Povestea lui Vomel

Parafrazând o expresie celebră, colegii de muncă nu ţi-i alegi. Dacă soarta te-a alintat, ai parte de unul-doi cu care poţi purta o discuţie ce să depăşească nivelul “cine cu cine se fute” şi “ai văzut ieri la Acces în Rect?!?” Cu cei mai mulţi, relaţiile sunt de ignorare respectuoasă reciprocă. Fă-ţi treaba şi lasă-mă să mi-o fac, mă doare-n c… ot de familia ta, de oalele Zepter cumpărate de vecinii tăi care spun că n-au bani de întreţinere sau de hemoroizii tăi. Dar lucrurile devin cu adevărat interesante dacă ai tras paiul cel scurt şi ai parte de măcar un individ care, chiar şi după ce ai aflat că pe lume există o peliculă intitulată 2 Girls 1 Cup, tot reuşeşte te lase “wtf?!” (trecem peste cazul în care ai parte de atâţia d-ăştia încât ajungi pe la 27 de ani să ai fire albe, iar pe la 30 să te salute ăia de 25 cu săru’ mâna). Adică Vomel, eroul poveştii de faţă.

Un individ mai bătrâior, de altfel simpatic şi muncitor. Genul care nu se trage pe fesieri când vine vorba de muncă; aleargă, nu face pe el la gândul că va trebui să stea câteva ore în frig şi nu dă ochii peste cap că se simte “esploatat” ca ăia cu jumătate din anii lui. Numai că omul are o “mică” problemă. Şi anume faptul că povesteşte, cu o candoare dezarmantă, lucruri pe care majoritatea am vrea să ni le ştergem din creier cu peria de sârmă.

Rewind, vara lui 2011.

Zi călduroasă şi interminabilă, una d-aia de-ţi vine să zaci sub un pom cu Shogunul, o sticlă de Cola rece şi un cartuş de LM Silver Long, nu să priveşti cum timpul trece cu viteza melcului urcând un perete. Stai afară la ţigară şi schimbi banalităţi cu încă doi pe care fix acum i-a apucat pofta de fumat de nu poţi să faci şi tu un cancer la plămâni în linişte din cauza lor. Deodată, apare cel care pe atunci încă nu era Vomel, dar tocmai se pregătea să-şi câştige porecla. Politicos şi jovial ca întotdeauna, dă mâna şi are câte ceva de spus pentru fiecare în parte. Însă şi pentru toţi, în grup. Se vede că e nerăbdător să povestească, pentru că aproape ţopăie de pe un picior pe altul cu entuziasmul lui Geoană în noaptea alegerilor.

– Voiam să vin cu maşina că e prea cald să merg pe jos, dar să vedeţi ce mi s-a întâmplat! A făcut ieri nevastă-mea nişte ardei umpluţi, ştiu că n-am voie, dar na, ce să fac, azi-dimineaţă m-am lăcomit şi eu, ca omul…

Momentul ăla în care ridici sprânceana şi te gândeşti “how fuckin’ fascinating”, dar îţi aminteşti de toate bomboanele cu eucalipt împărţite cu dărnicie şi îi vezi aerul de nevinovăţie, de copil de 55 de ani, pe care îl împrăştie. Aşa că rânjeşti politicos, în timp ce povestea continuă:

– …şi când să pornesc maşina, mi s-a făcut rău. Nici n-am apucat să desfac centura că am şi început să vomit peste tot. Ieşeau din mine ardeii mai repede decât intraseră!

– Am umplut parbrizul, am vomitat şi pe bord, şi pe scaune, şi pe volan, peste tot…

În timp ce, pe măsură ce povesteşte, se turează, în minte ţi se derulează faimoasa fază din Exorcistul, doar că, în loc de verde, Vomel scotea

– … carne, orez şi bucăţele de ardei, nici nu se mai vedea pe geam afară. Până la urmă, am reuşit să duc mâna la gură şi să termin de vomitat pe cămaşă şi în poală. Am pus repede mâna pe telefon, am vomitat şi pe el, l-am şters, l-am sunat pe fiu-meu să coboare repede, să-mi aducă un prosop şi nişte cârpe. M-am curăţat puţin, nici idee n-aveaţi cât de plin eram de vomă, aveam şi în buzunare, m-am dus sus să mă spăl şi să mă schimb şi l-am lăsat pe el să şteargă maşina. Când am coborât, am văzut că nu o pot folosi. Peste tot erau cojiţe din alea, ştiţi voi, cum au ardeii, că pe alea le-am vomitat întregi, iar fiu-meu trebuia să le adune una câte una, cu mâna. Şi mirosea a ardei umpluţi în toată parcarea, iar fiu-meu tot ştergea, şi ştergea, şi ştergea… M-am grăbit să vin la lucru, am luat nişte bomboane, dar şi acum simt gustul ăla de ardei în gură de la cum i-am vomitat.

Ne priveşte pe fiecare cu mândria lui Napoleon când a dormit prima noapte la Kremlin, aşteptând probabil să-i strângem mâna (nu la uşă) şi să-l încurajăm să participe la proba olimpică de borât-distanţă.

Probabil derutat de privirile noastre de oameni dornici să sară sub tramvai numai să scape de pe planeta asta, mai încearcă timid:

– Şi cojiţele alea de ardei, ştiţi, alea pe care le scoţi şi când mergi la baie, erau peste tot. Cred că şi prin papuci mai am. Fiu-meu şi acum mai strânge la ele…

Zâmbeşte şi intră. Înainte să se închidă uşa, mai apucăm să-l auzim cum îi salută pe nefericiţii dinăuntru ale căror vieţi liniştite sunt pe punctul de a fi schimbate pentru totdeauna:

–  N-o să vă vină să credeţi ce-am păţit! A făcut ieri nevastă-mea nişte ardei umpluţi…

Şi acum, după vreo doi ani, maică-mea se miră de ce am o anume reticenţă faţă de ceea ce era, cândva, unul dintre felurile mele preferate de mâncare. Poate pentru că, de fiecare dată când aud cuvintele ardei umpluţi, simt mirosul celor proaspăt vomitaţi într-o după-amiază toridă de vară. Şi văd în faţa ochilor “cojiţele alea care erau peste tot”.

PS Roxa nu doar că mi-a zis să scriu asta la ea pe blog, dar m-a lăsat să aleg şi gif-ul cu ponei. Seriously, I want to give her my babies.

_____________

Roxa speaking: tocmai aţi citit un guestpost de Flavius, o poveste care m-a făcut să râd cu lacrimi de două ori: o dată live, când am auzit-o prima oară, şi apoi când am primit textul. Vomel e genul ăla de persoană asemănătoare cu Iisus: ai auzit că există, acum citeşti despre el, dar ştii că treaba e cam împuţită dacă ajungi să-l cunoşti face to face. Am râs atât de bine încât mi s-au udat mânecile de la cum îmi ştergeam lacrimile şiroinde. Şi spuneţi, n-a meritat să-l mituiesc pe Flavius cu un gifuleţ ca să citiţi şi voi? Chiar dacă sunteţi mai sensibiloşi şi v-am provocat alte reacţii decât râsul, măcar e sigur că niciodată nu veţi mai privi ardeii umpluţi la fel. I am not even sorry. :D

8 thoughts on “Povestea lui Vomel

  1. Super faina povestirea, am ras si eu cu lacrimi. In schimb nu mi s-a alterat imaginea ardeilor umpluti, oricum mie nu mi-au placut niciodata. Plus ca eu sunt aia careia i se facea foame dupa orele de morfopatologie la care se faceau autopsii :P

  2. Să nu scăpăm din vedere chintesența poveștii: Vomel are copii, un descendent cel puțin, un potențial continuator al metehnei părintești. Aproape că ni-l putem imagina pe Vomel Jr. cum, peste ani și ani, va depăna unor ascultători nevinovați, care habar nu vor avea ce-i paște: ”Băi, să vedeți ce-a pățit taică-meu când eram eu mai mic…” :)

  3. Curăţatul maşinii de cojiţe de ardei e chiar cel mai blând lucru pe care l-ar putea povesti… “Când eram de vârsta voastră, tata mă punea să-i scot dinţii, iar voi nici o pâine nu sunteţi în stare să luaţi!”

  4. Nici mie nu mi-au plăcut vreodată ardeii umpluţi. Dar spre deosebire de Ametist, acum îi privesc cu o oarecare simpatie – tot n-o să-i mănânc, da’ măcar o să mă facă să râd.

  5. draga mea,
    ai închis comentariile, dar…
    citindu-te am impresia că mă trăindu-me pe mine
    ai răbdare, ești pe calea cea bună
    o să vezi, pe la 40, ce dragoste nebună și frumoasă o să ai

  6. Pingback: De când te-aşteptam, mă Shantele… | Fascination Street

Leave a Reply

Your email address will not be published.