Cine iubeşte şi lasă e High

Tre’ să renunţ la obiceiul ăsta aberant de a scrie două postări pe lună, când sunt atâtea lucruri care se chinuie să iasă cumva din mine. Încă mă preocupă găsirea unei modalităţi de canalizare a lor către exterior, da-n loc de asta eşuez într-o lene cruntă, cu o carte sub bot – lucru care oricât de mult m-ar încânta, îi un lux d-ăla efemer, pe care-s conştientă că n-o să mi-l mai permit multă vreme.

Scrisul rămâne singura soluţie viabilă pentru că la desenat sunt submediocră (ceea ce mi-ar ajunge pentru nişte comics pe care le am în cap, staţi numa’ să vedeţi), la cântat sunt în faza-n care-am uitat să leg două acorduri şi în privinţa oricărei alte arte sunt complet nepricepută, a se citi incapabilă. Amu’ să nu-nţelegeţi, doamne feri, că scrisu’ pe-aici ar fi o mare artă… ştiţi şi voi bine ce-i, nu tre’ să vă iesplic folosind copăceii lu’ Chomsky, căci mereu am ştiut că cititorii mei îs mai deştepţi ca mine.

Aşe. Deci. Rezumat cu steluţe.

1. Lucrurile faine

  • Se făcu toamnă şi am părăsit bârlogul întru crâşme. Office miroase tot a pivniţă în care s-au înecat şoareci în aburi de alcool, scaunele s-or învechit şi s-or şubrezit, da’ să mor de există vreun loc în care să mă simt mai acasă decât acolo în oraşu’ ăsta (de când n-am birou şi tre’ să şed cu foi în pat şi laptop asemenea, nici acasă nu-i aşa acasă ca în Office). În J’ai Bistrot e viaţa mai colorată şi mierea mai nezaharisită, da’ încă nu-mi dau chelneriţele de beut pe gratis, dej naşpa. Bonus, tind să cred că partea aia cu “orice poveste faină începe cu eram într-o seară în Office” se adevereşte. Când naiba se deschide cafeneaua de la 74, dacă se mai deschide? Sau s-o deschis? (Aveţi milă de o ex-bucureşteancă, nici nu ştiam că sunt două Lidl-uri în Murăş city).
  • Repet, îi toamnă. V-aţi uitat afară? Perfection! În Bucureşti nu ştiam când îi toamnă – cald era tot timpul şi copaci prea puţini, deci fail.
  • Cristi e Cristi, când mofluz şi nepăsător, când porcos şi argint viu. Şi aplecat deasupra volanului a ţinut cel mai tare adulthood speech ever, de i-am şi zis că aş putea începe să scriu un scenariu de film pornind de la el. Totul a culminat cu un cap trântit de volan şi un “bag pula, m-am maturizat!”. Aşa se face.
  • O tot frec pe Buburuză la icre să ne vedem la o discuţie mai pe larg. Între timp, o vizităm în turele de la Office şi râdem de mătuşă-sa claustrofobică, ce s-a panicat vizitând dumniezău ştie ce chei strâmte din ţărişoara noastră. Eu şi Cristi, pe-o minte mustind de porcoşenii, rapid am debitat o consolare: pentru un bărbat ar fi mai nasol să sufere de claustrofobie, dacă mă-nţelegeţi.
  • Şi apropo, numele meu de scenă e, mai nou, Glitterass. Cristi îi Shinydick. Nu-ntrebaţi – credeţi-mă că nu vreţi să ştiţi. Dar am putea apărea liniştiţi cu poreclele ăstea în My Little Pony.

  • Toamnă!
  • Blonda-i tot în Cluj şi deşi nu ne sună niciodată, fiind fomeie serioasă, de carieră şi c-un pas în căsnicie, bag samă, o pistonăm noi şi păstrăm legătura la fel de fain ca-n facultate, ceea ce-i mai mult decât suficient.
  • De la intersecţie la BCR până sus în Dâmbu, io şi Cristi am continuat apriga dispută – cine-i cel mai mare douchebag al industriei muzicale, Dave Grohl sau Joshua Homme. Argumentele lui Cristi au fost de aşa natură încât dac-aţi auzit DAAAAAAAVID GROOOOOOOOHL ţipat pe la 11 seara pe-un bulevard gol, ştiţi cui puneţi poliţia în cap pentru perturbarea liniştii publice. N-am murit de râs, da’ era să.
  • Tot în Dâmbu, aşteptând Merţanu’ bej să mă ia din faţa blocului, trag nebănuitoare şi complet aiurită de uşa unui Merţan alb, care-n loc de şofer bărbos conţinea şoferiţă cu priviri încărcate de reproş şi suspiciune. Bravo, Roxa. N-am murit de ruşine, da’ era să. Ăsta e momentul în care-mi spuneţi că vi s-a-ntâmplat şi vouă, să nu mă simt singură pe lume.
  • E toamnă. E toamnă şi citesc şi e bine.

2. Lucrurile nasoale

  • Ghiţă, zburătoarea mea favorită, are ceva la aripioară. Ceva-ul ăla necesită radiografie, radiografia necesită anestezie, anestezia implică riscuri, dintre care cel mai mare e riscul ĂLA. Scuzaţi-mi franceza, sunt căcată pe mine. Şi nu e singurul membru al familiei care scârţâie la capitolul sănătate.
  • Vine Crăciunu’ şi simt un fel de gol în stomac la gândul că urmează întâlnirile ălea familiale. Multe lucruri s-au schimbat de anul trecut, dar nu suficiente încât să fie vreo punte de comunicare între noi ce să nu implice dorinţa mea onestă de-a mă-mpuşca în rotulă.
  • Bărbaţii care te vor atunci când tu nici nu vrei şi nici nu poţi… da, sunt nasoli şi ei.
  • Tre’ să reînnod o legătură şi nu ştiu cum, dar ştiu că legătura citeşte asta şi, legăturo, acuma pe bune, dă-o naibii, au trecut câteva luni; dacă te autoidentifici, fă asta mai uşor pentru mine şi dă-mi un telefon, ok? Bate-mă, omoară-mă, da’ nu mă mai fierbe într-o politeţe de complezenţă, că noi nu eram aşa.
  • Muzica românească iar trece printr-un soi de impas. Grimuşii o scos o melodie care-ar fi fost ok, nici prea-prea, nici foarte-foarte, dacă n-ar fi fost doldora de sunete sintetice. De ce, Grimus, DE CE? Puneţi mâna şi mai studiaţi – ştim, e greu cu mai multe instrumente.

3. Lucrurile importante

  • A crazy little thing called love – the beginning. Mai exact momentul ăla când îi trimit mesaje cu “mi-e dor de pupilele tale mari ca nişte biscuiţi Oreo” şi când părul lui mi se pare ruginiu ca esenţa toamnei şi…  ok, n-am să merg aşa departe încât să zic că mucii lui sunt nectarul vieţii, cum am văzut că se practică. Dar aţi prins ideea.

3 thoughts on “Cine iubeşte şi lasă e High

Leave a Reply

Your email address will not be published.