aţi prins ideea.