Cine iubeşte şi lasă e High

Tre’ să renunţ la obiceiul ăsta aberant de a scrie două postări pe lună, când sunt atâtea lucruri care se chinuie să iasă cumva din mine. Încă mă preocupă găsirea unei modalităţi de canalizare a lor către exterior, da-n loc de asta eşuez într-o lene cruntă, cu o carte sub bot – lucru care oricât de mult m-ar încânta, îi un lux d-ăla efemer, pe care-s conştientă că n-o să mi-l mai permit multă vreme.

Scrisul rămâne singura soluţie viabilă pentru că la desenat sunt submediocră (ceea ce mi-ar ajunge pentru nişte comics pe care le am în cap, staţi numa’ să vedeţi), la cântat sunt în faza-n care-am uitat să leg două acorduri şi în privinţa oricărei alte arte sunt complet nepricepută, a se citi incapabilă. Amu’ să nu-nţelegeţi, doamne feri, că scrisu’ pe-aici ar fi o mare artă… ştiţi şi voi bine ce-i, nu tre’ să vă iesplic folosind copăceii lu’ Chomsky, căci mereu am ştiut că cititorii mei îs mai deştepţi ca mine.

Aşe. Deci. Rezumat cu steluţe.

1. Lucrurile faine

  • Se făcu toamnă şi am părăsit bârlogul întru crâşme. Office miroase tot a pivniţă în care s-au înecat şoareci în aburi de alcool, scaunele s-or învechit şi s-or şubrezit, da’ să mor de există vreun loc în care să mă simt mai acasă decât acolo în oraşu’ ăsta (de când n-am birou şi tre’ să şed cu foi în pat şi laptop asemenea, nici acasă nu-i aşa acasă ca în Office). În J’ai Bistrot e viaţa mai colorată şi mierea mai nezaharisită, da’ încă nu-mi dau chelneriţele de beut pe gratis, dej naşpa. Bonus, tind să cred că partea aia cu “orice poveste faină începe cu eram într-o seară în Office” se adevereşte. Când naiba se deschide cafeneaua de la 74, dacă se mai deschide? Sau s-o deschis? (Aveţi milă de o ex-bucureşteancă, nici nu ştiam că sunt două Lidl-uri în Murăş city).
  • Repet, îi toamnă. V-aţi uitat afară? Perfection! În Bucureşti nu ştiam când îi toamnă – cald era tot timpul şi copaci prea puţini, deci fail.
  • Cristi e Cristi, când mofluz şi nepăsător, când porcos şi argint viu. Şi aplecat deasupra volanului a ţinut cel mai tare adulthood speech ever, de i-am şi zis că aş putea începe să scriu un scenariu de film pornind de la el. Totul a culminat cu un cap trântit de volan şi un “bag pula, m-am maturizat!”. Aşa se face.
  • O tot frec pe Buburuză la icre să ne vedem la o discuţie mai pe larg. Între timp, o vizităm în turele de la Office şi râdem de mătuşă-sa claustrofobică, ce s-a panicat vizitând dumniezău ştie ce chei strâmte din ţărişoara noastră. Eu şi Cristi, pe-o minte mustind de porcoşenii, rapid am debitat o consolare: pentru un bărbat ar fi mai nasol să sufere de claustrofobie, dacă mă-nţelegeţi.
  • Şi apropo, numele meu de scenă e, mai nou, Glitterass. Cristi îi Shinydick. Nu-ntrebaţi – credeţi-mă că nu vreţi să ştiţi. Dar am putea apărea liniştiţi cu poreclele ăstea în My Little Pony.

  • Toamnă!
  • Blonda-i tot în Cluj şi deşi nu ne sună niciodată, fiind fomeie serioasă, de carieră şi c-un pas în căsnicie, bag samă, o pistonăm noi şi păstrăm legătura la fel de fain ca-n facultate, ceea ce-i mai mult decât suficient.
  • De la intersecţie la BCR până sus în Dâmbu, io şi Cristi am continuat apriga dispută – cine-i cel mai mare douchebag al industriei muzicale, Dave Grohl sau Joshua Homme. Argumentele lui Cristi au fost de aşa natură încât dac-aţi auzit DAAAAAAAVID GROOOOOOOOHL ţipat pe la 11 seara pe-un bulevard gol, ştiţi cui puneţi poliţia în cap pentru perturbarea liniştii publice. N-am murit de râs, da’ era să.
  • Tot în Dâmbu, aşteptând Merţanu’ bej să mă ia din faţa blocului, trag nebănuitoare şi complet aiurită de uşa unui Merţan alb, care-n loc de şofer bărbos conţinea şoferiţă cu priviri încărcate de reproş şi suspiciune. Bravo, Roxa. N-am murit de ruşine, da’ era să. Ăsta e momentul în care-mi spuneţi că vi s-a-ntâmplat şi vouă, să nu mă simt singură pe lume.
  • E toamnă. E toamnă şi citesc şi e bine.

2. Lucrurile nasoale

  • Ghiţă, zburătoarea mea favorită, are ceva la aripioară. Ceva-ul ăla necesită radiografie, radiografia necesită anestezie, anestezia implică riscuri, dintre care cel mai mare e riscul ĂLA. Scuzaţi-mi franceza, sunt căcată pe mine. Şi nu e singurul membru al familiei care scârţâie la capitolul sănătate.
  • Vine Crăciunu’ şi simt un fel de gol în stomac la gândul că urmează întâlnirile ălea familiale. Multe lucruri s-au schimbat de anul trecut, dar nu suficiente încât să fie vreo punte de comunicare între noi ce să nu implice dorinţa mea onestă de-a mă-mpuşca în rotulă.
  • Bărbaţii care te vor atunci când tu nici nu vrei şi nici nu poţi… da, sunt nasoli şi ei.
  • Tre’ să reînnod o legătură şi nu ştiu cum, dar ştiu că legătura citeşte asta şi, legăturo, acuma pe bune, dă-o naibii, au trecut câteva luni; dacă te autoidentifici, fă asta mai uşor pentru mine şi dă-mi un telefon, ok? Bate-mă, omoară-mă, da’ nu mă mai fierbe într-o politeţe de complezenţă, că noi nu eram aşa.
  • Muzica românească iar trece printr-un soi de impas. Grimuşii o scos o melodie care-ar fi fost ok, nici prea-prea, nici foarte-foarte, dacă n-ar fi fost doldora de sunete sintetice. De ce, Grimus, DE CE? Puneţi mâna şi mai studiaţi – ştim, e greu cu mai multe instrumente.

3. Lucrurile importante

  • A crazy little thing called love – the beginning. Mai exact momentul ăla când îi trimit mesaje cu “mi-e dor de pupilele tale mari ca nişte biscuiţi Oreo” şi când părul lui mi se pare ruginiu ca esenţa toamnei şi…  ok, n-am să merg aşa departe încât să zic că mucii lui sunt nectarul vieţii, cum am văzut că se practică. Dar aţi prins ideea.

One day, baby, we’ll be old

Urăsc din tot sufletul remixul hipsteresc al piesei ăsteia, deşi sunt cea mai mare ipocrită dacă nu recunosc că aşa l-am descoperit inclusiv eu pe ovrei (nu ovreică, aşa cum crezusem iniţial din cauza vocii). Asaf Avidan & The Mojos – genul ăla de muzică făcută să-ţi răscolească măruntaiele cu versuri, să-ţi trântească o pleaşcă după cap cu partea instrumentală şi să-ţi dea lovitura de graţie cu vocea.

Anyway…

A venit şi septembrie cu zgribulirile iminente şi cu pici orăcăitori care ies de la şcoală când mă trezesc eu. Afară suflă vântul şi plouă cam încontinuu, iar eu n-am altceva mai bun de făcut decât să stau în casă şi să ajung la concluzia că am îmbătrânit. The day from this song has come. Am îmbătrânit suficient încât să nu-mi mai surâdă nicio nebunie sau abatere de la regulile firescului când vine vorba de – haha, vezi doamne – dragoste. Am îmbătrânit suficient încât să mă lenevesc amoros. Sunt un trântor afectiv în devenire. Nu-mi mai vine să mă duc după nimeni până la capătul universului. M-am blazat şi nu mă mai dau în vânt după risc, aventură şi sacrificiu. Mai trist e că n-am îmbătrânit suficient încât să accept orice şi să nu mai trec oamenii prin birocraţie emoţională înainte să mă decid dacă-i vreau lângă mine – prin filtrul personal crud şi nemilos, care nu poate încă să accepte că nu toţi oamenii sunt la fel şi că nu tuturor trebuie să le pese de problema câinilor maidanezi sau de Roşia Montană, nici să le placă rocku’. N-am îmbătrânit suficient încât să nu îmi vină să fug mâncând pământul când aud “Dar de ce să mă intereseze, n-am rude care locuiesc în Alba”, dar am îmbătrânit suficient încât să nu fug. Iar asta e o mare greşeală (de fapt, îmbătrânirea în sine e o eroare umană, dar un triumf al sănătăţii planetei). Dacă nu-i asta reţeta pentru momentul cu vecinii care-ţi găsesc cadavrul puturos mâncat de cele şapte pisici în noaptea în care ai împlinit 76 de ani, nu ştiu ce altceva e.

Un alt dezavantaj al îmbătrânirii? Să-ţi dai seama că nu numai compromisul, ci şi intransigenţa duc în exact acelaşi punct. Cu alte cuvinte, luciditatea şi cinismul care nu lasă loc speranţei, ci văd viitorul clar, ca pe un scenariu dinainte stabilit (fără a crede în vreo prostie ca spiritualitatea şi destinul, bitch please). Avea o trupă un cântec în care versurile unui om mai creativ expresiv criminal nenorocit decât mine zic cam aşa:

I think I’ve reached that point
Where giving up and going on
Are both the same dead end to me
Are both the same old song.

Singurul lucru care mai rămâne de făcut e să hotărăşti pe care drum o apuci: pe ăla mărginit de panseluţe mutante carnivore sau pe ăla prin care balega e adâncă, dar la vedere. Nu-i aşa că abia aşteptaţi să îmbătrâniţi acum? Bine, acelaşi Robert Smith mai spunea că boys don’t cry şi cumva am reuşit să dovedesc contrariul zilele astea, aşa că hai să nu privim ca axiomă tot ce debitează un personaj muzical dubios şi să ne întoarcem la fenomenologia îmbătrânirii.

Mă psihanalizez şi constat că două lucruri au rămas neschimbate acum, când vă fac cu mâna de pe marginea senescenţei (nu senectuţii, da? look it up). Unu: ştiu şi mă folosesc de faptul că subtilitatea nu e, naiba s-o ia, codul lui Da Vinci; a fi eliptic nu înseamnă că ai un discurs ezoteric mai mult decât a călări un ponei înseamnă că poţi conduce o Honda VTX 1300. Şi doi: găsesc în continuare materialismul foarte respingător. Things are a means to an end. Şi atât. Bine, că astea nu sunt realizări foarte palpabile în viaţă ştie toată lumea, dar eu sunt mândră de ele, aşa total nepragmatice cum or fi.

Am scris postul ăsta ca să-mi dovedesc că încă mi se mai învârt rotiţele şi că n-au ruginit de tot. Şi ca să vă spun că a venit momentul din viaţă în care chiar am spus cuiva “dacă te muţi pentru un job în Bucureşti, nu mai avem ce discuta”. Well. A îmbătrâni înseamnă să-ţi dai seama că aşa ai mai distrus un viitor, dar să nu-ţi prea pese.

My kind of fun

Se pare că a fost suficient să mă plâng pe Twitter că am un reader’s block ca să-mi treacă (ia să-ncep să mă plâng io de mai multe lucruri, ce atâta haz). Aşa se face c-am ajuns ieri în pat cu Life of Pi, să mă pun un pic la curent cu beletristica la modă.

Paranteză: când apăruse filmul şi era pe val, făceam mişto de toată lumea care pronunţa Life of [Pee] în loc de [Pai]; acum văd că numele e de fapt prescurtarea de la franţuzescul Piscine, deci ei aveau dreptate, nu eu, fuck my life. Închidem paranteza.

Am citit cam o treime din ea şi-mi place multişor. Bine-nţeles, m-am oprit la un pasaj crezând c-o să crăp de râs şi jumătate de oră n-am mai putut continua, eram all uhuhuuhahahahihiimwhehehehohoho, cât de fain! Acum cât e de evident că o să ard în iad pentru asta, având în vedere că fragmenţelul e de fapt o parabolă care încearcă să descrie foarte simplist povestea de bază a creştinismului? Tre’ să râdeţi şi voi, c-am auzit că-n iad este mult whisky, deci luaţi-o ca pe-o invitaţie la beute.

Revenind. E despre cum vede Pi, un hindus încă la vârsta pubertăţii – deci, practic, copil – miezul creştinismului. Face o analogie foarte la-ndemână pentru el, având în vedere că tatăl său e proprietarul unei grădini zoologice. Noah, citiţi şi râdeţi, că io am deja febră musculară la burtă:

Primul lucru pe care l-am simţit a fost neîncrederea. Cum? Omenirea păcătuieşte, dar Fiul lui Dumnezeu plăteşte pentru ea? Am încercat să mi-l imaginez pe tata spunându-mi:

– Piscine, un leu s-a strecurat în ocolul lamelor astăzi şi a ucis două lame. Ieri altul a ucis un căprior negru. Săptămâna trecută doi lei au mâncat o cămilă. Cu o săptămână înainte a fost rândul berzelor pestriţe şi al stârcilor cenuşii. Şi cum putem şti cu siguranţă cine ne-a săltat agutiul auriu? Situaţia a devenit de nesuportat. Ceva trebuie făcut. M-am hotărât că singurul fel de a-i face pe lei să plătească pentru păcatele lor este să li te dau pe tine ca hrană.

– Da, tată, este cel mai drept şi logic lucru de făcut. Lasă-mă doar să mă spăl puţin.

– Aleluia, fiule.

– Aleluia, tată.

No hell ride has ever been this funny.

How to lose friends & alienate people, Roxa-style

Se dă una bucată cunoştinţă, că mi-i greu să-i zic prietenă, deşi… noah, ar fi avut potenţial. Ne ştim din copilărie, când ne jucam prin faţa blocului împreună; pe mine nu mă lăsau ai mei să merg unde nu eram în raza lor vizuală, aşa că cel mai des stăteam cu Laura, care nu era bai că avea ceva forma avansată de retard mintal, da’ pe deasupra era şi unguroaică, aşa că orice tentativă de conversaţie murea-n faşă. Tocmai de-asta eram foarte recunoscătoare când cunoşteam şi alţi copchii, cum a fost tipa asta.

Ne-am reîntâlnit curând după ce m-am întors acasă de la Bucureşti şi am tot povestit. Păream cam pe aceeaşi lungime de undă… sau mă rog, crezusem io. Adevăru-i că mereu era cam ţeapănă la miştourile mele tâmpite; că nu se prindea, că le evita tacticos  sau că stătea prost cu spontaneitatea n-am priceput vreodată, da’ am trecut peste, altfel gagica era companie plăcută.

Noah, şi tipei ăsteia i-a plăcut cum îs pensată (yeah, aţi ghicit, îi un pic on the piţi side, da’ în mod surprinzător ştie cine îs The Cure, altfel n-am fi vorbit :D ). Mă-ntreabă unde mă pensez, îi zic că fac chestia asta singură de când mă ştiu, hop, vrea şi ea să-i dau altă formă.

– Tu Alexandra, zic, io te pensez, da’ să nu mi te plângi p-ormă că ţi-am învineţit ochii, bine?

A întâmpinat absentă remarca, as usual. Numa’ că io eram cvasiserioasă; adică orice femeie care se respectă ştie că nu-i totuna să te pensezi pe tine sau pe altcineva! Nu?

Şi apare asta ţanţoşă la mine la uşă într-o zi, însoţită de altă pretină, să o pensez fix înainte să se vadă cu nu’ş ce mascul important. Mare greşeală, Alexandro, îmi zic în gând, cum dracu’ mă, să te duci cu ochii tumefiaţi la întâlnire? Mă rog, o-ntind pe pat şi m-apuc de smuls tuleie. Pe-asta o doare şi scânceşte sclifosit într-un oareşce fel care îmi aduce aminte de altceva, aşa că zic:

– Nu mai icni, e doar pensat, nu sex.

Zâmbeşte uşor, aşa că prind curaj. Îi fac o sprânceană perfectă, mă mut la celălalt ochi. Prietenă-sa se uită între timp prin bibliotecă, nu ştiu dacă de curiozitate sau din plictiseală, p-ormă merge la baie. La scurt timp, dezastrul loveşte. Chiar în colţul exterior al ochiului, apuc de piele în loc de păr, iar cum asta nu ştie că prima regulă a pensatului în deplasare e SĂ NU TE MIŞTI CÂND CEVA MERGE GREŞIT, se smuceşte. Rezultatul?

– Ioi… apăi nici dacă ţi-aş fi pus piercing n-ar fi arătat aşa! :D mă hlizesc io privind spre julitura-i de pe pleoapă.

Sunt întâmpinată cu o privire încărcată de reproş şi cu greu mă abţin să nu râd. Nu de alta, da’ privirea era cam inegală, gen o_O. Rezolv restul sprâncenei în mai puţin de un minut, că râsu’ stăpânit îmi înmuiase mâna, deci mai bine-am fuşărit decât s-o las fără pielea de pe arcadă. Alexandra se ridică şi dă să plece pe hol, să se privească în oglinda mare. Între timp, pretenă-sa se întorcea de la baie. Toate bune şi frumoase, doar că proaspăt-pensata se poticneşte şi dă cu umăru-n uşă când ia curba, moment în care io nu mă mai pot abţine şi pufnesc în râs. Şi râd, şi râd, şi lacrimile mi se prelingeau pe faţă. Iar când prietenă-sa ne priveşte întrebătoare, decretez:

– Ale are mici probleme cu vederea periferică.

Şi de-atunci nu m-o mai căutat. Ceea ce îi foarte ok, că oricum nu-mi plac oamenii lipsiţi de cel mai elementar simţ al umorului. :))

Mulţumesc, Mircea Geoană, că m-ai hipsterizat

Cred că nu mai e un secret pentru nimeni că am un peruş îndrăgostit de o linguriţă. Îl cheamă Ghiţă pentru că – hai că nu-i greu – când era pui proaspăt ieşit din găoace îi plăcea să stea în portiţa coliviei şi să privească afară, curios şi temător, la graniţa dintre familiar şi necunoscut – noah, ce comentariu de literatură română am băgat explicând un nume, ptiu!


true love never dies <3

Nu exagerez când spun că e îndrăgostit de o linguriţă. Poţi să-l pupi, poţi să-l gâdili, poţi să-l scarmeni, poţi să-l suceşti şi răsuceşti pe toate părţile – atâta timp cât ai linguriţa în mână.


poţi inclusiv să-l ţii în poziţia “gândăcelul”, îi tare haios când dă din picioruşe – da, stă!

Nici mie nu mi-o venit să cred, da’ are sens. S-au cunoscut în bucătărie, el inspectând locul de joacă, ea stând strălucitoare şi falnică deasupra cutiei de cafea. Dragoste la prima vedere. I-a luat ochii şi l-a vrăjit, iar el muşca fără milă degetele care se apropiau de ea s-o întrebuinţeze în scopurile pentru care a fost creată. Iubind-o, a scăpat-o de sclavie, căci acum linguriţa de cafea e a lui full-time, zi şi noapte. Dac-aţi vedea cum o pupă şi-i cântă şi o giugiuleşte… aşa iubire nici în Suleyman n-aţi întâlnit!

Când încă nu se născocise ideea legării linguriţei cu o sfoară, verzăciunea înaripată a făcut-o dispărută. După o săptămână de căutări domestice, a fost descoperită după un dulap şi nici acum nu ştim cum dumnezo o fi dus-o acolo. Problema e că într-o săptămână, Ghiţă suferise după ea şi devenise apatic, iar când a văzut-o s-a simţit dator să o ignore, nenorocita dracu’ care l-o părăsit. O săptămână încheiată după reîntoarcere, linguriţa nu a fost băgată în seamă, dar idila s-a reluat. This story is true, I shit you not.


încă n-aţi identificat linguriţa? look closer!

Băi, şi voi ştiţi că nutresc un dispreţ profund pentru hipsterescul obicei de a pune nume obiectelor, dar asta a venit atât de natural, încât nici nu am ce să mai obiectez:

– Hai să-i punem în colivie linguriţa, dragostea lui! îi spun maică-mii.

Remarcă la care ne privim amândouă cu ochii mari, luminate, şi zicem în cor:

– Mihaela! Linguriţa Mihaela, dragostea mea!

Cartea de căpătâi a fanului Beatles vine din Norvegia

De când am ajuns acasă, ronţăi fără milă carte după carte, ca un şoarec compulsiv şi lacom. De data asta am nimerit caşcavalul cel mare pentru melomana incurabilă din mine: Beatles de Lars Saabye Christensen. Şi pentru că ştiu că mulţi oameni din ăia puţini care mai aruncă câte-un ochi pe-aici mă citesc şi pentru muzică, tre’ neapărat să vă povestesc cum m-am smiorcăit ieri fără jenă la sfârşitul cărţii ăsteia, pe muzica Beatleşilor.

(la ei vs. la noi)

De-atunci stau şi mă gândesc că dacă nu o şterpeleam de la primul loc de muncă datorită titlului, n-aş fi aflat niciodată de norvegianul ăsta obscur şi nici de cartea asta faină. Acum viaţa mea ar fi fost mai searbădă şi eu mai puţin deshidratată.

Noah, deci totul se petrece în anii ’60, când patru puştani din Oslo, obsedaţi de Beatles, tre’ să împace şcoala cu primele iubiri, părinţii şi rudele care de care mai sonate. Romanul e scris din perspectiva unuia dintre ei, Kim. Inutil să mai zic că spre deosebire de generaţia noastră, care se juca de-a Sailor Moon (io eram, fireşte, Usaghi, blondă şi mereu în întârziere), puştii ăştia se credeau fiecare câte-un membru Beatles. Kim e Paul McCartney, Ola e Ringo Starr, Seb – George Harrison şi Gunnar – John Lennon.

Mesajul cărţii mi s-a părut destul de evident: totul se duce pe apa sâmbetei când te maturizezi, da’ eşti norocos dacă mai ai prietenii de-o viaţă lângă tine. Mi-au plăcut mult pasajele în care se descria momentul ascultării unui nou disc Beatles; seamănă tare mult cu senzaţiile pe care le încerc acum, când ascult ceva proaspăt de la o trupă care-mi place. La un moment dat, o iubire mai veche îi face cadou lui Kim un album nou Beatles şi lui i se pare ciudat la-nceput, apoi o redescoperă pe tipă odată cu ce îi place la Beatles, în timp ce curg piesele. Demult n-am mai citit ceva atât de mişto.

Beatles e scris destul de simplu şi curge, chiar dacă are 540 de pagini. Frazarea poate părea un pic sacadată şi sărăcită pe alocuri de verbe, da’ cam aşa vorbesc şi adolescenţii din ziua de astăzi. Alteori, din contră, stările sunt descrise cu un lirism aparte. De exemplu, Kim e pasionat de muzică atât de mult încât aude cum se lasă întunericul, aude dezaprobarea tăcută a celorlalţi. Cartea are şi un pic de realism magic, un pic de politică, multe replici deştepte, mult haz, gingăşie şi o grămadă de muzică – ei cu Beatles, alţii descoperindu-i pe The Doors, apare şi momentul Woodstock, fetele ascultă “leşinături” în frunte cu Cohen etc.

Ia, un pasaj la care-am râs cu lacrimi:

Şi mai sunt. Kim e atât de măcinat că nu poate dansa cu o tipă de care-i place la ceva petrecere a şcolii, încât se duce-n laboratorul de bio, aduce scheletul şi, beat fiind, dansează cu el.

Am rămas surprinsă de cât de bine e tradusă cartea. Nu m-a zgâriat nimic pe retină şi singurele momente când mi-a curs sânge din ochi au fost provocate de redactare, nu traducere – da, am găsit în scris ân. :| Eniuei, mor de ciudă că următoarele două volume din trilogia cu Kim Karlsen nu-s traduse nici măcar în engleză. Chiar dac-am înţeles că-s mai ciudăţele şi mult mai puţin muzicale. Dacă ştiam vreun bob de norvegiană, mă apucam de ele, da’ aşa, mă apuc doar de cap.

Citiţi-o. O găsiţi pe okazii la preţ de nimica. Merită. Iar dacă nu vărsaţi o lacrimă la sfârşit şi nu vă bântuie piesa de mai jos, n-aveţi suflet!


Btw, mi-am făcut cont de goodreads, haideţi pe-acolo.

Cum s-o tuns Blonda la Cluj

Acu’ două săptămâni m-am revăzut cu Blonda, pe care imposibil să n-o ţineţi minte după judecata ei impecabilă… de bust. Inutil să mai zic că simpla prezenţă a fiinţei ăsteia îmi luminează viaţa, oricât de cheesy şi mooshy-gooshy ar suna – jur că n-am spus asta niciunui mascul, niciodată, dar o zic despre ea. Când vezi că toţi şi toate-n juru’ tău se schimbă, nici nu ştiţi ce reconfortant îi să discuţi cu o persoană care-o rămas exact la fel ca-n facultate, fără s-o corupă viaţa de om intrat prea cu forţa în câmpul muncii, cum prea des observ că se-ntâmplă, şi fără să conteze că trei ani ne-am văzut mai rar ca două cârtiţe sub pământ.

Ca fomeile, ne-am amintit că în facultate mergeam până-n Reghin să ne tundem, că acolo ştiam noi o frizeriţă bună, căreia dacă-i ziceai să-ţi tundă vârfurile nu te lăsa fără juma’ din podoaba capilară. Mai ştiţi oameni care fac naveta pentru un tuns? Hm?

Paranteză: io mi-am amintit şi că datorită Blondei am avut revelaţia că îmi pot tunde bretonu’ singură, da’ nu i-am zis niciodată şi probabil o să afle citind asta. :))

Revenind, Blonda mi-o povestit despre prima şi traumatizanta ei experienţă de-a se tunde în Cluj. Oraş fain de la poalele Feleacului, mândria şi fruncea Ardealului, leagănul culturii şi civilizaţiei româneşti, oaza de speranţă economică a Transilvaniei, pricepeţi voi.

Noah, şi s-o dus Blonda să se tundă. Locuind în oraş nou, evident că prima tunsoare-i la plesneală. Intră într-un coafor oarecare, dă bună ziua. Întâmplător, se uită şi la ceas.

– Să mă tundeţi drept, un pic rotunjit în spate. Numa’ vârfurile. Şi neapărat fără scări! dă indicaţii Blonda.

Evident, care-i primul lucru pe care-l face frizeriţa clujeancă? O scară.

– DA’ AM ZIS CĂ NU-L VREAU ÎN SCĂRI!
– Ioi… benoclează frizeriţa ochii la isprava ei.

Apoi, cu un aer profesionist, adaugă:

– Da’ nu se poate altfel.

Blonda în prag de infarct, palidă, o murmurat încet numa’ un “cum adică nu se poate?” indignat şi s-o lăsat mai departe pe mâinile frizeriţei. Asta o meşterit ce-o meşterit la căpăţâna Blondei, o tapat-o, o aranjat-o, i-o luat banii şi i-o urat o zi bună în continuare.

Cu nişte ochi în care încă i se citea groaza, Blonda păşeşte afară din coafor. Se uită la ceas: totul o durat fix zece minute, cu plătit cu tot. Să mai zică cineva că ardelenii-s molcomi.

Apoi s-o dus acasă, s-o uitat în oglindă şi-o început să plângă. Şi până-n ziua de azi, păru’ Blondei arată ca şi cum ar fi trecut printr-o decapitare eşuată cu ghilotina – care în loc să nimerească gâtu’, o tuns-o în scări, mai exact în scară, că-i una singură.


da’ nu arată rău, nu? mai ales că nu se vede de părul meu tuns perfect (lol)

După ce am terminat de râs cu lacrimi de povestea asta, i-am zis Blondei aşa:

– Apăi tu, io de eram în locu’ tău, îi ziceam că pe-o scară a frizeriţelor tolomace din Cluj, ea-i prima!

Eleva Roxa dintr-a şasea

Mi-am găsit jurnalul din clasa a şasea şi am râs cu spume şi muci de ce-am găsit pe-acolo. Pe bune, îmi şiroiau lacrimile. Nu de exprimări, nu de pleonasme, repetiţii şi albaştrii cu doi de i, ci de mintea naivă şi neîncercată care simţea lucrările de control ca cele mai apăsătoare probleme evăr.

scriam cu stilou că s-o gătat pixu’. non-ardelenii n-o să-nţeleagă ce-i aia “s-o gătat pixu'”

Deci iată cum ar fi arătat un post entry pe Fascination Street în ’99 (n-am modificat nimic):

Avem profesori noi în clasa a VI-a. Printre ei se află şi un nou profesor de istorie. E şaten, dar:

ARE OCHI ALBAŞTRII!

Nu a trecut mult timp şi i-am dat o poreclă:

BLUE EYES = ochi albaştrii

I se potriveşte perfect. Toate fetele din şcoală sunt înnebunite după el. De ce să nu fiu şi eu printre ele? E tânăr şi are ce-mi place mie: ochi albaştrii.


(dacă aş fi ştiut de gif-uri atunci, sigur pe ăsta îl alegeam să ilustreze situaţia)

Dar câte am păţit cu el. Cred că mă consideră cea mai şmecheră fată din şcoală. Să vedeţi.

Într-o oră ne-a dat lucrare şi am stat cu Guţi (Olguţa) în bancă. A venit p-acolo şi el s-a întors cu spatele la noi. Atunci, eu am început să-i fac mutre cu mâinile. Din greşeală l-am atins. Şi pe deasupra s-a trezit şi deşteptul ăla de Marius:

– Roxa!
– Da! am spus eu.
– Nu-i mai face mutre la prof! a spus nesimţitul ăla.
– Eu?!?! am încercat să fac pe nevinovata.

BLUE EYES se întoarce şi-mi spune:

– Da, tu! Când mi-ai făcut mutre m-ai şi atins! a spus el arătând unde l-am atins. Altădată când mai faci mutre să nu mă mai atingi, bine? a continuat el.
– Bine! am spus eu.

După faza aceea am început să scriu din nou la lucrare, iar proful stătea în capătul rândului meu. După un timp m-am uitat la el. Şi el se uita la mine şi zâmbea. I-am zâmbit şi eu.

În următoarele zile nu l-am visat decât pe el. Primul meu vis cu proful a fost unul cu piscina. Parcă sufletul meu s-a eliberat de corp şi a plutit pe apa din piscină unde se vedea frumosul apus de soare. Aşa distracţie a fost acolo! Păcat că a fost numai un vis!

Am mai visat că la lucrare am luat un 2. Cred că atunci am şi plâns în somn. Iar cu o zi înainte să ne aducă lucrările am visat că am luat un 10 cu “felicitări”.

Vă daţi seama prin ce-am trecut miercuri la isto până a ajuns la Truţa Roxana. În sfârşit, Blue Eyes a spus:

– Truţa Roxana!

M-am ridicat în picioare ca arsă. Profu continuă zâmbind. Cred că şi-a amintit cine-i Truţa Roxana:

– Minus…

Toată clasa zicea: 7, 8, 9, 10. Mie-mi bătea inima.

– Ba nu! spune profu. Zece!

Toţi au rămas cu gura căscată, eu: “YES!”. Cred că mai bucuroasă ca atunci n-am fost.

Gata, am terminat cu prima fază şi a doua. Dar a urmat ceva extraordinar. Într-o marţi, n-am ţinut sport. Am ieşit afară împreună cu toţi din clasă. O parte din băieţi s-au dus să joace fotbal, iar Emi, Făne, Victor şi Horea au rămas cu fetele să joace baschet. Normal, a fost meci fete contra băieţi. M-am uitat spre geamul lui Patrick, deci spre VA.

Şi surpriză. L-am văzut pe Blue Eyes că se uita la noi pe geam când jucam baschet. Atâtea coşuri am dat de atunci! Când am urcat sus cu Laura, intenţionat am vrut să rămânem pe coridor să pomenim de meciul de baschet în faţa la profu’ de isto când iasă din clasa lui Patrick.

Când venea Blue Eyes pe coridor, adică când a ajuns lângă mine şi Laura, ea s-a făcut că-şi leagă şireturile, iar eu i-am zis ei:

– Nu-s în stare să paseze o minge!

Profu’ a zâmbit, de fapt a râs. M-a salutat:

– Bună seara!
– Bună seara…! am spus eu.

Cam aşa stau lucrurile cu noul prof de istorie. Arată superb! Şi cum e şi porecla, să ştiţi că are:

BLUE EYES!

Asta în caz că n-aţi înţeles în primele 500 de ori când am pomenit. Adevăru-i că profu’ ăla o fost o bunăciune şi este şi-n ziua de azi. Clar, după ce dau publish îl caut pe Facebook. V-a plăcut aia cu piscina, nu? Şi mutrele cu mâini!

Râzând pe net cu Diana, ne-am adus aminte de perioada aia mişto. Io ţinusem minte că până la sfârşitul clasei a opta strânsesem un sac (!!) de bileţele trimise în timpul orelor. Pe care mi le-a citit muma şi de-atunci nu le mai găsesc. Diana avea şi ea, dar tot în urma citirii lor de către curioasa-i mumă, le-o aruncat. Am decis că mamele noastre sunt nişte space invaders căci ne-au invadat spaţiul de când ne ştim. Diana, în virtutea obişnuinţei, a desenat o capodoperă ca să încununeze concluzia.

gândit şi produs cu mintea de-acuma. some things never change.

Tre’ să închei tot cu un fragment bestial din jurnalu’ ăla. E de la colindat, când rămăsei tablou că profa nu are brad în casă. Chiar nu eram maliţioasă, în mintea mea aşa se legau evenimentele. :))

“Orice prost poate să-şi dea seama că doamna profesoară nu are bani să-şi cumpere brad pentru că are datorii de la înmormantarea tatălui său. Doar acum când ma gândesc la cât am insistat să o conving să ne lase să colindăm, nu m-am gândit că doar o cutie de bomboane de Crăciun costă cam vreo 2-3 datorii pe care ea le-ar putea plăti”.