Glumă politically incorrect de corectori

Săptămâna asta am închis prima revistă de care răspund direct. Cu grabă şi panică pe de-o parte, cu nervi şi indignare pe de-alta, precum şi cu promisiunea faţă de mine însămi că data viitoare iese mai bine.

Colega de bureaux mă vede agitându-mă şi hiperventilând şi, inspirată ca întotdeauna, e cu gândul la chinurile facerii:

– Tu Roxa, zice, las’ că după ce-o trimiţi la tipar te simţi aşa uşurată, zici c-ai născut.

La care eu:

– Mda… da’ şi dacă scapă fo’ greşeală îi ca şi cum vine medicu’ şi-ţi spune că ai un copil handicapat!

Mdeah. Fiecare meserie cu responsabilităţile şi riscurile ei. Acum tot ce rămâne să sper îi că n-o ieşit chiar ca Elephant Man, că-n cazul ăsta tot ce-aş putea spune în apărarea mea ar fi că “ştiţi, are un suflet frumos…”.

Driving in my car, feeling like a star

Azi, la muncă, am râs vreo oră, dintre care cel puţin 5 minute cu lacrimi. Ba chiar a trebuit să ies afară şi să iau o gură de aer, că în birou zici că dăduse careva cu gaz ilariant, aşa cu spor hohoteam. Având în vedere că-s cea mai nouă achiziţie, secretara nu ştia dacă râd sau plâng sau ce naiba se-ntâmplă cu mine. Mdeci.

Închidere de revistă. Tehnoredactarea şi corectura cu minţile-n flăcări. Mai vine pe la noi DTP-istul Sexos, cu plete lungi şi creţe, mai mergem noi peste el, explicând, schimbând, finalizând, să iasă deadline-ul. Ahhh, ce dor îmi era de genul ăsta de grabă şi zarvă, chiar dacă-i doar un strop din adrenalina aia care vine la flux continuu în presă!

Am uitat să precizez că DTP-istu’ Sexos îi şi ungur, şi rocker, ceea ce-i întregeşte sexoşenia. :D Iar faptul că îi spune computerului “maşină” nu m-a deranjat niciodată, doar m-a făcut să surâd interior şi să-l găsesc şi mai plin de farmec. Fix de treaba asta îi legată întâmplarea de azi.

Se apropia ora de plecare şi Medana, colega de bureaux, olteancă aprigă şi hotărâtă, aştepta de la Sexos pdf-ul final, să mai arunce un ochi peste el. DTP-istu’ în schimb avea probleme cu calcu’ şi l-a pus pe alt coleg să exporte fişieru-n locu’ lui. Cum tovarăşu’ Murphy e neobosit şi veghează, i se fute şi colegului măgăoaia, chiar dacă acum câteva săptămâni se lăuda că are cel mai bun calc evăr. Aşa că DTP-istu’ Sexos se înfăţişează la noi în birou să ne anunţe că mai durează. Adoptă aerul lui obişnuit, adică doct, serios şi sobru:

– Nu ştiu ce are maşina lui Gyuri! zice, pe un ton de parcă vorbea despre aselenizare şi lucra de fapt la NASA.

La care Medana, spontană:

– Păi nu era cea mai tare din parcare?

Mă uit la ei, amândoi continuă conversaţia cu aceleaşi feţe rezervate, inexpresive, de pluridoctoranzi în fizică cuantică şi inginerie aerospaţială. Chicotesc ce chicotesc, p-ormă cu cât mă gândesc mai mult la răspunsul rostit cu atâta nonşalanţă de Medana, cu atât mă scutură mai tare spasmele de râs, ca să ajung să eşuez într-un râs incontrolabil, adică imaginea pe care v-am povestit-o în primul paragraf.

what my DTP guy thinks I do


what I really do

Cum, deci cum? Cum să fii atât de pe fază şi să dai o replică atât de exagerat de perfectă? :)) Încă râd! Vorba lui Flavius, mai promptă putea fi doar în cazul în care scotea un cric sau o cheie franceză din poşetă şi-i zicea, la fel de serioasă: “Poate ajută”.

Babe, babe, babe…

Muzica e cea mai periculoasă madlenă proustiană. Şi am muşcat orbeşte din ea săptămâna asta, cu stomacul înfometat după dezastru al celui a cărui viaţă începe să se aşeze.

Când mă întreabă cineva de Pink Floyd, răspund că I’ve always been more of a Led Zep kinda gal. Nu că s-ar exclude reciproc sau ceva, pur şi simplu ating alte coarde, iar eu mereu am fost mai sensibiloasă la autentic decât la studiat. Prin vară m-am apucat de ascultat serios discografia, dându-mi seama că ştiu piese disparate, respectiv un singur album cap-coadă. Cam pe-atunci spunea Cristi o mare vorbă de duh, cum că a asculta albume cap-coadă e o artă. Pierdută, aş adăuga. Nimeni nu mai are timp de asta. Noroc că, spre deosebire de alte păcate capitale pe care le comit în legătură cu arta, ăsta nu mă atrage. Mi-am pierdut răbdarea cu oamenii şi am investit-o în muzică bună, adică albume pe care le ascult de la prima piesă la ultima, zile, săptămâni, luni, ani în şir.

Însă uneori cel mai tâmpit lucru pe care-l poţi face e să asculţi muzică nouă când cunoşti oameni noi. Când se lipesc două lucruri deodată de tine, e imposibil să le mai priveşti separat. Şi aşa ajungem la al doilea cel mai tâmpit lucru: să pici în amor pe o piesă căreia-i zice Babe I’m Gonna Leave You. Cam cât de fuckin’ contraproductiv e asta? Cum să începi ceva cu sfârşitul? Cam cum ar fi să ai cur în loc de faţă şi invers? Păi, cam aşa. Suna sentenţios încă de pe-atunci. Mai surprinde pe cineva că fix aşa s-a-ntâmplat? Dacă totul se oprea acolo, ar fi fost cât de cât ok, trăibil, acceptabil, doar o altă furtună de căcat. Dar furtuna s-a transformat într-o minitornadă şi, după juma’ de an, am pus mâna pe telefon. Ceea ce nu înseamnă totuşi că m-am răzgândit. Dar ce înseamnă? Că cercul s-a închis şi viciul rânjeşte satisfăcut. Că am ascultat din nou piesa şi m-au năpădit senzaţii, sentimente, amintiri. Că mi-a revenit în memorie plăcerea de-a fi întâlnit un tip cu personalitate la fel de dubioasă ca a mea, manipulator dar şarmant, maliţios dar charismatic, nepăsător dar sensibil. Că-n acelaşi timp puneam pariuri mentale care dintre noi o să obosească primul, ştiind cât e de extenuant pentru o persoană dificilă să fie cu o persoană dificilă. Mă rog, tot ce-i defavorabil mi-am amintit doar după ce-am trimis porcăria aia sentimentală de sms, pentru care nici măcar nu mi-e ciudă pe mine şi pe care nici măcar n-o (mai) consider un moment de slăbiciune.

E o chestie fără cap şi fără coadă. Nu pot trage niciun fel de concluzie revelatoare de-aici. Nu regret c-am făcut-o, nu m-aş fi bucurat dacă n-aş fi făcut-o. Aveam cândva o prietenă bună căreia-i spuneam toate minunile impulsive pe care le făceam sau ziceam verde-n faţă, prietenă care mă asculta cu o atitudine la graniţa dintre amuzament şi şoc, şi care, după câteva secunde de pauză şi consternare aproape palpabilă, îmi spunea concludent: “Vezi, de-asta n-o să faci tu cancer”. :))

A elaborat Cristi zilele trecute o teorie conform căreia noi atragem răul pentru că ridicăm fail-ul la rang de artă. Îl celebrăm în loc să-l stigmatizăm. Ni se-ntâmplă numai căcaturi pentru că ne lăudăm cu ele, râdem de ele, scriem pe blog, ni le-am afişa pe piept, ba chiar am putea face topuri săptămânale. Nu-s de acord. Oricum “fericirea” ca înşiruire constantă de lucruri plăcute e ceva ridicol. Binele o să fie întotdeauna răul cel mai mic, iar să recunoşti asta nu te face pesimist. Binele o să fie întotdeauna Babe I’m Gonna Leave You, Dazed and Confused şi I Can’t Quit You Baby.

Cea mai tare metodă de agăţat

Specia asta ciudată numită generic umană se bălăceşte în banalitate cu satisfacţia porcului care se scaldă în noroi. Nu doar că-l caută, dar prosperă de pe urma lui. Şi e de-nţeles. Hai să privim omul ca pe un pitic suferind de distrofie musculară şi banalul ca pe borcanul de pe raft la care ajunge cel mai uşor. E acolo, mereu la-ndemână, fără prea mare efort. Mă gândesc şi-acum de câte ori a trebuit să le spun anumitor oameni cu ce mă ocupam în Bucureşti. După câteva tentative pline de avânt, explicaţii stufoase şi ramificate, am ajuns să simplific discursul la “scriu pentru un site”, pentru că oricum nimeni nu pica lat de admiraţie şi tuturor li se părea prea alambicat. Bun, deci hai să vorbim pe limba tuturor: asta fac. Şi când îmi ieşeau pe gură cuvintele ălea, mă scutura un spasm de revoltă resimţit prin tot corpul, pentru că nu reprezenta nici 50% din ce făceam.

A trebuit să mă mut înapoi în Târgu-Mureş, să ies într-o seară geroasă de ianuarie în J’ai Bistrot şi să-mi audă urechile cea mai tare metodă de agăţat folosită vreodată evăr de un bărbat pe Terra ca să mă prind că, băi nene, oamenii se vor şi se cer minţiţi. Şi nu aşa, oricum, ci până în pânzele albe. Dacă vedeţi noi gropi apărute prin asfaltul de prin Dâmbu, îi din cauza râsului meu necontrolat la auzirea celor ce urmează să vi le spun.

Dacă nu v-aţi prins până acum, eram cu eternul Cristi, şi totul a început când râdea de mine c-am ajuns să spun că futu-i praştia ei de viaţă, ajung să accept şi soluţii de compromis în dragoste.

– Nu mă poţi depăşi la low standards, singura mea cerinţă e să fie femeie, plusează sarcastic Cristi.
– Vie? întreb.

Ajungem trişti la concluzia că eu n-o să-l găsesc niciodată pe Kurt Cobain pe-o chitară albă, nici el n-o să găsească o tipă care poartă cercei cu QOTSA.

(Apropo, se dă un sân rotund şi cineva ejaculează pe el. Ghiciţi trupa.)

– N-ai de unde să alegi! Pot să mă duc la oricine şi să-l dau pe spate cu începutul de la Trainspotting, trântind în mijloc ceva din Portocala mecanică. Pun botul la cele mai grosolane clişee. Sau să le zic de mine folosind citate din Fight Club. Nimeni nu s-ar prinde niciodată, nici măcar ăia cu wall-ul de Facebook plin de citate din Fight Club… Toţi ar fi wooooooow! se ambalează Cristi.

Staţi bine pe scaun? Numa’ vă avertizez. Tot Cristi:

– Am şi făcut un experiment social odată, când m-am îmbătat. Încercam s-o vrăjesc pe una în Office şi m-o-ntrebat aia cu ce mă ocup. I-am zis că-s vânzător de biblii.

Râs cu zgomot.

– Apoi am continuat… i-am ţinut un speech întreg despre toleranţă, spiritualitate, dreptul de a-ţi alege tu singur religia fără să-ţi fie impusă. I-am zis că-s broker de religii

Râs cu lacrimi.

– … că job-ul meu e să ajut oamenii să îşi dea seama ce religie li se potriveşte. Şi aia, proastă de duhneşte, m-a-ntrebat mirată “Chiaaar? Şi mie ce religie mi s-ar potrivi?”. Şi am dus-o cu zăhărelu’ mai departe!

Şi aşa, printre râsete cu suspine, muci şi bale, printre rimel curs şi lacrimi semiîngheţate, mi-am dat seama că stau alături de un geniu. Pentru că numai un geniu s-ar fi putut gândi să vrăjească o gagică zicându-i că-i… broker de fuckin’ religii! =))


era fain dacă se mozoleau şi tipa-i spunea asta, da’ n-ai cu cine, nişte creduli…

– Până la urmă, ce-am de pierdut? Dacă te crede, te duci până-n pânzele albe cu minciuna, îţi exersezi creativitatea şi te mai miri încă o dată că nu există speranţă pentru rasa umană, iar dacă tipa se prinde şi te ia la mişto sau plusează, ai dat lovitura. Da’ la asta a fost ca şi cum m-aş fi dus şi i-aş fi zis “Here’s a bag of shit!”, explică Cristi teatral, întinzând mâna. And she just swallowed it.