I put “self” in “self-sabotage”

Am vrut să trimit postul ăsta în trash de prea multe ori, până m-am prins că, stai, de fapt e blogul meu, pot să scriu orice aici şi să nu dau socoteală nimănui niciodată dacă aşa-mi doreşte muşchiu’. Perfect.

Am ajuns aseară acasă după câteva ore petrecute cu şase tipi care s-au întrecut în a zice bancuri. Am râs mult şi copios, am râs în hohote sonore, am râs cu lacrimi. Când am ajuns acasă, vecinul de 80 şi ceva de ani mi-a zis în lift că-s frumoasă ca o păpuşă şi m-am pleoştit. Apoi m-am deprimat. Ieşisem, deci, cu şase tipi şi asta mi-a zis-o un pensionar într-un lift la miezul nopţii. How fuckin’ lame is that? Apoi m-am enervat – pentru că de ce n-aş fi un carusel emoţional, desigur. De-a lungul anilor, m-am dresat, eu pe mine, să fiu mai puternică decât nevoia pentru nişte complimente de complezenţă. Adevărul e că n-am simţit lipsa lor până nu am ajuns în lift, cu vecinul octogenar şi mai prietenos decât prevăd legile nescrise ale bunului simţ. Şi mi-a fost atât de ciudă pe mine, încât voiam să-mi scot creierul şi să-l pălmuiesc zdravăn. În public. În fine, apoi mi-am amintit de un profesor din facultate, care avea o vorbă tare înţeleaptă: “bărbatul simte femeia la orice vârstă”. Well.

Am adormit greu şi am visat tâmpenii. În principiu, lucruri legate de tipul… de care-am fost îndrăgostită? Nu. După care-am fost în limbă? Nici. Pe care l-am iubit ca o proastă 5 ani? Varianta cea mai aproape de adevăr. Ultimul an de liceu, toată facultatea şi un an după. Tip care, desigur, a devenit tătic acum câteva săptămâni. Mama copilului e o gagică cu 10 ani mai în vârstă decât mine, care mă urăşte şi care mi-ar scoate ochii cu furculiţa dac-ar putea, după ce eram pe punctul de-a-i distruge viaţa acum câţiva ani (serios, eu aş fi zis c-o salvez de lângă omul care n-o mai iubea, dar realitatea e diferită faţă de ce-i în mintea oamenilor). Totodată, e şi motivul pentru care umblam cu gluga pe cap la concerte, să nu care cumva să mă recunoască – nu glumesc, ura aia aprigă e reală. Deci, în prezent părinţi fericiţi. Cred. N-am de unde să ştiu, eu am aflat de pe Facebook (porc de bărbat, măcar putea să-mi spună de-a lungul discuţiilor ălora interminabile despre muzică, dar nuuuu). Nu sper, deşi ştiu că-s maliţioasă (atât de maliţioasă încât atunci când am aflat că numele copilului e Sasha, primul lucru la care m-am gândit a fost că e un tribut pentru Sasha Grey, singura tipă care i-o face să se mai scoale şi la care s-a gândit în timpul conceperii – yes, I’m that kind of evil bitch). Bine, sper că-s fericiţi, ce naiba, dacă tot s-au reprodus. Să fie fericiţi şi să înceteze să-mi mai bruieze visele şi aşa bruiate. Nu e o vreo suferinţă activă, n-a fost decât o zi, pentru că povestea asta e atât de veche încât am impresia că există de la geneză. Dar roade în subconştient ca un vierme la varză şi mă macină.

După cum ziceam, prăbuşirea asta n-ar fi fost posibilă dacă nu stalkuiam pe Facebook. De ce dracu’ m-am uitat? Pentru că eram într-o perioadă în care lucrurile mergeau bine. Iar dacă lucrurile merg bine, e ceva dubios la mijloc – înseamnă că urmează cascada de rahat. Şi cum cascada nu mai vine, devii suspicios şi paranoic prin lacul ăla de lapte şi miere, că binele nu e elementul tău, iar mierea e lipicioasă şi te împotmoleşte; nu ştii ce să faci când ţi-e bine, înoţi în ape tulburi şi te plimbi precaut pe nisipuri mişcătoare. Aşa că, ce dracu’, stalkuieşti pe Facebook, unde rahatul e cea mai limpede apă. M-am autosabotat, acum sunt în regulă. Acum ştiu ce trebuie să fac.

Anul ăsta am reuşit performanţa să am cea mai scurtă relaţie ever. Eu, care mă lăudasem mereu că SIGUR avusesem cea mai scurtă relaţie de pe planetă – mai exact, trei zile. Mi-am depăşit propriul record, asta a durat o zi. Nu o zi fizică, dar momentele de bine însumate cam în jurul unei zile se rotunjesc. O zi pentru un preludiu de vreo patru luni. Merită? Însă, spre deosebire de trecut, de data asta nu pentru că am vrut eu, ci pentru că… viaţa. Pentru că maică-sa se îmbolnăvise şi a trebuit să se mute la dracu-n praznic, iar somewhere along the way am hotărât, mai mult fiecare pentru sine decât de comun acord, că la distanţă n-are cum să meargă. Asta nu e nici măcar partea interesantă a poveştii, care vine abia acum: faptul că mă cuplasem a declanşat o chestie cam cu un an întârziere. Mai exact, în momentul în care limba mea umbla oficial prin gâtul tipului cu care am fost o zi, unul dintre cei mai buni prieteni şi-a dat seama că, oh wait, e îndrăgostit de mine. Şi ar vrea să ne căsătorim, eventual să-mi facă şi nişte copii. Şi e gelos, şi deci cum procedăm? Asta după ce acum un an mie mi se pusese pata pe el şi am fost respinsă… cum să o zic? – că deloc elegant e un mare understatement. Zice el acum că i-a fost frică, şi îl cred că i-a fost. Nu pentru c-aş fi eu vreo femeie fatală hard to handle, ci pentru că acum îl cunosc atât, dar atât de bine. V-am zis, de-atunci şi până acum a trecut un an în care-am fost cei mai buni prieteni. Problema e că în anul ăsta eu am acceptat ideea că atâta se poate, iar el s-a îndrăgostit tot mai tare. După ce l-am respins şi eu cât de prudent am putut, am început să văd potenţialul ideii. Ştiu că aş fi împlinită cu el, că nimeni nu m-ar citi niciodată mai bine şi nu m-ar înţelege mai deplin. Totul era ok. Până când am băut într-o crâşmă şi un tip pe care l-am admirat dintotdeauna mi-a spus, aşa într-o doară şi total nepăsător cum fac tipii mişto, că-s genul de femeie alături de care s-ar vedea toată viaţa. Declick. Stai, eu de fapt mai cred în fluturi în stomac. Autosabotare. Mulţumesc, creier, mai ia 100 de whisky, să-mi trăieşti aşa mort.

Nimic nu te face să te simţi mai singur şi mai lipsit de speranţă decât să fii iubit fără să iubeşti. Să stai în mijlocul oceanului şi să fie vaporul lângă tine, dar tu să aştepţi barca de salvare poleită cu aur – mai shiny, dar care nu rezistă în calea niciunei furtuni, mereu pe cale să se scufunde, al cărei sfârşit e atât de previzibil. Să te lupţi cu tine, să-ţi impui să vrei vaporul, dar în loc de asta să pluteşti în derivă în aşteptarea bărcii. Bleah. Simpla idee a ironiei vieţii îmi întoarce stomacul pe dos.

Comments are closed. Ăsta a fost un exerciţiu de sinceritate faţă de mine. Nişte lucruri care nu ies decât criptice într-un notepad ferit de ochii lumii, deloc în viaţa reală şi care m-ar bântui zile-n şir dacă le-aş lăsa pradă opiniei publice.

În seara asta cântă Robin and the Backstabbers. Muzică bună şi versuri ca sarea pe rană. Dar e ok, paharul sus.

How does it feel to catch a criminal,
Raise the glass for you to break,
How does it feel to be the criminal,
Raise a glass for you to break.

Click and wait for it.