Monthly Archives: December 2013

I Appear Missing

Posted on by
7

Dacă există o noapte din an în care să simţi până-n măduvă cât eşti de neadaptat social şi mai degrabă acceptat/tolerat prin diverse cercuri decât plăcut sau dorit, atunci asta e, revelionul. Nu contează că ai 923842 nopţi bune pe an, înconjurat de oamenii la care ţii, cu tequila în venă şi salata de boeuf în maţ. Chiar nu contează, atâta timp cât există o noapte special desemnată pentru distracţie, care e asta, “la cumpăna dintre ani”, a se citi dintre o perioadă de timp delimitată de om, care să îl ţină ancorat în realitate, şi alta similară. Noaptea de revelion e enervantă pentru că TREBUIE să te distrezi. Nu contează sub ce formă – la cabană trei zile, cu boxele mergând întruna şi urme de vomă prin zăpadă sau în apartamentul cuiva care a tras paiul cel scurt şi s-a pricopsit cu toată gaşca pe cap. Astea nu sunt singurele variante, dar nu-s omul care trebuie să conceapă adevărate criterii de selecţie ca să aleagă, din larga paletă de opţiuni, unde face revelionul, deci ce ştiu eu. Aşa. Iar dacă nu te distrezi, trebuie măcar să ai energia şi tupeul necesare să te lauzi pretins je m’en fiche-ist c-ai dormit, ca şi cum a dormi în noaptea de revelion ar fi o virtute şi te-ar ridica peste nivelul plebei petrecăreţe. 8-|

Enervant. Obositor. Lehamite de oameni şi de mine. Şi totuşi, 2013 a fost un an chiar bun, în care m-am enervat rar, am suferit mai puţin decât în media anuală, am citit acceptabil, am iubit şi-am fost iubită. Nu-mi explic cum naiba se-ncheie între patru pereţi, cu o răceală, eu zgribulită şi refuzând să mă spăl pe cap. Cum îi ziceam lui Cristi acum câteva zile, “such is life… nu toate, doar ale noastre.”

După mine, I Appear Missing e cea mai bună piesă din 2013, de pe …Like Clockwork, cel mai răvăşitor album din anul ăsta pe ducă. Am descoperit în povestea lui o profunzime pe care n-aş fi ghicit-o niciodată la o trupă atât de cool şi rock’n’roll ca Queens of the Stone Age.

Piesa asta e despre cum e să mori şi să treci dincolo, sperând să-i fie cuiva dor de tine. Un bilet de adio. O poveste întunecată şi tragică, pe care însă chitarele delicioase de la sfârşit o încheie tonic şi optimist, semn că un şoc de natură electrică te poate readuce oricând la viaţă.

Dancing on wire, both ends are on fire

Ne mai jucăm aşa şi în 2014.

(Ne)glume de nume şi miracole de Crăciun

Posted on by
2

În preajma Crăciunului se întâmplă minuni. Oamenii sunt mai, ahem, buni, masa mai îmbelşugată, Moş Crăciun mai există şi umblatul la colindat încă se mai practică – dacă păstrarea tradiţiei ăsteia nu e o minune, nu ştiu ce altceva e. Mai ales dacă te duci la colindat în oraş. La bloc. Pe coridoarele ălea lungi ale unui bloc de garsoniere, unde colinzi în faţa unei uşi şi se iţesc capetele locuitorilor a trei apartamente distanţă în dreapta şi trei în stânga, crezând că cineva îi colindă pe ei. Şi după ce trânteşti cel mai fericit “la anul şi la mulţi ani!”, cu sufletul plin de încântare că supliciul s-a terminat, observi că din spatele uşii la care-ţi etalai talentele de Hruşcă tulburat şi neînţeles nu se iveşte nimeni. Se deschide încă o dată uşa alăturată şi cineva te cercetează atent, să fie 100% convins că nu eşti de-al lui. Clipeşti câteva secunde; se închide becul cu senzor de pe scara blocului. Ridicolul e maxim. Şi atunci suni nervos la uşa ta. Nimic. Suni la telefon. Îţi răspunde cu greu o voce morocănoasă, explici scurt situaţia şi cineva buimac de somn îţi deschide în cele din urmă. În prag, fără să fii lăsat înăuntru, are loc un schimb de replici care te face să-ţi urăşti cu adevărat viaţa.

– Scuze, m-a furat somnul. Noah, da’ nu mă colinzi?
– PĂI TE-AM COLINDAT O DATĂ!
– Dar n-am auzit… hai, colindă-mă, că o dată-n an e Crăciunul!

Cum ziceam, Xmas miracle. Totuşi, una dintre minunile mele preferate de Crăciun e că se dezocupă prietenii mereu ocupaţi. Şi te cheamă în vizită. Aşa am ajuns ieri în Sâncrai, la un pahar câteva sticle de vin şi pus viaţa sub lupă. Spre deosebire de prietenii cu care discuţi în fiecare zi şi care cunosc toate evenimentele mărunte ale existenţei tale din momentul în care ţi se-ntâmplă, prietenii mereu ocupaţi fac parte dintr-o categorie aparte, un fel de red team care află situaţia periodic şi vede totul cu ochi noi, putând să îţi ofere un feedback lucid, proaspăt şi sănătos asupra situaţiei tale actuale.

Lăsând mini-dramele şi telenovelele de ocazie deoparte, ieri a fost şi zi de râs cu lacrimi. Îi povesteam lui Crini de aventura mea bănăţeană de acum o lună şi am ajuns la partea care face furori. No names in this true story have been altered:

– … şi am coborât din autocar în Lugoj, unde m-a aşteptat Slavian cu prietenul său şofer, Fabian. Asta doar pentru că Veselin n-a putut să ajungă.

Ne-am hăhăit cu gura până la urechi şi ne-am întrebat ce naiba o fi cu numele în partea aia a ţării.

– Nu-s doar în partea aia, zice Crini. Pe taică-mio îl cheamă Romeo Mugur, pe nevastă-sa Severina şi pe sor-mea Andromeda.

Nu, deci nu!

Ne-am răscrăcănat şi înverzit de râs. După ce mi-am recăpătat suflul, am apucat s-o-ntreb cu voce tremurândă:

– Tu, dar tu cum ai ajuns să ai un nume ATÂT de normal? (o cheamă şi pe ea Roxana, thank heavens!)
– Păi ai mei s-or inspirat după numele unui magazin de păpuci pe care l-or văzut din autobuz.

…Happy Festivus, everyone! Şi dacă vă iubiţi cu adevărat copii, nu le puneţi nume ciudate.

Daddy issues – top 5 / 2013

Posted on by
4

Dragă Freud, să te duci naibii, că ai avut dreptate. Am ajuns să caut şicanări inteligente şi să fiu impresionată de simţul umorului într-un bărbat datorită lui tata. De la el am învăţat că viaţa fără râs e pustiu şi că oricât de înnorat ar fi afară, tot merită să faci mişto că vine furtuna şi te udă până la chiloţi. Când eram mai pice obişnuiam să iau de bună veselia constantă de la noi din casă, da’ acum se presupune c-aş fi matură şi am capacitatea să privesc asta cu alţi ochi. Acum văd că nu e obligatoriu să fie toată lumea aşa. Acum văd că aşa cum el e o resursă inepuizabilă de poante şi comeback-uri, muma e un izvor nesecat de dramă şi negativism. Eu am nimerit undeva la mijloc, îmi deghizez negativismul în umor, dar tot sper şi trag cu dinţii de ideea că semăn mai mult cu tata, pe care-l ţin “sub lupă” şi pe care mi-ar fi plăcut să-l studiez ca om şi dacă nu am fi fost rude. I really, really love the shit out of him.

Tocmai de-asta am pus cap la cap nişte chestii amuzante întâmplate anul ăsta. Din două motive: 1. nu vreau să le uit şi-o să-mi fie drag să-mi amintesc de ele mai încolo; 2. reminder că simţul umorului rămâne şi dincolo de taxele şi impozitele lui Ponta, care reuşesc să-ţi demonteze treptat un vis – şi, în general, dincolo de tot şi toate.

5. Laptopul meu e o epavă. Nu exagerez: cad şuruburi mici din el atât de des, încât vara, când stăteam în pat şi-l ţineam pe genunchi, săream tresărind crezând c-a aterizat vreo gânganie pe mine; se supraîncălzeşte atât de tare, încât scena aia cu Charlie Sheen e blândă pe lângă ce poţi prăji pe el; cablul de alimentare e distrus în două locuri, aşa că diverşi bărbaţi din viaţa mea – în frunte cu taică-mio, desigur – îl tot taie ca să reînnoade firele. După o astfel de reuşită, i-am zis, astă-vară:

– Pfoai, ce deştept eşti!
– Dacă eram deştept, mă făceam politician.

4. La mine. Taică-mio, aruncând un ochi în bibliotecă:

– De ce-ţi ţii spray-ul de cameră pe raft în bibliotecă?
– De-aia că-i spray de cameră, tre’ să stea în cameră! încerc eu o timidă tentativă de-a fi smartass.
– Şi apa de gură o ţii mereu în gură?


father & I on an almost daily basis

3. Proaspăt întors din Grecia, taică-mio vizitându-mă în Bucureşti:

– Ăştia de la drumuri şi poduri au cele mai mari şi mai inutile salarii din ţară. Şi doamne, cât îs de proşti, aşa ceva n-ai mai întâlnit. Mă pun să le zic numărul maşinii, zic Mureş 05 HLL, ăia scriu MM 05. Zic “dom’le, MS – Mureş, nu MM – Maramureş!”. Şi ăla mă-ntreabă senin “şi nu-i totuna?“… :|
– Şi tu ce i-ai răspuns?
– Că ba da. N-am timp de prostii.

2. Taică-mio plătind la un magazin. Tanti de la casă:

– Vă mulţumim că aţi cumparat de la noi. Sunteţi mulţumit de produsele noastre?
– Doamnă, dumneata eşti mulţumită de salariul tău?

1. Taică-mio la alt magazin.

– Daţi-mi un pui, vă rog.
– De care, cu piept sau fără?
– … Doamnă, io când vreau o femeie, o vreau cu sâni cu tot sau fără?

I put “self” in “self-sabotage”

Posted on by

Am vrut să trimit postul ăsta în trash de prea multe ori, până m-am prins că, stai, de fapt e blogul meu, pot să scriu orice aici şi să nu dau socoteală nimănui niciodată dacă aşa-mi doreşte muşchiu’. Perfect.

Am ajuns aseară acasă după câteva ore petrecute cu şase tipi care s-au întrecut în a zice bancuri. Am râs mult şi copios, am râs în hohote sonore, am râs cu lacrimi. Când am ajuns acasă, vecinul de 80 şi ceva de ani mi-a zis în lift că-s frumoasă ca o păpuşă şi m-am pleoştit. Apoi m-am deprimat. Ieşisem, deci, cu şase tipi şi asta mi-a zis-o un pensionar într-un lift la miezul nopţii. How fuckin’ lame is that? Apoi m-am enervat – pentru că de ce n-aş fi un carusel emoţional, desigur. De-a lungul anilor, m-am dresat, eu pe mine, să fiu mai puternică decât nevoia pentru nişte complimente de complezenţă. Adevărul e că n-am simţit lipsa lor până nu am ajuns în lift, cu vecinul octogenar şi mai prietenos decât prevăd legile nescrise ale bunului simţ. Şi mi-a fost atât de ciudă pe mine, încât voiam să-mi scot creierul şi să-l pălmuiesc zdravăn. În public. În fine, apoi mi-am amintit de un profesor din facultate, care avea o vorbă tare înţeleaptă: “bărbatul simte femeia la orice vârstă”. Well.

Am adormit greu şi am visat tâmpenii. În principiu, lucruri legate de tipul… de care-am fost îndrăgostită? Nu. După care-am fost în limbă? Nici. Pe care l-am iubit ca o proastă 5 ani? Varianta cea mai aproape de adevăr. Ultimul an de liceu, toată facultatea şi un an după. Tip care, desigur, a devenit tătic acum câteva săptămâni. Mama copilului e o gagică cu 10 ani mai în vârstă decât mine, care mă urăşte şi care mi-ar scoate ochii cu furculiţa dac-ar putea, după ce eram pe punctul de-a-i distruge viaţa acum câţiva ani (serios, eu aş fi zis c-o salvez de lângă omul care n-o mai iubea, dar realitatea e diferită faţă de ce-i în mintea oamenilor). Totodată, e şi motivul pentru care umblam cu gluga pe cap la concerte, să nu care cumva să mă recunoască – nu glumesc, ura aia aprigă e reală. Deci, în prezent părinţi fericiţi. Cred. N-am de unde să ştiu, eu am aflat de pe Facebook (porc de bărbat, măcar putea să-mi spună de-a lungul discuţiilor ălora interminabile despre muzică, dar nuuuu). Nu sper, deşi ştiu că-s maliţioasă (atât de maliţioasă încât atunci când am aflat că numele copilului e Sasha, primul lucru la care m-am gândit a fost că e un tribut pentru Sasha Grey, singura tipă care i-o face să se mai scoale şi la care s-a gândit în timpul conceperii – yes, I’m that kind of evil bitch). Bine, sper că-s fericiţi, ce naiba, dacă tot s-au reprodus. Să fie fericiţi şi să înceteze să-mi mai bruieze visele şi aşa bruiate. Nu e o vreo suferinţă activă, n-a fost decât o zi, pentru că povestea asta e atât de veche încât am impresia că există de la geneză. Dar roade în subconştient ca un vierme la varză şi mă macină.

După cum ziceam, prăbuşirea asta n-ar fi fost posibilă dacă nu stalkuiam pe Facebook. De ce dracu’ m-am uitat? Pentru că eram într-o perioadă în care lucrurile mergeau bine. Iar dacă lucrurile merg bine, e ceva dubios la mijloc – înseamnă că urmează cascada de rahat. Şi cum cascada nu mai vine, devii suspicios şi paranoic prin lacul ăla de lapte şi miere, că binele nu e elementul tău, iar mierea e lipicioasă şi te împotmoleşte; nu ştii ce să faci când ţi-e bine, înoţi în ape tulburi şi te plimbi precaut pe nisipuri mişcătoare. Aşa că, ce dracu’, stalkuieşti pe Facebook, unde rahatul e cea mai limpede apă. M-am autosabotat, acum sunt în regulă. Acum ştiu ce trebuie să fac.

Anul ăsta am reuşit performanţa să am cea mai scurtă relaţie ever. Eu, care mă lăudasem mereu că SIGUR avusesem cea mai scurtă relaţie de pe planetă – mai exact, trei zile. Mi-am depăşit propriul record, asta a durat o zi. Nu o zi fizică, dar momentele de bine însumate cam în jurul unei zile se rotunjesc. O zi pentru un preludiu de vreo patru luni. Merită? Însă, spre deosebire de trecut, de data asta nu pentru că am vrut eu, ci pentru că… viaţa. Pentru că maică-sa se îmbolnăvise şi a trebuit să se mute la dracu-n praznic, iar somewhere along the way am hotărât, mai mult fiecare pentru sine decât de comun acord, că la distanţă n-are cum să meargă. Asta nu e nici măcar partea interesantă a poveştii, care vine abia acum: faptul că mă cuplasem a declanşat o chestie cam cu un an întârziere. Mai exact, în momentul în care limba mea umbla oficial prin gâtul tipului cu care am fost o zi, unul dintre cei mai buni prieteni şi-a dat seama că, oh wait, e îndrăgostit de mine. Şi ar vrea să ne căsătorim, eventual să-mi facă şi nişte copii. Şi e gelos, şi deci cum procedăm? Asta după ce acum un an mie mi se pusese pata pe el şi am fost respinsă… cum să o zic? – că deloc elegant e un mare understatement. Zice el acum că i-a fost frică, şi îl cred că i-a fost. Nu pentru c-aş fi eu vreo femeie fatală hard to handle, ci pentru că acum îl cunosc atât, dar atât de bine. V-am zis, de-atunci şi până acum a trecut un an în care-am fost cei mai buni prieteni. Problema e că în anul ăsta eu am acceptat ideea că atâta se poate, iar el s-a îndrăgostit tot mai tare. După ce l-am respins şi eu cât de prudent am putut, am început să văd potenţialul ideii. Ştiu că aş fi împlinită cu el, că nimeni nu m-ar citi niciodată mai bine şi nu m-ar înţelege mai deplin. Totul era ok. Până când am băut într-o crâşmă şi un tip pe care l-am admirat dintotdeauna mi-a spus, aşa într-o doară şi total nepăsător cum fac tipii mişto, că-s genul de femeie alături de care s-ar vedea toată viaţa. Declick. Stai, eu de fapt mai cred în fluturi în stomac. Autosabotare. Mulţumesc, creier, mai ia 100 de whisky, să-mi trăieşti aşa mort.

Nimic nu te face să te simţi mai singur şi mai lipsit de speranţă decât să fii iubit fără să iubeşti. Să stai în mijlocul oceanului şi să fie vaporul lângă tine, dar tu să aştepţi barca de salvare poleită cu aur – mai shiny, dar care nu rezistă în calea niciunei furtuni, mereu pe cale să se scufunde, al cărei sfârşit e atât de previzibil. Să te lupţi cu tine, să-ţi impui să vrei vaporul, dar în loc de asta să pluteşti în derivă în aşteptarea bărcii. Bleah. Simpla idee a ironiei vieţii îmi întoarce stomacul pe dos.

Comments are closed. Ăsta a fost un exerciţiu de sinceritate faţă de mine. Nişte lucruri care nu ies decât criptice într-un notepad ferit de ochii lumii, deloc în viaţa reală şi care m-ar bântui zile-n şir dacă le-aş lăsa pradă opiniei publice.

În seara asta cântă Robin and the Backstabbers. Muzică bună şi versuri ca sarea pe rană. Dar e ok, paharul sus.

How does it feel to catch a criminal,
Raise the glass for you to break,
How does it feel to be the criminal,
Raise a glass for you to break.

Click and wait for it.

Povestea lui Vomel

Posted on by
8

Parafrazând o expresie celebră, colegii de muncă nu ţi-i alegi. Dacă soarta te-a alintat, ai parte de unul-doi cu care poţi purta o discuţie ce să depăşească nivelul “cine cu cine se fute” şi “ai văzut ieri la Acces în Rect?!?” Cu cei mai mulţi, relaţiile sunt de ignorare respectuoasă reciprocă. Fă-ţi treaba şi lasă-mă să mi-o fac, mă doare-n c… ot de familia ta, de oalele Zepter cumpărate de vecinii tăi care spun că n-au bani de întreţinere sau de hemoroizii tăi. Dar lucrurile devin cu adevărat interesante dacă ai tras paiul cel scurt şi ai parte de măcar un individ care, chiar şi după ce ai aflat că pe lume există o peliculă intitulată 2 Girls 1 Cup, tot reuşeşte te lase “wtf?!” (trecem peste cazul în care ai parte de atâţia d-ăştia încât ajungi pe la 27 de ani să ai fire albe, iar pe la 30 să te salute ăia de 25 cu săru’ mâna). Adică Vomel, eroul poveştii de faţă.

Un individ mai bătrâior, de altfel simpatic şi muncitor. Genul care nu se trage pe fesieri când vine vorba de muncă; aleargă, nu face pe el la gândul că va trebui să stea câteva ore în frig şi nu dă ochii peste cap că se simte “esploatat” ca ăia cu jumătate din anii lui. Numai că omul are o “mică” problemă. Şi anume faptul că povesteşte, cu o candoare dezarmantă, lucruri pe care majoritatea am vrea să ni le ştergem din creier cu peria de sârmă.

Rewind, vara lui 2011.

Zi călduroasă şi interminabilă, una d-aia de-ţi vine să zaci sub un pom cu Shogunul, o sticlă de Cola rece şi un cartuş de LM Silver Long, nu să priveşti cum timpul trece cu viteza melcului urcând un perete. Stai afară la ţigară şi schimbi banalităţi cu încă doi pe care fix acum i-a apucat pofta de fumat de nu poţi să faci şi tu un cancer la plămâni în linişte din cauza lor. Deodată, apare cel care pe atunci încă nu era Vomel, dar tocmai se pregătea să-şi câştige porecla. Politicos şi jovial ca întotdeauna, dă mâna şi are câte ceva de spus pentru fiecare în parte. Însă şi pentru toţi, în grup. Se vede că e nerăbdător să povestească, pentru că aproape ţopăie de pe un picior pe altul cu entuziasmul lui Geoană în noaptea alegerilor.

– Voiam să vin cu maşina că e prea cald să merg pe jos, dar să vedeţi ce mi s-a întâmplat! A făcut ieri nevastă-mea nişte ardei umpluţi, ştiu că n-am voie, dar na, ce să fac, azi-dimineaţă m-am lăcomit şi eu, ca omul…

Momentul ăla în care ridici sprânceana şi te gândeşti “how fuckin’ fascinating”, dar îţi aminteşti de toate bomboanele cu eucalipt împărţite cu dărnicie şi îi vezi aerul de nevinovăţie, de copil de 55 de ani, pe care îl împrăştie. Aşa că rânjeşti politicos, în timp ce povestea continuă:

– …şi când să pornesc maşina, mi s-a făcut rău. Nici n-am apucat să desfac centura că am şi început să vomit peste tot. Ieşeau din mine ardeii mai repede decât intraseră!

– Am umplut parbrizul, am vomitat şi pe bord, şi pe scaune, şi pe volan, peste tot…

În timp ce, pe măsură ce povesteşte, se turează, în minte ţi se derulează faimoasa fază din Exorcistul, doar că, în loc de verde, Vomel scotea

– … carne, orez şi bucăţele de ardei, nici nu se mai vedea pe geam afară. Până la urmă, am reuşit să duc mâna la gură şi să termin de vomitat pe cămaşă şi în poală. Am pus repede mâna pe telefon, am vomitat şi pe el, l-am şters, l-am sunat pe fiu-meu să coboare repede, să-mi aducă un prosop şi nişte cârpe. M-am curăţat puţin, nici idee n-aveaţi cât de plin eram de vomă, aveam şi în buzunare, m-am dus sus să mă spăl şi să mă schimb şi l-am lăsat pe el să şteargă maşina. Când am coborât, am văzut că nu o pot folosi. Peste tot erau cojiţe din alea, ştiţi voi, cum au ardeii, că pe alea le-am vomitat întregi, iar fiu-meu trebuia să le adune una câte una, cu mâna. Şi mirosea a ardei umpluţi în toată parcarea, iar fiu-meu tot ştergea, şi ştergea, şi ştergea… M-am grăbit să vin la lucru, am luat nişte bomboane, dar şi acum simt gustul ăla de ardei în gură de la cum i-am vomitat.

Ne priveşte pe fiecare cu mândria lui Napoleon când a dormit prima noapte la Kremlin, aşteptând probabil să-i strângem mâna (nu la uşă) şi să-l încurajăm să participe la proba olimpică de borât-distanţă.

Probabil derutat de privirile noastre de oameni dornici să sară sub tramvai numai să scape de pe planeta asta, mai încearcă timid:

– Şi cojiţele alea de ardei, ştiţi, alea pe care le scoţi şi când mergi la baie, erau peste tot. Cred că şi prin papuci mai am. Fiu-meu şi acum mai strânge la ele…

Zâmbeşte şi intră. Înainte să se închidă uşa, mai apucăm să-l auzim cum îi salută pe nefericiţii dinăuntru ale căror vieţi liniştite sunt pe punctul de a fi schimbate pentru totdeauna:

–  N-o să vă vină să credeţi ce-am păţit! A făcut ieri nevastă-mea nişte ardei umpluţi…

Şi acum, după vreo doi ani, maică-mea se miră de ce am o anume reticenţă faţă de ceea ce era, cândva, unul dintre felurile mele preferate de mâncare. Poate pentru că, de fiecare dată când aud cuvintele ardei umpluţi, simt mirosul celor proaspăt vomitaţi într-o după-amiază toridă de vară. Şi văd în faţa ochilor “cojiţele alea care erau peste tot”.

PS Roxa nu doar că mi-a zis să scriu asta la ea pe blog, dar m-a lăsat să aleg şi gif-ul cu ponei. Seriously, I want to give her my babies.

_____________

Roxa speaking: tocmai aţi citit un guestpost de Flavius, o poveste care m-a făcut să râd cu lacrimi de două ori: o dată live, când am auzit-o prima oară, şi apoi când am primit textul. Vomel e genul ăla de persoană asemănătoare cu Iisus: ai auzit că există, acum citeşti despre el, dar ştii că treaba e cam împuţită dacă ajungi să-l cunoşti face to face. Am râs atât de bine încât mi s-au udat mânecile de la cum îmi ştergeam lacrimile şiroinde. Şi spuneţi, n-a meritat să-l mituiesc pe Flavius cu un gifuleţ ca să citiţi şi voi? Chiar dacă sunteţi mai sensibiloşi şi v-am provocat alte reacţii decât râsul, măcar e sigur că niciodată nu veţi mai privi ardeii umpluţi la fel. I am not even sorry. :D