În Ardeal, 1 Decembrie e confuz

SMS azi de la un ungur (v-aţi fi dat seama şi dacă nu precizam):

Bună! :) Nu ştiu dacă există vreo urare specială pentru ziua de azi, da’ îţi doresc sărbătorire şi aniversare fericită! :) Este ziua românilor de pretutindeni :)

Răspund:

:)) Szia es köszönöm szépen, szívem! Nu ştiu dacă ar trebui să-ţi urez asemenea sau să mai aştept până în 20 august, 15 martie etc. :))

El:

:)) :)) Nu ştiu nici eu, că nu le prea aniversez.

Să scoată cineva pălinca şi recentul descoperit Unicum de prune, că p-aici nu prea-i nevoie de ocazii speciale să bem laolaltă.

chiar aş vrea să dau o sursă la chestia asta, da’ e atât de veche încât cine dracu’ mai ţine minte!

Trezitul la ora 6 dimineaţa dăunează grav orientării sexuale

Cu excepţia weekendurilor, se face mintenaş un an de când mă trezesc în fiecare zi la 6 AM. În timp, chestia asta are efecte nefaste asupra organismului, care organism nu poate nicicum adormi înainte de ora 12 noaptea, mai ales în ultima vreme. Da’ n-aş fi bănuit vreodată că o să se-ajungă la incertitudine în privinţa orientării sexuale!

Să vă explic.

Azi-dimineaţă am ajuns la muncă şi am constatat că mi-am pierdut un cercel. Argint cu chihlimbar, cadou de la draga de Blondă, deci cu valoare sentimentală infinită. OMG, panică. Fireşte, ce poţi să faci în cazul ăsta? Înnebuneşti pe toată lumea. Am pus colegii să-l caute. Am sunat-o pe muma, care-a scrutat nemilos covoare şi gresii. L-am sunat pe Jason, şoferu’ de microbuz (!), care-a căutat şi sub tapiseria scaunelor din maxi taxi. NIMIC. Futu-i cercelu’ lu’ peşte prăjit! Cum să pierzi un cercel în 500 de metri, cât am făcut de-acasă până în staţie? Bleago!

După o zi de muncă şi câteva ore de shopping în care m-a tentat inclusiv să-mi cumpăr ALŢI cercei cu chihlimbar, îmi aduc aminte… Dimineaţa, înainte să plec, am avut un moment în care am realizat că mi-am pus un singur cercel în ureche. Staţi, it gets better. Am făcut ceva în sensul ăla, că doar cine pleacă de-acasă cu un singur cercel în ureche când încă nici n-o crăpat de ziuă afară?… OK, nu răspundeţi la întrebarea asta. Da’ ghiciţi ce-am făcut! Simplu, am mutat cercelul. Din urechea stângă în aia dreaptă. From left to gay. Problem solved! Long live 6 AM! Go, Roxa! <:-P

Cercelul lipsă era acasă, bine-mersi. Tre’ să fac ceva cu programul ăsta, altfel peste vreo două luni apar machiată la un singur ochi şi mă declar zoofilă. Fuck my life.

Să nu te iei în serios e o chestie sexy

Trei lucruri n-am crezut că o să-ntâmple anu’ ăsta: să-i văd live pe QOTSA (check), să-l văd live pe Jack White (check – tu de unde-ai mai apărut, mă? – nici prin cele mai faine vise nu mi te imaginam în fuckin’ ROMÂNIA!) şi să avem un preşedinte sas, nene. Aşa ceva! Trei doamne şi toate trei s-au întâmplat, dintre care cele mai importante-s primele două. Bine, şi ultima, deşi am pus ştampila cu mai multă convingere în turul I. Într-al doilea, să fim serioşi, dacă era contracandidat un broscoi râios îmbrăcat în tutu roz, clar că l-aş fi ştampilat pe el, nu pe şoarec.

Şi apropo de şoareci, o să m-apuc acum de tradus o carte de poveşti cu unul. I love my job. :D

Şi apropo de job, băi… deci… nu ştiu cum s-o zic p-asta fără să sune ca şi cum aş sprijini re-re-re-intrarea UDMR la guvernare sau autonomia, da’ iubesc ungurii. Pe-ăştia de la mine din firmă în primul rând, ăştia care stau după mine vinerea până aproape de miezu’ nopţii, să terminăm cartea şi s-o trimitem la tipar; ăştia care stau cu mine-n staţia din Livezeni fuckin’ sat şi se străduiesc s-o rupă-n româneşte până vine microbuzu’, cu toate că nu le e deloc la-ndemână şi  chit că ei-s 5 şi io una; şi – mai presus de toţi – ăştia care înţeleg că râsul nu înseamnă răutate şi că o perlă e o punte de apropiere, nu o tragedie. Aştia în preajma cărora nu trebuie să-mi trec observaţia gramaticală prin zece filtre de political corectness când, de fapt, tot ce am de comunicat e “hăhă, ai dat-o-n bară, hai să râdem despre asta şi să mă pui şi pe mine să vorbesc în maghiară – o să vezi că zici c-am avut o comoţie cerebrală!”. Să nu te iei în serios o chestie sexy. Autoironia e o altă chestie sexy. Şi umorul, hah, e CEL mai sexy. Păcat că lucrez într-o firmă majoritar feminină. :))

S-o luăm deci pe femeia de serviciu. Într-una dintre nopţile când m-o apucat răsăritu’ de lună corectând cărţi şi intrând în fibrilaţii cu tiparul, am găsit juma’ de minut pentru o pauză de pişare. Ies pe coridor şi o găsesc pe Steluţa sprijinită-n coada aspiratorului. Actually, greşesc. Steluţa e un nume de onoare pe care îl acord tuturor femeilor de serviciu by default, după cea care ne suporta zilnic la Metropotam, unde la sfârşitul zilei o aştepta uneori o veritabilă cocină – şi biata femeie n-a zis nimic niciodată! Prin extensie, Steluţa de la actualul loc de muncă devine Szteluczá.

Aşa. Deci Szteluczá tresare când apare şi io încerc să mă scuz că probabil o ţin pe loc. Răspunsul ei? De geniu!

– Sper că nu aşteptaţi să plec eu… Mai am de stat.
– Nu nu nu, staţi neliniştită!

Şi neliniştită am stat pân-am trimis cartea la tipar!

Azi a avut un coleg, tot ungur, o mişcare de maestru. Bagă capul pe uşă şi mă-ntreabă foarte serios:

– Auzi, cum se zice corect, “ai reprezentanţilor” sau “ale reprezentanţilor”?

:| De obicei incontrolabilă când e vorba de reacţii spontane, reuşesc să-mi stăpânesc râsu’, da’ prea târziu. Colega de birou începe să hohotească cerându-şi scuze, printre lacrimi, că nu se poate abţine. Pufnesc şi io, doar ce să şi fac. Apuc să-l văd cu coada ochiului pe coleg, care dându-şi seama că probabil a comis-o, se chinuia s-o dreagă liniştind-o pe colegă-mea:

– Stai liniştită, e OK! :D

Poftim?… :)) Printre sughiţuri, apuc să-l întreb totuşi LA CE dumnezeu se referă reprezentanţii ăia *snort snort*, că-i important. Nu ştiu dacă s-a lămurit. Nu ştiu dacă se lămureşte cineva vreodată la explicaţii cu al-a-ai-ale. Cert e c-am râs şi-o să mai râd atâta timp cât nu se cramponează nimeni de bariere lingvistice şi orgolii fără sens.

Până una-alta, la capitolul învaţă maghiara fără să ştii cum dracu’ se pronunţă ce citeşti acolo, am ajuns la proverbe şi zicători. Tind să cred c-or deveni utile.

Evil bitch is evil no more

Ajung la concluzia că viaţa insistă să-mi dovedească, dacă mai era nevoie, că dacă încerci să împaci pe toată lumea, dacă să încerci să fii the good guy, să nu deranjezi şi să nu incomodezi pe nimeni nici măcar cu prezenţa eşti un dobitoc naiv. Absolut toate lucrurile dubioase sau de-a dreptul nasoale din ultima perioadă s-au întâmplat din cauză că am încercat să fac să fie bine.

Cu excepţia faptului că mi-am spart un dinte. Aia o meritam. Just karma taking its toll. :D

Nici măcar nu e vorba despre genul ăla de bine despre care se poate glumi cu mama. Nu. Mai degrabă binele care înseamnă mersul senin pe bicicletă pe o autostradă pustie, cu nişte căşti pe urechi pentru autismul perfect, iar de undeva din lateral – o scurtă îmbrânceală a unui picior atletic iţit dintr-un tufiş, care te face să pici grămadă fără s-apuci să te sprijini şi s-aterizezi într-o rână. Şi priveşti prostit în jur fără să înţelegi exact ce ţi se-ntâmplă, după care zici mersi c-aveai casca de protecţie pe ţeastă şi nu s-a împrăştiat pe asfalt mai mult decât bicicleta.

Nu ştiu, pana mea, alegorie tâmpită.

Câteodată mi-ar plăcea să am şi eu instinctul ăla gregar de răutate gratuită, care e cu două secunde mai autentică, deci mai nobilă decât răutatea preventivă – adică cea mai înaltă treaptă pe care m-ar obliga circumstanţele să păşesc. Deocamdată rămân la o formă de blob maritim când e vorba de aşa ceva, şi anume răutatea de ripostă de mâna a cincea. Pe scurt, aia pe care ţi-e silă s-o faci, dar trebuie, pentru că nu-s cea mai răbdătoare persoană din lume şi cu agresivitatea pasivă nu mă împac pe termen lung. Şi atunci încerc întâi cu replici sau reacţii cleioase şi leneşe, de consistenţa pâclei vulcanice, cele tăioase fiind un fel de final destination sub toate aspectele. Ştiu că zic de multe ori că-s evil bitch. Nu-s. Cum poate empatia să ne fie cel mai mare vrăjmaş şi cel mai mare aliat deopotrivă, cum?

Voi aţi citit Biblia?

Eu nu pe toată, deci să nu vă prind cu spoilere! Dar oricum tre’ să ştiţi de la orele de religie (lol right) episodul cu Iosif – nu ăla, ci ăl’ oldschool, din Vechiul Testament, pe care l-or vândut fraţii ciudoşi la neşte negustori şi-o fost dus în Egipt. Până v-amintiţi unde aţi chiulit când s-o predat asta, ideea e că gagiul ajunse vârât în temniţă de faraon şi îşi făcu (halal) prieteni explicându-le visele. NU O SĂ-ŢI VINĂ SĂ CREZI ce s-a întâmplat mai departe cu Iosif!!!

Şi pentru că de când mă ocup de o oarecare carte pentru copchii numa’ corelaţii biblice am în cap, nici nu mă mir ce-a ieşit azi dintr-un simplu schimb de sms-uri.

El: Aşa vis fain am avut! Hrăneam împreună raţele din Cişmigiu şi una dintre ele şi-a pus capul pe genunchiul tău.

Eu: Unde-i Iosif, să tâlcuiască visul?

El: L-a băgat faraonul Traian la zdup, unde s-a certat cu Felix, colegul de celulă. Ăla visase că i s-au destrămat ciorapii şi-i ieşeau toate cele zece degete prin ei. El credea că asta înseamnă că în zece zile zidurile Rahovei se vor prăbuşi şi va ieşi. Iosif i-a prezentat o versiune oarecum diferită, iar de atunci nu-şi mai vorbesc. Umblă vorba că şi Iosif ar fi băsist…


Oh, Florin Chilian, you’re so random.

Chiloţii din prăvălie şi chiloţii de pe sfoară

Nu ştiu dac-aţi avut vreodată la muncă vreo zi dintr-aia lipsită de orice speranţă. Nu grea, nu oribilă, ci efectiv sumbră de-a dreptul. Am trecut prin vară printr-o perioadă în care erau foarte dese, mai ales după ce m-am întors din concediu şi nu mai vedeam luminiţa de la capătul tunelului. Acum am început să lucrez la numărul de revistă pentru Crăciun şi o văd din nou. :D

Eniuei, cre’ că v-am mai zis că viaţa de la editură îi foarte izolată fiindcă muncim la ţară. Te simţi ca-ntr-un sitcom 90% din timp şi-n loc de laugh track auzi gâştele vecinului de peste drum, neică. True story! Foarte kusturician şi mişto, de altfel. Suntem mereu aceleaşi personaje în acelaşi cadru, iar drumul cu maxiu’ din şi către oraş e un soi de excursie cu clasa fiindcă majoritatea călătorim aşa. Dar despre cum m-am împretenit cu şoferu’ – în alt post.

Colegii nu mi-s tot timpul simpatici. Mai trist a fost când mi-am dat seama că e din vina mea, căci m-a stricat Bucureştiul cela. Am creierul setat pe viteza şi eficienţa din presa de-acolo, aşa că toţi mi se par nişte ardeleni molcomi care au o singură viteză şi aia e “pe loc”. Da’ şi când mi-s simpatici… îmi dau seama că dacă nu pentru altceva, merită să-nvăţ maghiara numa’ ca s-aud povestioare d-astea mai des. Şi să nu mai fie zile hopeless vreodată.

Aşadar, în maxi taxi spre oraş, una dintre colege – care de fapt mi-i mai mult şefă decât colegă -, mamă a două zgâmbe de copchii bălai, începe din senin să povestească despre cum s-o dus prima dată să cumpere nu cu multă vreme după căderea lu’ Ceaşcă un sutien pentru alăptare.

–  Există aşa ceva? răsar eu habarnistă în conversaţie. Şi care-i diferenţa.
– Îi de-ăla la care îi poţi lăsa breteaua jos din faţă şi-ţi merg şi ţâţele aşa, zice colega dementă, făcând un gest de revărsare.

Râdem – şi când râdem se uită siderat tot norodul din Livezeni la noi, da’ oricum e minoritar în limuzina noastră. Apoi colega zice mai departe cum s-a dus peste tot să-ntrebe de sutienul-minune după 89 şi nu găsea pe nicăieri. Până când, într-un loc…

– Bună ziua, aveţi sutien pentru alăptat?
– Bună ziua! Nu, dar avem chiloţi.

Hăhăiala di pă lume. Io fireşte că mă aflu-n treabă şi acţionez ca un catalizator pentru partea ce-o urmat, care a fost şi mai şi, dacă vă este cu putinţă a vă imagina…

– Hăhăhăhă, zic, păi drept îi că bărbaţii au boxeri de-ăia cu gaură-n faţă.
– IOI! se luminează la faţă altă colegă, pe care n-o aud veci glumind. Când eram mică, am văzut că mama întinsese pe sfoară NUMAI de-ăia. Şi m-am dus la ea să-i spun că râd vecinii de noi că nu îi coase chiloţii lu’ tata!

Rimel prelins, orăcăieli, lacrimi în gură, ălea. P-ormă colega continuă, roşie toată la faţă:

– Şi ştiţi ce-o făcut mama? M-o pus să-i cos io! Şi chiar i-am cusut!

De când te-aşteptam, mă Shantele…

Nu credeam c-ajung anul ăsta la Balkanik din simplul motiv că m-a prins într-o perioadă cu multă responsabilitate la muncă. După ce-am trecut peste impasul psihic, fireşte c-am dat peste ăl’ fizic. Copii, nu luaţi niciodată CDI-ul din Mureş până-n Bucureşti de nu vreţi să bolunzâţi. Cum adică să nu mai laşi oamenii să se pişe din Sighişoara până-n Bucureşti, cum? Dar am strâns din vezici şi-am ajuns!… la 9 şi ceva în loc de 8 seara, şi aia numa’ pentru că mai ţin minte ceva din oraşul ăla; mă rog, în afară de noul sens unic de pe Dorobanţi, care m-o mai încurcat cu 5 minute, praştia mumii tale, Sorine, care m-ai făcut tu să ratez Mahala Raï Banda şi guriştii lor cu mare aplomb…

Măcar i-am prins pe Taraf de Haïdouks, lăutarii din Clejani care m-au uns la suflet cu Foaie verde, foi trifoi (în link e piesa de două ori, pentru că aşa ceva nu se ascultă o singură dată!) şi Cântec de dragoste, versiunea adăugită şi îmbunătăţită cu versuri despre adulter şi sfârcuri lungi. Ciocârlia lu’ Caliu şi a fiului moştenitor Robert a sunat dement, deşi parcă la un ritm mai puţin alert ca-n concertele de acum doi ani, când Silver Churchu’ era cu fălcile sprijinite de podea în faţa împletirii usain-boltice de sunete de vioară. Costică Boieru în duet cu nea’ Ilie sunt belea în continuare, chit că niciunu’ nu mai arată ca-n clipurile ăstea. Şi totuşi, la 81 de ani şi fără niciun dinte-n gură, nea’ Ilie dansează geamparale în pasul ştrengarului dintr-o parte-ntr-alta a scenei ţinându-se de burtă şi mi se plânge după concert că restul trupei nu-l lasă să cânte mai mult! Mi-ar fi fost milă de el dacă nu mă ţinea de braţ în tot timpul ăsta şi nu l-aş fi simţit cum tremură a bătrâneţe, aşa că lasă, nea’ Ilie, dă-l încolo de cântat, conservă-te şi supravieţuieşte pentru ălea două-trei piese lăutăreşti, că sună divin. Culai şi Căcurică cred că se descurcă singuri la chef şi trotil pe lumea ailaltă şi fără matale.

ca nişte cai fermecaţi alergând pe câmpuri, fix aşa e şi live

Băi, şi ce bine mi-ar fi căzut Când eram în viaţa mea, da’ nici tu nea’ Ilie, nici tu bis, că la ora 23 pă ceas se-nchidea prăvălia cu muzică în Uranus, din cauză de vecini… care nu-nţeleg de ce s-ar fi plâns, având în vedere amplasamentul; poate doar că ar fi intrat mai multe manele?…

Sâmbătă am făcut efortul supraomenesc să nu îmi dorm viaţa, aşa că am prins ceva din prima trupă, ceea ce e o mare realizare pentru cineva într-o continuă stare de extenuare. Balkan Taksim au sunat a rock psihedelic balcanic şi întunecat, dacă există aşa ceva, iar pe mine m-au făcut să-nţeleg că Roman de la Zdob şi Zdub nu glumeşte când sugerează că chitara este doar un alt nume pentru electrocobză. Căci da, cobza aia chiar a sunat hipnotizant şi electric. Şi ce tobe! De urmărit băieţii ăştia; dacă mai strecoară şi nişte versuri care nu sună chiar a Negură Bunget, ar putea deveni chiar interesanţi.

… Ceea ce e mai mult decât pot să spun despre Kottarashky and The Rain Dogs, despre care am reţinut doar că-s bulgari şi a căror muzică a trecut prin mine ca simţul ridicolului prin V. V. Ponta. Sau poate eram prea ocupată să ascult cum povestea lui Vomel făcea iar ravagii în rândul prietenilor mei. De câte ori poţi să şi râzi cu lacrimi din acelaşi motiv într-o viaţă, să-mi explice cineva… A da, uitasem, bulgarii fuseseră miştoci când au spus că “We have a new truck”, adică piesă, nu camion. I lol’d hard.

Kiril Dzajkovski, ca să fim macedoneni până la capăt, mi-a nimicit fără milă timpanele cu prea mult electro şi prea puţine influenţe balcanice. Avea trompetişti şi îi era frică să-i folosească, sau dacă-i folosea îi acopereau başii. O combinaţie mai dăunătoare pentru auz ar fi putut ieşi numai dacă Kiril ar fi fost italian dubstepăr, că atunci tot muzica ar fi înlocuit ampla gesticulaţie macaronară. Doamne feri! Iar vocalistei cu super accent american tot voiam să-i întind un izopren, nişte gantere, ceva, căci lăsa impresia că face cu lejeritate cardio două ceasuri; am obosit numa’ privind-o.

toate astea fireşte că nu m-au împiedicat să ţopăi ca descreierata la Jungle Shadow, d’oh

Duminica a început cum nu se poate mai nemaipomenit, cu certuri pornite de la “l-aş omorî pe Guţă” şi alte imaturităţi dătătoare de bătăi de cap, care nu pot lipsi de la niciun Balkanik, căci nimeni nu mai ştie unde se termină maneaua şi unde începe hipstereala cool şi social acceptabilă. Iată un subiect care merită tratat într-un articol separat, să nu mă umplu iar de draci scriind despre festivalul ăsta mişto.

Akuiaku a fost o chestie experimentală românească ce a adus 17 artişti pe scenă, dintre care talentul suprem tot Gâdei de la Travka rămâne. Cum să ţi se ridice părul pe tine când cineva improvizează un vers de câcat ca “salutări, Bogdan Şerban!”? Pentru că voce, nene.

Django Lassi au fost simpatici fără a fi memorabili şi poate că le acordam mai multă atenţie dacă nu aş fi fost ocupată să-i aştept cu nerăbdare pe Shantel şi-a sa Bucovina Club Orkestar, adică motivul pentru care mă aflam acolo.

Bună seara mă, săru’mâna fă! BAGĂ, SHANTELE!

Nu ştiu de ce se lăuda omul ăsta ca i-au trebuit 10 ani să vină-n România, când acum fix vreo doi ani a avut un concert în Fratelli, cuibul piţiponcesc în care nu ne-a lăsat nimeni să intrăm pentru că nu corespundeam descrierii clientelei obişnuite. Deci mumu, Shantele, că m-ai nervozat, deşi probabil nu e vina ta.

Shantel nu e un tip foarte talentat, însă e incredibil de deştept. Pe când noi ne ferim ca de împrumuturi bancare de folclorul propriu şi de influenţe ţigăneşti, neamţul le-a strâns şi le-a fructificat într-o manieră modernă şi tare plăcută auzului, şoldurilor, fundurilor şi ţâţelor. De ce el poate şi noi nu n-o să înţeleg vreodată, da’ duminică a fost ultima mea grijă, cea mai mare fiind să nu-mi crape iar oasele călcâielor de la atâta dans. Pentru că Iisuse, ce ştie băiatul ăsta!

Disko Partizani/Boy, Fige Ki Ase Me, Being Authentic, unduiri, ţipete, scuturări, transpiraţie, un Shantel argint viu, care le făcea semne bodyguarzilor să nu vină după el prin mulţime, unde plecase să cânte Bella Ciao. A fost demenţă curată, gardul din faţa scenei stătea să se dărâme. Trupa e plină de personaje unul şi unul, de la trombonistul blond căruia i-ai face diverse până la toboşarul despre care parcă ai citit în cărţile cu puşcăriaşii din Siberia şi trompetistul musculos care cântă zâmbind. Show-ul s-a-ncheiat cu toată lumea dansând pe eternul Andante Levante, aşa cum dovedeşte cu prisosinţă înregistrarea mahmură de mai jos:

Şi a băgat Shantel şi la tobă, şi la dans din buric pe un remix dubios la What the Fuck-ul lui Fatboy Slim, dar mai ales la stropit publicul cu două sticle de şampanie, de plecai din Uranus mai lipicioasă decât dacă m-aş fi scăldat în proviziile gooey ale lui Butters. Nu e de ratat omul ăsta vreodată, serios.

_____

Multe mulţumiri Andrei pentru invitaţie! :)

Concertul selenar şi alte siropoşenii (not really)

În ultima vreme dorm ca prinţesa cu bobul de mazăre sub o duzină de perne. Răscolit, încordat, cu treziri bruşte şi dese. Perna e prea caldă, cearşaful e prea rece, am transpirat prea tare, s-a ridicat iar cămaşa de noapte peste fund şi are Pământul două luni etc. De visat nu mai apuc nici în vis, că viaţa reală oricum e un coşmar continuu – de fapt, cel mai mare dintre toate -: că trece timpul şi viaţa şi tu-ţi dedici cele mai frumoase ore din zi unei cauze pe care chiar dacă o iubeşti, nu îţi aparţine. Trezeşte orice copil la ora 6 dimineaţa şi obligă-l să se joace 8 ore în fiecare zi. O să-i placă?

Poate ţine de reacomodarea cu statutul de necrofag de litere, căci înainte să plec în concediu am terminat în forţă o imensă traducere literară, care a fost lapte şi miere pentru creierul meu. Poate-mi trece peste vreo săptămână, când apuc să m-afund iar într-o traducere, din păcate ştiinţifică – ciocan şi nicovală pentru creierul meu. Poate nu-mi trece niciodată, fiindcă la finalul zilei, când trag linie, tot secătuită sau nervoasă mă întorc de-acolo, iar eu tot capacitatea de detaşare a unei căpuşe o s-o am. Nu zic că nu-i fain să ai bani şi să-ţi permiţi chestii, dar uneori am impresia că timpul e o monedă de schimb mult prea valoroasă. Colac peste pupăză, să-ţi mai cadă ochii peste asta taman într-o zi de luni…

They call it “9 to 5.” It’s never 9 to 5 (…).

You know my old saying, “Slavery was never abolished, it was only extended to include all the colors.”

And what hurts is the steadily diminishing humanity of those fighting to hold jobs they don’t want but fear the alternative worse. People simply empty out. They are bodies with fearful and obedient minds. The color leaves the eye. The voice becomes ugly. And the body. The hair. The fingernails. The shoes. Everything does.

As a young man I could not believe that people could give their lives over to those conditions. As an old man, I still can’t believe it. What do they do it for? Sex? TV? An automobile on monthly payments? Or children? Children who are just going to do the same things that they did?

Zice bine domn’ Bukowski, deşi nu e mereu chiar ATÂT de negru dracu’. De multe ori e doar cenuşiu şi sunt multe zile în care Satana chiar străluceşte; până la urmă, oricum o dai, tradusul şi scrisul sunt activităţi solicitante, dar atât, atât de satisfăcătoare, acel rewarding pe care englezii-l au în limba lor şi căruia eu nu-i găsesc corespondent care să-i cuprindă în întregime sensul.

Şi totuşi, cumva, printre toate insomniile şi răscolirile interioare, am reuşit azi-noapte să am cel mai fain vis din ultima perioadă. Am fost la concert… pe lună! Au selectat ruşii (!) cei mai mari fani ai unei trupe pe care subconştientul meu nu mi-a dezvăluit-o şi i-au trimis într-un loc de concert mai… special. Ştiam că-s ruşi după chirilicele de pe navă. Peisajul selenar e bej şi prăfuit, dar când am privit Pământul de acolo, de sus, nu puteţi să vă imaginaţi cât de acută a devenit senzaţia aia de dor pentru punctuleţul ăla albăstrui, care pare atât de nesemnificativ văzut în contrast cu negrul spaţiului. Oricât de departe, era incredibil de vizibil că e viu. Dacă într-o plăsmuire nocturnă poate avea cineva senzaţia aia, oare cum s-or simţi cei care chiar ajung să-l contemple din exterior? Concertul se ţinea pe un stadion din beton, iar eu aveam locuri la o tribună aproape de scenă, de unde am plecat trimisă de fostul meu cu pupile mari ca biscuiţii Oreo, ştiind că n-o să-l mai văd niciodată. Şi din nou senzaţie de dor, de data asta pentru mascul şi pentru lună. Apoi a urmat o parte SF, în care încercam să fac poză la un buletin şi ieşea neagră, pentru că eram pe lună, fireşte! Wtf. Din nu ştiu ce motiv, faptul că n-am ajuns să văd concertul nu m-a deranjat foarte mult, pentru că Nick şi Norah m-au învăţat că un concert propriu-zis nu este cea mai importantă parte a unui concert. :)

În fine. Eu am fost la un concert pe lună. Voi cu ce vă mai lăudaţi?


la naiba, dădui şi io la plesneală sărci pe gugăl la ceva cu moon concert, sigură că nu găsesc nimica interesant, da’ pune-te numa’ cu internetu’, pune-te…

Joshua Homme is real sau o zi la Sziget 2014

Au trecut 72 de ore şi nu mă pot opri din ascultat Queens of the Stone Age. Am spus că ăsta e anul în care trebuie să-i văd şi am făcut-o şi pe asta, chit c-a trebuit să mă deplasez până-n Budapesta. Ţin minte că anul trecut, când n-am mai avut cum să ajung până-n Franţa ca să-i văd acolo, mă simţeam tare năpăstuită de soartă, dar poate chiar totul pe lume se-ntâmplă cu un motiv. N-a fost să fie 12 noiembrie 2013, ci 12 august 2014. I-am văzut acum, exact când trebuia, unde trebuia şi cu cine trebuia.


all you can eat de undeva de pe lângă graniţă :))

De cazare, bilete de drum şi întreaga orientare prin Budapesta s-a ocupat Pavel, fostul coleg de liceu din gaşca de roacheri. Nu mai prea păstraserăm noi legătura anii ăştia, aşa că am fost plăcut surprinsă să constat că a rămas acelaşi tip echilibrat, calm şi overall sweet ca atunci. Adevăru-i că aveam ceva emoţii din cauza asta, dar privind retrospectiv, nu mă-nţeleg nici pe mine… la urma urmei, oamenii care iubesc aceeaşi trupă de aproape 10 ani încoace nu se mai schimbă fundamental, nu? :) Din restul găştii din liceu, Cotoară i-a văzut tot anul ăsta, în Danemarca, şi ne-a trimis tuturor poze din faţa scenei ca să ne facă în ciudă, iar Vlad… trebuia să vină cu noi, dar s-a tras pe cur. Well, he’s a big sucker, pentru că a ratat ceva extraordinar de mişto.

De exemplu, pe Pavel rupând-o binişor în maghiară! Nici nu ştiam că se pricepe, dar a cucerit instant o unguroaică blondină care ne-a îndrumat către locul în care am stat peste noapte. Ce să mai zic de femeia de la cazare… he had her at “semmi baj”. :)) Ce nu ieşea în maghiară se completa cu engleză. Apropo, la festival nu am găsit om din staff care să nu ştie engleză, nici măcar tipii de la security care stăteau la intrare, ceea ce mi se pare fantastic. Taximetriştii aşişderea. Până şi tipa care lucra la autogară a ştiut să-mi spună “downstairs” când am întrebat-o unde-i toaleta. Iar Budapesta… e imensă! Mare, faină, degajată, neaglomerată, relaxată şi civilizată, o-ncântare pentru orice turist. Plus că-n zona de pe lângă Dunăre nu a fost nicio secundă caniculă. Iar noi tocmai acolo aveam treabă, Sziget-ul fiind organizat pe insula Obudai.

Festivalul e de vis

Îi spuneam şi atunci lui Pavel c-o să ne întoarcem în ţară şi-o să ne facă toată lumea snobi şi înfumuraţi c-am ajuns şi noi la un festival “din afară” şi ni se pare c-am descoperit apa caldă şi mersul pe jos. Yeah, I don’t really give a crap, dar mi se pare foarte trist cum O ZI petrecută la Sziget a invalidat sute de concerte şi zeci de festivaluri din ţară. E… altceva, atât din punct de vedere organizatoric, cât şi al calităţii publicului. Nu pot să cred că am trăit atâţia ani cu ideea că îngrămădeala de la Peninsula, praful de la B’estfest sau atitudinea gorilelor de la pază sunt normale. Sziget-ul e uriaş, e un oraş în sine. Într-o zi n-am apucat să descoperim decât 2/3 din el. Nu este coadă la intrare, nu sunt cozi la bere, spaţiul e foarte larg, pe jos este iarbă (de-aia verde şi faină, nu uscăciuni care-ţi intră-n fund) sau pavaj, praful e neglijabil, aerul respirabil; fiind lângă apă, bătea mereu o briză plăcută şi căldura era absorbită, aşa că transpiram chiar numai la concerte, în înghesuială, cu toate că afară ştiţi şi voi câte grade erau. Scenele sunt imense şi orientate foarte bine, astfel încât concertele pot fi oricât de loud, sunetul nu se întrepătrunde. Am fost foarte plăcut impresionată de scena dintr-un cort gigantic, în care nici n-am prea vrut iniţial să intru din cauza căldurii, dar în care erau ventilatoare uriaşe atât în faţă, cât şi în spate (iar intrarea se făcea pe la mijloc) şi unde se putea sta fără probleme. How fuckin’ cool is that? Nici nu ştiam că se poate şi aşa. :))


pruncu’ lu’ George R.R. Martin a ajuns la Sziget

la concertu’ lu’ Brody Dalle, o tipă cu tatuaj fain

schimb de cărţi

pe-un tomberon :))

În fine, cel mai potrivit cuvânt care poate descrie tot locul ar fi “îmbietor”. Te îmbie să te distrezi şi să ţopăi încontinuu. Camping-ul nu e izolat într-o singură parte a festivalului; am văzut corturi peste tot, fără să încurce pe nimeni. În plus, nu pot să uit cum, inclusiv la Peninsula, tipii care păzeau scenele îşi dădeau coate şi filmau cu telefonul descreierarea roacherilor din primele rânduri, de ajungea să-ţi fie jenă că te simţeai bine. Aici nici vorbă. Tot staff-ul e relaxat şi prietenos, fără atitudinea “bitch, I own this place” şi încruntarea caracteristică ăstora de la noi. Vorba lui Pavel, calitatea serviciilor creşte odată cu salariile şi e normal să fie aşa, da’ nu mă aşteptam la diferenţa asta bătătoare la ochi. Acum nu zic că n-or mai fi şi excepţii; sunt convinsă că sunt şi n-am avut noi timp să le identificăm într-o singură zi. OK, dar la noi excepţiile sunt din filmul cel bun, nu invers. Of, mult mai avem de crescut şi de învăţat… Am găsit inclusiv toalete luminate, cu colac normal şi sistem de tras apa! Era mereu hârtie igienică şi apă de spălat pe mâini şi inclusiv toi toi-urile păreau că se curăţă mai des. Ce mai, fascinant de civilizat. Ideea e că am fost vrăjiţi de atmosfera aia şi e mare lucru să te mai impresioneze ceva după atâţia ani de mers la concerte. Ne tot făceam promisiuni ca la anu’ să fim acolo pe toată durata festivalului şi să-i luăm pulsul aşa cum trebuie. It’s a goddamn must.


recomandăm City Taxi

Pavel şi paşaportul de insulă

Trupe văzute, da’ nevăzute

Pentru mine n-a prea contat cine mai cânta în ziua aia. Era clar pentru cine eram acolo. Totuşi, împărţindu-ne timpul între explorarea imensitatăţii ăleia de festival şi dorinţa de a vedea cine ce mai cântă, am mai tot stat pe la concerte, dar n-am văzut niciunul cap-coadă, în afară de cel pentru care venisem, ofc. Am văzut-o pe Brody Dalle, also known as the bitch-wife, soţia lu’ Joshua Homme. Am mai recunoscut 2-3 piese şi una de la The Distillers, fosta ei trupă, şi overall mi-a plăcut mult. Am trecut şi pe la Anti-Flag şi, chiar înainte de QOTSA, pe main stage a fost mare rupere la Ska-P. După momentul zero am văzut ceva din Jimmy Eat World şi Deadmau5. La cel din urmă, Pavel se tot chinuia să-mi explice ceva despre nişte măsuri mai bizare în cântecele pe care le mixa canadianul, dar n-avea cui. N-a funcţionat nici abordarea mai directă:

– Chiar nu-ţi pasă că pe scenă e un tip cu o mască uriaşă de şoarece care pune cântece pentru tine?
– Mmmnope.


la concertul lu’ bitch-wife

two huge fans

Sziget sign

Pipi box!

Putea să fie un negru gol pe scenă, la fel de mult mi-ar fi păsat după ce îi văzusem pe QOTSA. :)) Ah, să nu uităm de Bloody Beetroots, nişte răutăţi electronice care sunau destul de ok, dar de care mi-a păsat la fel de mult, adică deloc. Îmi pare totuşi rău că n-am avut timp de explorat scenele mai micuţe, unde poţi găsi adevărate bijuterii muzicale prea puţin cunoscute, da’ ce să fi şi făcut mai mult într-o singură zi? La anu’, la anu’…


la Ska-P

THE concert

– La Queens of the Stone Age mergem mai în faţă, îmi spune Pavel foarte casual în timpul unei plimbări.
– Bitch please, la QOTSA mergem în faţă de tot! ripostez eu. N-am bătut atâta drum ca să nu-l văd pe Josh Homme din primul rând.

Acum înţelegeţi de ce mi-a venit să-l ucid când, cu o juma’ de oră înainte de concert, adică la ultima piesă a celor de la Ska-P, când noi nu eram nowhere near în faţa scenei, Pavel îmi dă minunata veste că el tre’ să se pişe. Serios? L-aş fi bătut, da’ ce să fac, hai fie, bine, du-te… În mod curios, a reuşit să ajungă înapoi chiar la terminarea concertului, când l-am apucat de mână şi-am început să ne croim loc prin mulţime. Îmi venea să mor de râs când mă ghida cu stânga/dreapta din spate, da’ aşa-i când eşti mic; chiar nu vedeam culoarele. Am ajuns chiar lângă gard, dar în faţa noastră erau nişte italieni înalţi (desigur, norocul meu) care filmau cu un GoPro. Puteam vedea de ei, da’ lipită de gard din prima, nu de pe la mijlocul concertului, ar fi fost mult, mult mai mişto. De ce? Păi…


balloons

A fost isterie generală. Cel mai chinuitor concert la care-am fost vreodată. Nu e uşor să ai puţin peste un metru juma’ într-o ţară în care Queens of the Stone Age nu ajung prea des. N-aveţi idee cât de împinsă, turtită şi bruscată am fost… dar nu numai eu. Mulţimea o luase razna. La un moment dat, tot ce aveam în cap era Roskilde şi Pearl Jam. E incredibil de uşor să mori strivit la un concert, da’ noroc că nu-s panicoacă de felul meu. :)) Plus că eram atât de extaziată, încât coatele şi îmbrâncelile mă afecteau prea puţin. Cu toate astea, descrierea e aproape de adevăr:

“Half an hour in, I knew it was life and death. I couldn’t lift my arms. It was difficult to breathe. I lifted my head to feel clean air. I was scared for my life.”

We weren’t exactly scared for our lives cu excepţia unei singure piese, Burn the Witch. Nu ştiu ce s-a întâmplat atunci, dar chiar mi se făcuse frică, nu mai puteam trage bine aer în plămâni. Braţele mă dor şi acum, la 3 zile după concert, şi am vânătăi negre de toată frumuseţea. Norocul meu a fost că mulţimea s-a mişcat atât de tare, încât am apucat să pun mâna pe bara din faţă şi am ajuns în primul rând, unde mai ajungea nişte aer. Da’ la naiba, greu a fost!


poză cu Hutch, sunetistul QOTSA

altă poză cu inconfundabilul Hutch

Agonie şi extaz. Nu-mi venea să cred că erau chiar ei pe scenă. Lui Josh i se mişcau pulpanele pe ritm. Yes, he’s real, flesh and bone. Era acolo, la câţiva metri de mine. Nici n-am fost atât de emoţionată pe cât m-aş fi aşteptat. La câte interviuri pe YouTube am văzut în ultimul an, nici n-aveam cum. Parcă se urcaseră pe scenă nişte vechi prieteni demenţi, care voiau să mă chinuie mişcând mulţimea din jurul meu. Am luat-o şi eu complet razna la auzul tobelor de la You Think I Ain’t Worth a Dollar, but I Feel Like a Millionaire. La No One Knows, mulţimea nu se oprea din cântat tap tararap, tap tararap. A urmat First It Giveth, deci primele 3 cântece fix în ordinea de pe Songs for the Deaf. Undeva între cântecele astea, Josh s-a oprit să spună că “it’s so fuckin’ beautiful out here”, uitându-se apoi cu scârbă la norii de deasupra. Delicios şi tipic.


Burn the Witch live @ Sziget 2014

Incredibil cât de mişto se auzea şi din faţă. Mi se ridica pielea pe mine la auzul chitarelor. Oamenii din jur ţipau, ţipam şi eu. Credeam că îmbulzeala se va calma la Make It Wit Chu… vezi de treabă. Isterie şi acolo. Abia la If I Had a Tail s-a mai oprit mulţimea, da’ n-a durat mult; au urmat Little Sister şi Feel Good Hit of the Summer. C-c-c-c-c-cocaaaine! din mii de plămâni. Fairweather Friends a fost descris ca un cântec despre toţi cei care nu erau acolo (da Vlad, Cristi?), iar înainte de A Song for the Dead, gingeru’ nostru preferat a văzut un tip în scaun cu rotile crowdsurfuind. “That is the baddest motherfucker out there”, ne-a zis, îndemnându-ne apoi să strigăm un “fuck yeah” pentru el, which we totally did. Fază mişto, care normal c-a ajuns în presă. Şi apropo de A Song for the Dead, cum poate fi piesa asta atât de… loud? Sunt convinsă că dacă Smells Like Teen Spirit nu revoluţiona muzica rock în anii ’90, ar fi făcut-o cântecul ăsta în 2002. Mi-au bubuit timpanele. Aşa trebuie să sune un concert rock adevărat.

de aici

Asta e mişto la Queens of the Stone Age. E pueril să spui că ai o trupă preferată şi, dacă eşti iubitor de muzică, nu prea poţi să faci alegerea Sofiei. Dar concluzia la care am ajuns cu Pavel e… well, concludentă. :)) Ne plac o grămadă de trupe, dintre care unele foarte mult, dar toate au albume care nu ne prea surâd, inclusiv Pearl Jam şi The Cure, când e vorba de mine. Cu QOTSA însă e diferit. Din 6 albume, toate ne plac extraordinar de mult. They are fuckin’ awesome and they rocked our asses în Ungaria. Şi da, am văzut live cum dă Josh Homme din cur când cântă. Atât de sexy încât poate să oprească lumea-n loc. Pure love.


poză proastă, dar făcută de noi! cu ei! yay! :D

Cireaşa de pe tort

Când să plecăm de la festival, Pavel constată uimit că şi-a pierdut buletinul. Eu, ca o prietenă adevărată pe care te poţi bizui oricând, am început să râd, fireşte. Pe urmă mi-am dat seama că-l chinuie ideea că nu mai poate intra aşa uşor înapoi în ţară şi m-am calmat şi eu. Am umblat prin tot festivalul, nu era de găsit… A fost un pic disheartening să văd cum un om atât de calm şi de echilibrat şi-a muşcat degetul până la sânge întrebându-se de ce a fost atât de prost. Am ajuns chiar să căutăm gunoiul pe care-l aruncaserăm mai devreme pentru a-l găsi. :)) Oh yeah, Romanian all the way. Eram atât de obosiţi când ne-am întors unde eram cazaţi, încât am ocolit toată clădirea în încercarea de a intra, pentru că n-am împins uşa după ce-am băgat cheia înăuntru… Smart, eh? Între timp, am aflat că trebuie să mergem la poliţie şi ambasadă şi să declarăm actul pierdut, da’ Pavel a adormit până să ies eu de la duş, adică pe la 3:30, când l-am întrebat la cât a pus ceasul să sune.

– La 4, relax.

Nu-i aşa că-i mişto să porţi dialoguri cu somnoroşi? :)) Da’ se pare că există un dumnezeu al aiuriţilor. Pavel a sunat a doua zi la ăştia care se ocupă la festival de Lost & Found şi… surpriză, buletinul era acolo. Cineva chiar l-a găsit şi şi-a rupt din timpul său în imensitatea aia de festival să-l ducă acolo. Once again, totally amazing. L-am recuperat în câteva ore şi am putut porni spre casă, nu înainte ca Pavel să le spună ăstora din staff ceva care chiar însumează sentimentele noastre generale în privinţa Sziget 2014, fie şi numai după o singură zi petrecută acolo:

– You guys are awesome!


\m/