May | 2014 | Fascination Street

La lucru nu se mai ceartă nimeni pentru că suntem într-un fel de minivacanţă cu revista, trăgând de zor şi cu mult spor la alte proiecte. Io traduc ceva despre dinozauri (evoluţionism – check), ceva despre biblie (creaţionism – check), ceva despre corpul uman şi ceva incredibil de mişto despre viaţa unui şoricel, care tocmai pentru că-i mişto, tre’ tradus la urmă, când mi-e secătuită toată creativitatea. Creaţionismul nu evoluează, da? OK, bad joke, bad bad joke. :))

Şi tocmai pentru că nu e nimeni alergat de voracele deadline-uri, se întâmplă o ciudăţenie din care derivă un lucru nasol şi două faine.

Nasol: nu mai e nimeni în pragul superior al stresului, şi din păcate toate poantele vin doar under pressure;

Fain x 2: nu mai e nimeni în pragul superior al stresului, deci oamenii chiar socializează între ei şi mai socializează şi cu câinele.

Mă rog, asta era fain până săptămâna trecută. Nu cred că mai e vreun secret pentru cineva că io lucrez la ţară. Serios acum, câinii firmelor de la ţară ar trebui să vină cu instrucţiuni de genul DON’T GET ATTACHED. Acum io ştiu că Zokni, căţaua noastră dragă, era de-a dreptu’ zăludă şi fugea în stradă lătrând după maşini şi oameni nevinovaţi, dar de-o săptămână o dispărut cu totu’. Măcar de-am fi găsit-o aplatizată pe şosea sub formă de roadkill, să fi ştiut un lucru, dar nu… Mister total. Apropo, Zokni în maghiară înseamnă Şosetă, nume primit pen’ că era neagră cu lăbuţe albe. Cel mai adorabil nume evăr sau ce? Dac-o mai veni vreodată înapoi, pe bune c-oi întreba-o: “Ce faci, fă Şosetă, aici? Aveai chef de nişte dispariţii?”.

Aşa divaghez tot timpul când deschid un post nou şi vreau să zic un lucru. Îi ca şi cum ai veni de la Cluj la Târgu-Mureş via Siberia, şi scriind despre asta nu ajută.

Ceea ce voiam să zic de fapt e că săptămânile mai puţin agitate încurajează socializarea, iar procesul ăsta dintre mine şi colega de bureaux fu tare fructuos într-una dintre zile. Povesteşte Medana despre cum a mers cu maică-sa la Vatra Dornei, anu’ trecut sau cândva, iar pe când treceau munţii, bătrâna picase-n admiraţie:

– Vai, ce frumos îi aici, la Ibiza!

După două secunde, Medanei îi pică fisa şi-i răspunde râzând în hohote:

– Mamă, suntem la Tihuţa…
– Da, da, aşa cum zici!

Râdem noi, râdem, da’ vedea-m-aş la 70 de ani, cutreierând scleros prin Berceni:

– Pfoai, ce urâtă-i Barcelona!

Wow, am folosit 4 cratime într-un titlu. Language++! Later edit: acuma văd că-s 3. Ca de obicei, math –.

Profit de faptul că am terminat A Clash of Kings înainte de miezul nopţii să mai aştern 2-3 rânduri p-acilea. Dacă nu v-aţi prins, de când mi-am luat cărţile mă strofoc să ajung înaintea serialului, ca să nu mi se mai pară spoiler fiecare chestie pe care-o văd pe Facebook sau Twitter. Fugitiv, pen’ că scrolluiesc repede şi disperat şi uitându-mă în altă parte, cântând ceva stupid de genul “la lala la laaaaaa, nu aud nu văd nu aud nu văd” – true story.

Cu alte cuvinte, de când mi-am luat cărţile, nu mai prea fac altceva decât să le rumeg. Hence the silence.

Ceea ce am vrut să spun e că de când mi-am luat cărţile nu mai fac altceva bun decât să citesc. Tâmpenii au fost cu duiumu’ în numai câteva săptămâni, de mă mir şi io de mine. D-alea grave, pe care n-am îndrăznit să le zic nici celor mai buni prieteni, dar despre care o să râdem împreună pe blog peste câţiva ani, cel mai probabil 10.

Am ajuns la concluzia că n-are cum să-ţi placă Game of Thrones şi să-ţi pută politica. E pur şi simplu imposibil. Bine, că la noi politica îi un fel de Cântec de gheaţă şi foc scris de progenitura improbabilă rezultată din actul copulativ cu atât mai improbabil dintre Mihail Sadoveanu şi Dan Diaconescu… eh, asta-i cu totul altceva.

Revenind. Vorbeam azi cu Flavius la telefon şi de la politica din GoT am ajuns la cea băştinaşă. L-am pus la curent cu noua gafă a domnului prim-ministru, care numa’ că n-a zis ceva de genu’ “noroc că vine războiu’, că mai produce şi industria noastră ceva”, cu asta sperând domnia sa să se promoveze.

Urmând firul logic, Flavius suferă brusc de o criză de logoree cu spasme sarcastice:

– Daaa. Ce noroc cu Hiroshima! Pun pariu că industria imobiliară a avut un boom atunci. Ce noroc şi pe bolnavii de cancer cu Cernobîlu’… radioterapie gratuită, tată!

Şi a mai pomenit de un caz asemănător, da’ noi, ăştia care avem doar cunoştinţe de basic history, n-am ţinut pasul. Eram prea ocupată să râd cu lacrimi. Dar până la urmă la ce să te aştepţi de la omul care-ţi spoiluieşte un detaliu destul de semnificativ din cărţile sus-amintite şi apoi îţi trimite o scuză în felul ăsta?