Muzica e cea mai periculoasă madlenă proustiană. Şi am muşcat orbeşte din ea săptămâna asta, cu stomacul înfometat după dezastru al celui a cărui viaţă începe să se aşeze.

Când mă întreabă cineva de Pink Floyd, răspund că I’ve always been more of a Led Zep kinda gal. Nu că s-ar exclude reciproc sau ceva, pur şi simplu ating alte coarde, iar eu mereu am fost mai sensibiloasă la autentic decât la studiat. Prin vară m-am apucat de ascultat serios discografia, dându-mi seama că ştiu piese disparate, respectiv un singur album cap-coadă. Cam pe-atunci spunea Cristi o mare vorbă de duh, cum că a asculta albume cap-coadă e o artă. Pierdută, aş adăuga. Nimeni nu mai are timp de asta. Noroc că, spre deosebire de alte păcate capitale pe care le comit în legătură cu arta, ăsta nu mă atrage. Mi-am pierdut răbdarea cu oamenii şi am investit-o în muzică bună, adică albume pe care le ascult de la prima piesă la ultima, zile, săptămâni, luni, ani în şir.

Însă uneori cel mai tâmpit lucru pe care-l poţi face e să asculţi muzică nouă când cunoşti oameni noi. Când se lipesc două lucruri deodată de tine, e imposibil să le mai priveşti separat. Şi aşa ajungem la al doilea cel mai tâmpit lucru: să pici în amor pe o piesă căreia-i zice Babe I’m Gonna Leave You. Cam cât de fuckin’ contraproductiv e asta? Cum să începi ceva cu sfârşitul? Cam cum ar fi să ai cur în loc de faţă şi invers? Păi, cam aşa. Suna sentenţios încă de pe-atunci. Mai surprinde pe cineva că fix aşa s-a-ntâmplat? Dacă totul se oprea acolo, ar fi fost cât de cât ok, trăibil, acceptabil, doar o altă furtună de căcat. Dar furtuna s-a transformat într-o minitornadă şi, după juma’ de an, am pus mâna pe telefon. Ceea ce nu înseamnă totuşi că m-am răzgândit. Dar ce înseamnă? Că cercul s-a închis şi viciul rânjeşte satisfăcut. Că am ascultat din nou piesa şi m-au năpădit senzaţii, sentimente, amintiri. Că mi-a revenit în memorie plăcerea de-a fi întâlnit un tip cu personalitate la fel de dubioasă ca a mea, manipulator dar şarmant, maliţios dar charismatic, nepăsător dar sensibil. Că-n acelaşi timp puneam pariuri mentale care dintre noi o să obosească primul, ştiind cât e de extenuant pentru o persoană dificilă să fie cu o persoană dificilă. Mă rog, tot ce-i defavorabil mi-am amintit doar după ce-am trimis porcăria aia sentimentală de sms, pentru care nici măcar nu mi-e ciudă pe mine şi pe care nici măcar n-o (mai) consider un moment de slăbiciune.

E o chestie fără cap şi fără coadă. Nu pot trage niciun fel de concluzie revelatoare de-aici. Nu regret c-am făcut-o, nu m-aş fi bucurat dacă n-aş fi făcut-o. Aveam cândva o prietenă bună căreia-i spuneam toate minunile impulsive pe care le făceam sau ziceam verde-n faţă, prietenă care mă asculta cu o atitudine la graniţa dintre amuzament şi şoc, şi care, după câteva secunde de pauză şi consternare aproape palpabilă, îmi spunea concludent: “Vezi, de-asta n-o să faci tu cancer”. :))

A elaborat Cristi zilele trecute o teorie conform căreia noi atragem răul pentru că ridicăm fail-ul la rang de artă. Îl celebrăm în loc să-l stigmatizăm. Ni se-ntâmplă numai căcaturi pentru că ne lăudăm cu ele, râdem de ele, scriem pe blog, ni le-am afişa pe piept, ba chiar am putea face topuri săptămânale. Nu-s de acord. Oricum “fericirea” ca înşiruire constantă de lucruri plăcute e ceva ridicol. Binele o să fie întotdeauna răul cel mai mic, iar să recunoşti asta nu te face pesimist. Binele o să fie întotdeauna Babe I’m Gonna Leave You, Dazed and Confused şi I Can’t Quit You Baby.