Când am scris ultima oară pe-aici era toamna aia călduţă şi însorită, care-mi încânta toate simţurile. Acum ninge peste tot în afară de Târgu-Mureş, unde-i ceaţă şi frig, unde dogoresc caloriferele şi banii din portofele asudă – nu de cald, ci de frica abandonului în fondurile pentru întreţinere. Mă rog, s-o cam făcut iarnă şi-mi pare bine c-am prins ultimele zile din toamna aia de vis în partea de vest a ţării, destul de nespectaculoasă din punct de vedere al reliefului, dar infinit interesantă pentru că noah, Banatu-i fruncea, mai ales prima oară când îl vezi. ;)) Anyway, despre asta poate în alt episod.

Ieri am ieşit la un ceai în J’ai Bistrot şi mi-a sărit ţandăra. Nu pentru că toată lumea din jurul meu lipăia bere de zici că eram în plin sezon estival, ci din cauza unei idei. Altfel, io-s cum mă ştiţi – cu toate că m-aprind uşor, mai degrabă fac implozie decât să-mi exteriorizez gândurile. Nu-mi place să intru în polemici cu persoane pe care tocmai le-am întâlnit şi să-mi impun un punct de vedere doar ca să-mi exersez oratoria şi să mă aud trăncănind. În primul rând pentru că e o risipă de energie (da, mi-e lene să vorbesc, pe bune), în al doilea rând pentru că oamenilor chiar n-ai cum să le schimbi mindset-ul dintr-o simplă discuţie – c’mon, câţi v-au zis, după o conversaţie în contradictoriu, “da, m-ai convins, ai dreptate, mersi că mi-ai deschis ochii!”? Mda. Şi atunci taci, îţi roteşti ochii în cap, oftezi, te joci cu părul şi linguriţa din ceai ţi se pare brusc interesantă.

Aşa. Deci ieri, într-un grup mişto de oameni dragi, discuţia se abate la situaţia sistemului sanitar de pe la noi, la medicii presupus corupţi, după care totul o ia razna rău de tot şi omul ăla nou, persoana pe care o ştii doar câteva zile, emite teoria iritantă conform căreia pentru un pacient nu ar face niciodată mai mult decât lucrurile pentru care e plătit.

– Păi şi… dacă moare, stai şi te uiţi?
– Da.

:/ Ce naiba…? Iniţial am încercat să-i spunem că există într-adevăr domenii în care n-ai de ce să-ţi ieşi din atribuţii şi să te dai peste cap dacă nu eşti plătit în plus, dar medicina nu e unul dintre ele din simplul motiv că sunt vieţi omeneşti la mijloc. Apoi s-a făcut o paralelă cam exagerată şi s-a ajuns la cazul unui salvamontist care nu ar face nimic în plus pentru sănătatea cuiva, indiferent de complicaţii, datoria lui fiind strict să dea omul jos de pe munte în siguranţă.

– Deci dacă omul moare, tu numa’ îl cari?
– Da.

Deja îmi zvâcnea un ochi de nervi, aşa că nu m-am mai putut abţine.

– Foarte bine pentru omenire că nu te-ai făcut medic! zic.
– Aşa-i? spune el.
– Mda. Deşi ai fi putut lucra liniştit în sănătate. Ai fi fost excelent într-o singură funcţie.
– Care?
– Ministru al sănătăţii.
– Ooooh, mă simt jignit!
– Asta a şi fost intenţia!

… şi când am zis asta simţeam că deja gura mi se transformase în fântână otrăvită şi ochii în arbalete. :)) Dar nu, serios, îmi fierbea sângele.

M-a mai calmat calmul Runiei, pe care dacă n-o citiţi vă zic acum că e medic rezident la cardiologie. Şi despre care ştiam şi înainte de conversaţia asta că dacă mi se opreşte vreodată inima, pe patul ei de spital aş vrea să ajung, din simplul motiv că a spus cele de mai jos cu pasiune, convingere şi glas tremurat. Pentru un străin. Viaţa lui devenise responsabilitatea ei.

– Aveam un bolnav care tot făcea stop şi avea nevoie urgentă de CT; tot sunam la ăia şi-mi spuneau ba că nu pot, ba că-s ocupaţi, ba că programare, bla bla. Şi ce era să fac? Să stau şi să-l las să moară? L-am luat şi m-am dus peste ei! Şi atunci au putut.