M-am angajat în Livezeni, la… hai să-i zicem SC Plantaţie SRL, pentru că-i pe câmp. Îi atâta de pustiu pe-acolo, încât dac-aş intra în oricare dintre casele răsfirate de la marginea drumului, aş vedea o scenă plină de căldură familială, identică întru totul cu asta:
Când m-o dus la primul interviu acolo, pe coclaurii mociroloşi (pe-atunci neînzăpeziţi), Cristi mi-o zis că nu vrea cafeaua pe care m-am oferit cu drag să i-o bag pe gât fac cinste, ci ar fi fost extrem de încântat dacă i-aş fi spălat în schimb maşina.
Tre’ să mă trezesc la ore inumane şi să merg pe jos până-n Panov, de unde se ia mijlocul de transport necesar pentru a ajunge în cealaltă parte a oraşului. Şi apoi să mai fac 3 kilometri după ce văd plăcuţa cu Târgu-Mureş tăiat. Da, mă plâng. Ştiţi cât costă un abonament lunar pe drăcia aia? 90 de lei! Nouă. Zeci. The flying fuck?! Scump, dom’le, să munceşti; îi mai ieftin să stai acasă. :)) Am vrut să-l întreb pe şofer dacă îmi aduce şi cafea de la Starbucksu’ din Cluj de banii ăia. Doar că înainte să deschid gura, ştiam deja că sunt două probleme.
1. Nu îţi poţi face abonament decât din 1. Nu contează că din 27 luna asta până-n 26 luna viitoare îi, practic, tot o lună calendaristică. Abonamentele se fac doar din 1. De ce? Pentru că de-aia. Deci stai cu bancnota de-un bulion întinsă şi nu o vrea, că nu-i 1. Altfel, o firmă modernă, cu mentalitate occidentală şi PR de excepţie, n’est pas?
2. Nu am aflat de la şofer asta, pentru că şoferul e un fel de Jason. Cum care Jason?
Horror films often feature a silent creep as the main adversary. The most famous example of this is Jason from the Friday the 13th franchise. Throughout the franchise’s 12 films, Jason never utters a word, preferring instead to let his murdering do the talking.
Zic “bună dimineaţa”, nu răspunde. Întreb dacă are să-mi dea rest, sunet de greieri. O colegă-mi povesteşte că au făcut odată accident şi maşina părea relativ avariată; l-or întrebat dacă mai are rost să stea în frig, să spere că mai pornesc către oraş, da’ o răspuns? Nu vorbeşte niciodată, însă privirile lui mă taie-n bucăţi cu drujba, mai ales amu’ c-o văzut “de-a cui îs”. Urăşte pasional şi invariabil toţi angajaţii de pe Plantaţie, care de ani întregi fac plângeri către şefu-so cum că-i fură şi-i ursuz şi conduce aiurea. Drept urmare, şefu’ l-o pedepsit cu salariu dublu şi acum e singur de dimineaţa până seara pe linie, adică el mă livrează şi el mă recuperează, ‘mniezău cu mila.
Ce fac la lucru? Hm, vreţi să ziceţi în afara celui mai evident lucru, şi anume parcurgerea integrală, cu religiozitate, a ştirilor din Nowhere News?
Păi, editez un fel de Nowhere News pentru copchii, lucru care-i mult mai complicat şi solicitant decât pare. Şi mi-am amintit, după ce mi-a trecut valul de entuziasm iniţial, şi de partea nasoală a lucrului în partea umanistă a pieţei muncii. Mă scăldam în oceanul limpede al naivităţii şi m-a-nţepat meduza realităţii, iar acum tre’ să mă piş în palmă şi să mă frec pe faţă ca să nu mai usture şi să pot face din asta o chestie mişto pe termen lung.
Ca de obicei, mă agăţ de lucruri mărunte care mă ţin la suprafaţă psihologic. De exemplu: vine un coleg, graphic artist ungur, probabil singurul om de pe planetă care-ar putea purta blugi verde-neon pe ciorofleaşca de-afară. Şi grăieşte cu accent pronunţat către colega de bureaux:
– Să desenez plasa de fluturi cu tot cu mânere?
– Hă?
– Plasa de fluturi… din număru’ ăsta. Vrei să aibă mânere, s-o ducă copilu’ sau cum s-o desenez în pagină?
– Aaaa! Păi mă omule, plasa de fluturi îi altceva, nu-i plasă de-aia de mers la aprozar!
Unguru’ nost credea că desenu-i despre cărat fluturi cu paporniţa în loc de aşa ceva. Şi dă-i şi râzi, că faine perle-ţi mai oferă oraşu’ ăsta bilingv. A fost o zi faină ca o plasă de fluturi.
