O zi faină ca o plasă de fluturi

M-am angajat în Livezeni, la… hai să-i zicem SC Plantaţie SRL, pentru că-i pe câmp. Îi atâta de pustiu pe-acolo, încât dac-aş intra în oricare dintre casele răsfirate de la marginea drumului, aş vedea o scenă plină de căldură familială, identică întru totul cu asta:

Când m-o dus la primul interviu acolo, pe coclaurii mociroloşi (pe-atunci neînzăpeziţi), Cristi mi-o zis că nu vrea cafeaua pe care m-am oferit cu drag să i-o bag pe gât fac cinste, ci ar fi fost extrem de încântat dacă i-aş fi spălat în schimb maşina.

Tre’ să mă trezesc la ore inumane şi să merg pe jos până-n Panov, de unde se ia mijlocul de transport necesar pentru a ajunge în cealaltă parte a oraşului. Şi apoi să mai fac 3 kilometri după ce văd plăcuţa cu Târgu-Mureş tăiat. Da, mă plâng. Ştiţi cât costă un abonament lunar pe drăcia aia? 90 de lei! Nouă. Zeci. The flying fuck?! Scump, dom’le, să munceşti; îi mai ieftin să stai acasă. :)) Am vrut să-l întreb pe şofer dacă îmi aduce şi cafea de la Starbucksu’ din Cluj de banii ăia. Doar că înainte să deschid gura, ştiam deja că sunt două probleme.

1. Nu îţi poţi face abonament decât din 1. Nu contează că din 27 luna asta până-n 26 luna viitoare îi, practic, tot o lună calendaristică. Abonamentele se fac doar din 1. De ce? Pentru că de-aia. Deci stai cu bancnota de-un bulion întinsă şi nu o vrea, că nu-i 1. Altfel, o firmă modernă, cu mentalitate occidentală şi PR de excepţie, n’est pas?

2. Nu am aflat de la şofer asta, pentru că şoferul e un fel de Jason. Cum care Jason?

Horror films often feature a silent creep as the main adversary. The most famous example of this is Jason from the Friday the 13th franchise. Throughout the franchise’s 12 films, Jason never utters a word, preferring instead to let his murdering do the talking.

 Zic “bună dimineaţa”, nu răspunde. Întreb dacă are să-mi dea rest, sunet de greieri. O colegă-mi povesteşte că au făcut odată accident şi maşina părea relativ avariată; l-or întrebat dacă mai are rost să stea în frig, să spere că mai pornesc către oraş, da’ o răspuns? Nu vorbeşte niciodată, însă privirile lui mă taie-n bucăţi cu drujba, mai ales amu’ c-o văzut “de-a cui îs”. Urăşte pasional şi invariabil toţi angajaţii de pe Plantaţie, care de ani întregi fac plângeri către şefu-so cum că-i fură şi-i ursuz şi conduce aiurea. Drept urmare, şefu’ l-o pedepsit cu salariu dublu şi acum e singur de dimineaţa până seara pe linie, adică el mă livrează şi el mă recuperează, ‘mniezău cu mila.

Ce fac la lucru? Hm, vreţi să ziceţi în afara celui mai evident lucru, şi anume parcurgerea integrală, cu religiozitate, a ştirilor din Nowhere News?

Păi, editez un fel de Nowhere News pentru copchii, lucru care-i mult mai complicat şi solicitant decât pare. Şi mi-am amintit, după ce mi-a trecut valul de entuziasm iniţial, şi de partea nasoală a lucrului în partea umanistă a pieţei muncii. Mă scăldam în oceanul limpede al naivităţii şi m-a-nţepat meduza realităţii, iar acum tre’ să mă piş în palmă şi să mă frec pe faţă ca să nu mai usture şi să pot face din asta o chestie mişto pe termen lung.

Ca de obicei, mă agăţ de lucruri mărunte care mă ţin la suprafaţă psihologic. De exemplu: vine un coleg, graphic artist ungur, probabil singurul om de pe planetă care-ar putea purta blugi verde-neon pe ciorofleaşca de-afară. Şi grăieşte cu accent pronunţat către colega de bureaux:

– Să desenez plasa de fluturi cu tot cu mânere?
– Hă?
– Plasa de fluturi… din număru’ ăsta. Vrei să aibă mânere, s-o ducă copilu’ sau cum s-o desenez în pagină?
– Aaaa! Păi mă omule, plasa de fluturi îi altceva, nu-i plasă de-aia de mers la aprozar!

Unguru’ nost credea că desenu-i despre cărat fluturi cu paporniţa în loc de aşa ceva. Şi dă-i şi râzi, că faine perle-ţi mai oferă oraşu’ ăsta bilingv. A fost o zi faină ca o plasă de fluturi.

Just the tip

– Office sau J’ai Bistrot?
– Nu contează.
– Office sau J’ai Bistrot?
– J’ai Bistrot, că n-am mai fost de hă-hă.
– Aww, îţi era dor de hipsteri! zice Cristi şi demarează în trombă.

Până la primul semafor apuc să îi povestesc că-s moartă de somn: vineri mucificată-n Office şi apoi cu stomacul-centrifugă până târziu în noaptea următoare, sâmbătă movie night care-a fost mai degrabă hai să vorbim avioane în timp ce purtăm ochelari 3D şi merge Wolverine în fundal night. Cu alte cuvinte, viaţa mea socială se ridică timid de la nivelul mării, fâlfâie din aripile-i atrofiate şi îmi place. Decolare plăcută şi prăbuşiri rare îi doresc.

– Unde se îndreaptă toate nopţile astea pierdute, copilă? Ai 20 şi ceva de ani, tu nu realizezi? se scandalizează fals Cristi după mini-rezumat.
– Yes, mom!

Ne privim amândoi ştrengăreşte, pe punctul de-a izbucni în râs. My God is the Sun cutremură maşina, eu bat tobele-n aer, Cristi pe volan. Parcăm în faţă la Jebi şi urechile noastre inhalează ca nişte plămâni bolnavi o gură de oxigen numită Kalopsia. Cristi flutură nişte aripi imaginare când Josh cântă bye bye black balloon. Ştim albumul pe de rost, da’ tot nu ne lasă inima să ieşim din maşină în timpul piesei.

În Jebi, cineva încearcă să-i fure telefonul lui Cristi. Şi să-l lingă simultan. E Hazard, un drac de pui de maidanez al unui hipster sexos. N-am întâlnit vreodată câine cu nume mai potrivit. Dacă l-aţi fi văzut cum fură scrumiere, lumânări şi pahare de pe masă, mi-aţi fi dat dreptate. Note to self: spală-ţi hanoracul, e plin de bale.

Apoi încep discuţiile serioase. Discuţiile mele serioase cu Cristi nu-s niciodată exagerat de serioase. We sugar-coat stuff with coolness. Un rahat îmbrăcat în ambalaj de bomboane fondante. Luăm căcatul şi îl ridicăm la rang de turkish delight. Vorbim despre toate lucrurile despre care ar fi trebuit să fie acest post dacă n-aş fi atât de sătulă de ele încât postul să ajungă de fapt o înşiruire de banalităţi oarecum cinematice. Vorbim şi vorbim şi Cristi dă ritmic din degete pe masă şi eu îmi bălăngănesc piciorul. Fremătăm de viaţă şi ne scapără ochii a revoltă. Vorbim şi vorbim şi trimitem arbalete încărcate de sensuri numai din priviri. Îi povestesc cum am fost întrebată de cineva care nu mă prea cunoaşte dac-am iubit vreodată, iar cineva care mă cunoaşte a răspuns că Roxa e o persoană normală – iar eu n-am zis o vorbă, lăsând oamenii să vorbească despre mine cu mine de faţă. Râdem spasmodic. E una dintre acele ieşiri în care concluzia e tot că nimic nou, viaţa suge, da’ suntem cu muşchii încordaţi şi facem glume tâmpite şi suntem sincer amuzaţi de tot ce ni se întâmplă odată intraţi în betoniera fiascourilor.

– Sunt pe marginea prăpastiei, da’ experienţa m-a învăţat să nu cad în ea! concluzionez eu cu un zâmbet şmecher pe buze, remarcă la care Cristi face un cerc dintr-o mână şi introduce  numai vârful unui deget înăuntru.

– Prăpastia… tu… just the tip.

Râdem ca apucaţii şi discuţia deviază. Îi povestesc cum m-am ales cu două vânătăi rotunde în ambii genunchi după beţie şi apoi ne imaginăm cum ar fi, de exemplu, să mergi la lucru din Dâmbu până-n Livezeni cu tirul. Sau mai fain, doar cu capul-tractor. Cabina mea ar avea plăcuţe cu ROXA pe bord, luminiţe albastre kitschoase şi un prosop de baie cu Josh Homme gol. Râdem iar şi plecăm cu o mare durere-n cot şi o indiferenţă autentică faţă de tot şi toate. În drum spre maşină mă mir cum doi oameni ca noi, cu personalităţi aşa vulcanice, temperamentali, viscerali şi capricioşi  se pot înţelege atât de bine de atâţia ani.

Ajungem la mine la bloc şi Cristi dă mai tare.

– Auzi ce solo în bătaie de joc!

Dau din cap că ştiu. Albumul ajunsese la Smooth Sailing şi Cristi mai pune încă o dată piesa, după ce măgăria de player refuză să deruleze din nou doar la solo. Air guitar-uim partea aia şi ni se pare cel mai cool solo făcut în batjocură ever. Seara se încheie glorios cu păreri pro şi contra ideii de-a-ţi lipi pizda de vizorul cuiva când suni la uşă. Pentru că de ce nu.

Bine v-am găsit pe blogu-mio şi în 2014. Tot ce vă pot promite e şi mai multe episoade în aparenţă la fel de lipsite de sens.

It’s all smoooooooth sailing from here on out