Corespondentul feminin pentru “pulă bleagă”

Ştiaţi că există aşa ceva? Nici io până amu’ câteva zile!

Mergeam prin spatele blocului şi-am dat peste o gaşcă de gypsilăi… care se ciondăneau, fireşte. Din ce-am priceput, puradeii adolescentini făceau parte dintr-o trupă de dans (ceva comun prin Murăş), iar tipa care îi însoţea nu. Şi pe când a îndrăznit biata gagică să-şi dea cu părerea referitor la chestiunea arzătoare dezbătută, unul dintre tipi îi cam spune să-şi vadă de lungu’ nasului folosind următoarea expresie:

– Tu, tu nu eşti hartistă, tu eşti ţâţă lungă!

Brilliant much? Sper ca Academia Română să fie pe frecvenţă.


yes, apparently you can actually find pony porn on the internet…

Am întâlnit şi femei cicălitoare fericite

Eram acu’ vreo două săptămâni în Cluuuj, no!, cu trupa veselă din faculte, adică io, Buburuza şi Blonda, acasă la singura clujeancă prin adopţie dintre noi, adică Blonda. N-am plănuit să ne nimerim pe capu’ ei fix de 8 al lu’ martie, da’ aşa s-a-ntâmplat. Şi cum 8 martie + 3 gagici = shopping, ghiciţi unde ne-am petrecut juma’ de sâmbătă. În Iulius Mall, d’oh!

Acolo fiecare şi-o făcut de cap în felu’ ei. Vreţi să sărim peste detaliul ăsta usturător la buzunare? Mulţam. :D

Ameţite de căpăţânile noastre blonde după atâtea ore în imensitatea aia de mall, am fost întâmpinate la ieşire de pretenu’ Blondei – căruia o să-i zicem Bubu Boyfriend, pe scurt Bubu BF. Venise să ne ia în caleaşca fermecată şi să ne livreze la domiţil, că noah, 3 gagici + shopping = plase cu chestii, multe plase cu multe chestii. Evident, nu înainte să-şi răsfeţe Blonda cu ditamai buchetu’ de flori, atâta de fain de zici că la altar voia s-o ducă, nu acasă. Io şi Buburuza am primit fiecare câte-o floare. Très sympa acest Bubu BF, pe care eu doar atunci îl cunoşteam. Recunoaşteţi că deja vă place şi vouă. V-ar plăcea şi mai mult dacă i-aţi vedea rotunjimea posteriorului, credeţi-mă (Blonda a vrut să mă lase să-l spankuiesc în ultima zi, atâta i l-am lăudat; deci cine tratează ca obiecte pe cine, hm?).

Mic interludiu explicativ: Blonda a fost mereu… blonda supremă a grupului, în timp ce eu şi Buburuza suntem iscoditoare şi sarcastice. Dac-am juca într-un film cu teenagers americani, noi am fi the jerks/bullies, făcând mereu mişto de ea, analizându-i fiecare cuvinţel care-i iese pe gură. Da’ staţi liniştiţi, Blondei noastre îi place atenţia şi îşi joacă tare bine rolul de ingenuă/naivă. Şi-i fun pentru că ne iubim. :))

Revenind. Blonda cu buchetul ei imens, eu şi Buburuza cu câte-o floare. În maşină fac ce fac şi mi se blegeşte floarea. Buburuza a râs cu lacrimi când a văzut isprava, o dată acolo şi o dată acasă, când Blonda le-a pus pe toate în vază şi a crezut că ea a îndoit-o, în timp ce eu, fireşte, făceam pe proasta. Şi pe când se duce asta pe hol să pună vaza cu flori la vedere, numa’ ce-aud:

– Buuubuu BF, florile ăstea put! Doamne, ce urât miros!! se smiorcăie Blonda.

Io şi Buburuza paralizăm… de râs, cum altfel. OK, prima dată a fost amuzant. A doua oară când i-a zis-o n-a mai fost. Nici a treia, nici a patra. Nici a doua zi!

– Da’ mai taci, tu! Jesus, ce cicălitoare te-ai făcut. Omu-ţi face un cadou mişto şi tu-n loc să apreciezi gestul te plângi că put florile?! mă răstesc într-un final la Blondă.
– Da’ chiar put, noah! mă priveşte Blonda cu puppy eyes.
– Nici măcar nu contează dacă put sau nu! mă răţoiesc io-n continuare.

stânga eu, dreapta Blonda, leit!

Admiram sincer stoicismul cu care Bubu BF îndura reproşul. N-a zis nimic nici a doua zi, nici măcar nu şi-a dat ochii peste cap, cum ar fi făcut orice om întreg la cap după atâta pisălogeală.

În fine, era o duminică însorită, caldă şi ne pregăteam să mergem sus la Cetăţuie. Muieri fiind, pregătitul ăsta ne-o luat cam două ore, aşa că am avut timp să uităm şi de flori, şi de sentimente rănite, şi de tot. Dar pe când ne aşteptam mai puţin, năvăleşte în cameră Bubu BF cu vaza cu flori în braţe, ţinută cât de departe de nas putea, cu o faţă schimonosită de zici că l-o pictat Picasso, şi în drum spre balcon spune cu disperare în glas:

– Bă, da’ chiar că put florile astea!

În două secunde Buburuza-i cu lacrimi în ochi de râs, Blonda afişează cea mai triumfătoare privire de pe planetă, iar io, proastă, mă duc să verific! Că doară să dai din gură-n necunoştinţă de cauză-i simplu, da’ de mirosit până atunci nu le mirosisem. Şi bine-am făcut, doamne. Nici n-am apucat să mă apropii bine de ele, că brusc mi s-a mutat nasu’, mi s-a-ntunecat privirea, iar în mintea din ce în ce mai neoxigenată înfloreau cuvinte de genul armă chimică, calamitate nucleară, strat de ozon distrus şi încălzire globală dovedită ştiinţific. Puneţi o mie de sconcşi laolaltă şi nu sunteţi aproape de puturoşenia florilor ălora. Cea mai pestilenţială baltă la 40 de grade Celsius emană parfum de roze pe lângă duhoarea lor. În timp ce aproape leşinasem, am avut o halucinaţie cu Blonda purtând tricou cu I TOLD YOU SO!.

Da’ credeaţi că i-a ajuns să aibă dreptate? Cu acelaşi chip angelic, Blonda a dat lovitura de graţie de faţă cu toată lumea:

– Pfui, miroseau a… a ciclu!

Ghiciţi care dintre noi era la ciclu. Mda.

Moms are awesome, right?

Zilele ăstea am aflat că se deschide un magazin Yves Rocher pi şientru urbei. Pe lângă reacţia tipic feminină de “abia aştept să sparg un salariu pe creme şi parfumuri”, mi-am amintit de maică-mea.

Ce legătura au? Păi…

Pe când lucram în Bucureşti am primit cadou de pe la locurile de muncă unde dădeam cu subsemnata o grămadă de produse de la ăştia, printre care un parfum extrem de nereuşit (l-am făcut cadou), un parfum extrem de reuşit (abia aştept să-mi mai iau) şi un gel de duş de cireşe pe care îţi venea să-l ungi pe pâine prăjită şi să-l foloseşti ca gem, să-l bei ca sirop, atâta de bine mirosea! De fapt, putea fi parfumat mai fain doar dacă un unicorn mânca prea multe cireşe şi vomita în sticla de gel de duş. Şi apropo de sticlă, era de ediţie limitată, arăta beton. Ce mai, ireal, out of this world. Era Dumnezeul gelurilor de duş!

Cu inima îndoită şi plină de regrete, i-l fac cadou mumei. Pentru că nimic nu te bucură mai mult când ai ajuns deja în situaţia în care le mai poţi face şi tu câte o bucurie, nu?

Timpul trece, mai trec pe-acasă, sesizez fericită de fiecare dată că gelul meu de duş are succes, sunt încântată că maică-mea-l foloseşte. Mega win! Evident, uit de toată tărăşenia.

Până zilele trecute, când intru pe uşă şi zici c-am trecut printr-un portal temporal în Cireşarii! Îs aproape 100% convinsă că Cireşarii n-au nimic în comun cu cireşele, da’ n-am citit cărţile, deci whatever.

– Ai spălat pe jos? întreb, încă sperând.
– Da.
– Cu ce?
– Cu ăla… de cireşe.
– Cu gelul de duş? Ăla de la mine?
– Da. Mai fac economie la Domestos!

– … şi miroase şi mai bine! continuă ea, dar creierul meu deja se blocase.

Urmând firul logic, tre’ să scot urgent cărţile din casă, poate-ntr-o zi i se năzare să facă economie şi la hârtie igienică…

Will there be enough water?

Azi a fost zi de zăcut pe Canapeaua Terapeutică din Office, la un honey milk cu scorţişoară care nici măcar nu există în meniu, da-l primeşti dacă eşti pilos. Orice client din Office e pilos.

Deci seară de îndulcit viaţa cu alte două suflete rătăcite şi fără direcţie în viaţă. Vlad jură că nu vine la-ntâlnirea de 10 ani de la terminarea liceului dacă pe-atunci o să muncească tot într-un bar, Cristi îmi distruge visele de-a-mi cumpăra un Gretsch a la Jack White spunându-mi ce preţ are, în schimb îmi face poftă de-un Playstation. Acumulări de idealuri pierdute pe care încercăm să le-nlocuim cu chestii scumpe, cumpărând de fapt iluzia timpului petrecut făcând un lucru plăcut, de calitate. Gadget-uri, jocuri, chitare, cărţi, să treacă ziua, weekendurile, anii, viaţa. Meh.

Iar sunt într-o pasă sumbră de la prea multă artă bună şi prea multă viaţă mediocră. Am văzut Nymphomaniac al lui Trier şi nu mi-a plăcut aşa mult ca Melancholia, chiar şi aşa piperat cu pule negre imense. Am şi citit Hoţii de frumuseţe a lui Bruckner şi nu mi-a plăcut aşa mult ca Luni de fiere. Băi nene, dar totuşi, ce mod de-a crea pornind de la un calup de idei filozofice! În ambele cazuri, film şi carte. Ce rigoare şi mod de-a pune punctul pe i – mai trivial la Trier, mai experimental la Bruckner, o urmă de demenţă la amândoi.

Demult n-am mai fost aşa luminată ca-n momentu-n care nimfomaniaca şi-a descris viaţa asemănând-o plimbărilor repetate ale unui leu într-o cuşcă, o felină care zi de zi repetă în zadar aceiaşi paşi, concluzionând cu “Basically, we’re all waiting for permission to die”. Parcă m-a lovit în moalele capului. A trebuit să pun filmul pe pauză ca să termin de cernut realitatea prin filtrul ăsta ce nu mai înceta să mi se pară dureros de adevărat. Nu-i nimic, a doua zi la ora 6:15 mi-am dat brainwash şi totul a decurs fără incidente şi drame. Iar acum mi-am amintit iar de asta doar ca să uit până mâine dimineaţă la 6, dintr-un fidel şi intact instinct de conservare. Kudos to me. Altfel, către final Nymphomaniac se-nfrăţeşte cu previzibilul. Bad Trier.

Anyway, m-am prins azi că se cam face anul de când nu cred că trec două seri consecutive fără să ascult bijuteria asta muzicală, ce altceva decât o pseudobluzană în care Jackie boy şi Gretsch-ul său ar face un leş să tremure mişcat de atâta frumuseţe. Ce talent, ce sunet brut. Dracu’ mai vrea Playstation când, chiar şi fără o coardă, un instrument e în stare să emane atâta suflet din tine.

Dat question

Şi am fost în Cluj weekendul trecut. Fain oraş, mare şi fain şi viu şi cu mulţi tipi mişto mult prea tineri pentru mine. :)) Încă mai recuperez somn. A fost… cum să zic, că nu cred că este superlativ pentru excepţional… a fost de pomină, cu multe râsete şi cu cele mai mişto prietene pe care le putea găsi un om într-o viaţă. Sper să ne-nţelegem la fel de bine şi peste 10-20-30 de ani.

A fost şi un interesant studiu de caz. Ciudat cum, din trei, doar viaţa uneia dintre noi începe să se-aşeze. Blonda prinde rădăcini sănătoase şi solide-n Cluj, deşi când mă cărasem eu în Bucureşti, doar viaţa Buburuzei părea cât de cât pe făgaşul normal. La mine-a fost mereu cu semnul întrebării, cu gusturi îndoielnice în materie de job/bărbaţi/oraş în care locuiesc şi umbre din trecut niciodată prea departe de-a bântui prezentul. Într-un fel, am rămas constantă şi asta mă-ntristează. Pe de altă parte, am rămas constantă şi asta mă bucură. Pentru că oricât de adânc aş fi băgat capu-n găleata de, erm, turkish delight, un weekend cu prietenii adevăraţi scoate tot ce-i mai bun din mine.

Them lovable creatures on the sides.

Observ că Buburuzei îi surâde mult o mutare în Cluj. Eu nu mă mai îmbăt cu ideea că locul nou schimbă viaţa în bine. Asta nu înseamnă că n-am îndoieli şi nu înmuguresc întrebările incomode. Weekendul trecut am avut pentru prima oară sentimentul că poate-am făcut o greşeală mutându-mă din Bucureşti, că poate dacă mai aveam răbdare un an-doi, poate dacă ignoram sentimentul mizerabil de singurătate şi dorul, poate dacă mai întindeam puţin coarda, poate dacă mai cultivam autosuficienţa… cine ştie, aş fi ajuns să culeg şi nişte fructe pocite. Când îl mai aud şi pe Cristi cum trage către Cluj ca musca la curu’ armăsarului, mă gândesc că numai nevoia de afecţiune m-ar mai putea face să-mi leg paporniţele şi să-mi fac bagajele încă o dată. Dacă pleacă ei, eu degeaba rămân pe loc. Mi-e clar că de la vârsta asta prieteniile noi sunt cauze pierdute, la fel cum mi-e clar că suta de whisky de după muncă nu leagă nimic trainic, doar curtoazie, formalităţi şi flirturi. OK, ocazional şi limbi, dar doar pentru că oraşul ăsta e prea mic nu e ok ca tot la a treia săptămână să intre-n bar deodată, prieteni la cataramă, tipii cu care m-am mozolit cu una, respectiv două săptămâni înainte. This is a true story, and yes, it happened and I was mildly ashamed.

Luni am primit o întrebare încuietoare, care suna cam aşa:

– Noah Roxa, care-ţi place mai mult, Clujul sau Bucureştiul?

Am clipit mult şi des şi mi-am amintit de cea mai stupidă întrebare de care m-am cramponat când aveam o vârstă prea fragedă să realizez ce se-ntâmplă:

– Pe cine iubeşti mai mult, pe mama sau pe tata?

P.S. În afară de dramele sporadice, îmi merge bine: