Săptămâna asta am închis prima revistă de care răspund direct. Cu grabă şi panică pe de-o parte, cu nervi şi indignare pe de-alta, precum şi cu promisiunea faţă de mine însămi că data viitoare iese mai bine.
Colega de bureaux mă vede agitându-mă şi hiperventilând şi, inspirată ca întotdeauna, e cu gândul la chinurile facerii:
– Tu Roxa, zice, las’ că după ce-o trimiţi la tipar te simţi aşa uşurată, zici c-ai născut.
La care eu:
– Mda… da’ şi dacă scapă fo’ greşeală îi ca şi cum vine medicu’ şi-ţi spune că ai un copil handicapat!
…
Mdeah. Fiecare meserie cu responsabilităţile şi riscurile ei. Acum tot ce rămâne să sper îi că n-o ieşit chiar ca Elephant Man, că-n cazul ăsta tot ce-aş putea spune în apărarea mea ar fi că “ştiţi, are un suflet frumos…”.
Gândeşte-te ce fain ar fi dacă ar ieşi ca Stewie Griffin. ;)
I can’t over the little retarded pony picture :)) Acum rad eu cum ai ras tu in povestea de data trecuta :)
Bine că n-a fost nevoie de cezariană sau forceps. ;))