Săptămâna asta am închis prima revistă de care răspund direct. Cu grabă şi panică pe de-o parte, cu nervi şi indignare pe de-alta, precum şi cu promisiunea faţă de mine însămi că data viitoare iese mai bine.

Colega de bureaux mă vede agitându-mă şi hiperventilând şi, inspirată ca întotdeauna, e cu gândul la chinurile facerii:

– Tu Roxa, zice, las’ că după ce-o trimiţi la tipar te simţi aşa uşurată, zici c-ai născut.

La care eu:

– Mda… da’ şi dacă scapă fo’ greşeală îi ca şi cum vine medicu’ şi-ţi spune că ai un copil handicapat!

…

Mdeah. Fiecare meserie cu responsabilităţile şi riscurile ei. Acum tot ce rămâne să sper îi că n-o ieşit chiar ca Elephant Man, că-n cazul ăsta tot ce-aş putea spune în apărarea mea ar fi că “ştiţi, are un suflet frumos…”.