Ieri mi-am dat seama că am două probleme grave:
1. Îmi manifest la fel afecţiunea şi enervarea. Serios, într-o conversaţie cu mine nu există nicio diferenţă sesizabilă între o dezaprobare crasă şi o dovadă de drăgălăşenie. Dacă mi-eşti antipatic, simt nevoia să te-nţep. Dacă mi-eşti drag, simt nevoia să te-nţep. De multe ori nici măcar nu există o diferenţă de expresie facială între sarcasmul de bine şi sarcasmul de rău. De unde naiba să ştie bieţii oameni exact ce reacţie-mi provoacă? Mai ales dacă stau la masă în crâşmă cu şapte-opt oameni care nu mă cunosc. Veşnic neînţeleasă. Uite de-asta o să mor io singură. :))
2. Consider romantismul o dovadă de slăbiciune. Ceea ce şi e, până la urmă, doar că există oameni care se dau în vânt după el şi apoi există oameni ca mine, care-l consideră acceptabil doar după o lungă vreme în care omul pare badass, cool, nesimţit, jerk, inabordabil, distant etc., şi atunci doar pentru o scurtă perioadă de timp, say 2-3 minute. :)) Şi nu e ok, pentru că dacă nu suporţi romantismul şi cineva e dulceag încontinuu, e ca şi cum i-ai spune în faţă că nu îi suporţi personalitatea şi trebuie să şi-o mai dilueze ca să-l consideri tolerabil. Nimeni nu tre’ să pună frână propriei firi pentru nimeni, iar eu cer alterarea asta cu atât mai puţin. You are what you are, ne înţelegem sau nu, bine sau binepa. Uite, şi de-asta o să mor io singură.
OK, cu ăstea două probleme clarificate, să ne plasăm ieri în timp şi spaţiu, în vestita crâşmă, alături de nişte oameni care nu mă cunosc, printre care şi un tip cu care mai vorbesc uneori de câteva săptămâni încoace. Mai în vârstă ca mine, deştept, cu care pot lega mai mult de 2-3 fraze, afemeiat dar ok, nu e ca şi cum m-ar fi atras atât de mult încât să-mi vină să-l înghesui într-un colţ şi să… ştiţi voi. Lejereală şi neimplicare emoţională, dar mi-era drag să ştiu că în fiecare vineri îl găsesc acolo şi pot să-i îndrug verzi şi uscate, că m-ascultă.
– Mi-o trag cu o studentă de la actorie, da’ încă nu ştiu dacă o fac sau nu gagică-mea, spune el, mai mult sau mai puţin în cuvintele ăstea.
În caz că nu ştiaţi, în Târgu-Mureş e un trend să ţi-o tragi cu studente de la actorie şi de la medicină şi, în general, e cool să fii student la actorie sau medicină. Atât de cool încât mi se pare că e plin oraşul de ei şi dacă spui cuiva că tu ai fost la litere, drept sau inginerie, eşti privit cu mare suspiciune şi se ridică mari semne de întrebare în privinţa apartenenţei tale la această minunată urbe. Exagerez, dar nu foarte mult.
În fine, replica nu-mi cade foarte bine, dar apoi mă gândesc că n-am de ce să încadrez asta la clişee tocmai eu, clişeul ambulant, care recunosc c-am fost atât de superficială încât să mă cuplez c-un tip pentru accentul moldovenesc şi pula mare. Cititorii vechi ştie. :)) Mă rog, afişez aceeaşi moacă lipsită de reacţie şi continui să-l sâcâi pe tipul ăsta, mai ales pentru că muream de curiozitate să aflu mai multe. Ironie, sarcasm, tot arsenalul, poate-poate mai scapă ceva. Informaţiile noi n-au întârziat să apară:
– Mi-e bine cu ea, mă simt confortabil, îmi place că face patul dimineaţa şi-mi lasă bileţele prin pat.
La asta îmi pică faţa. Say what, motherfucker? :)) Mă scutură câteva hohote sincere în timp ce dau dezaprobator din cap. Bileţele de amor… serios, ce mai, întruchiparea maturităţii emoţionale la 40 de ani. Sincer, aş considera un motiv mai valabil ţâţele mari şi curu’ rotund. Să râd, să plâng, să răstorn masa şi să plec? Cum se procedează în cazuri de-astea? mă gândeam cu disperare. There’s only one way:
– Vezi că e studentă la actorie şi s-ar putea să mimeze bine orgasmul!
…
:)) Da, acum râd c-am zis asta, dar la dracu’, DA, am fost geloasă! Altfel, ce treabă am eu cu gusturile omului şi cu ce-l stimulează? Ţâţe sau bileţele, tot acolo. I’m not a judgemental bitch, just a bitch. :)) Să nu credeţi că replica mea acidă a fost interpretată diferit faţă de restul, deşi fondul era total altul. La urma urmei, cine îşi dă seama? Doar v-am spus că reacţionez la fel şi nici măcar mimica nu mi se schimbă. Poate nu-i o problemă, e un avantaj.
Şi aşa, plină de spume şi draci, am ajuns vinerea acasă la ora 11 noaptea în loc de ora 4 dimineaţa, scăpărând toată şi fiind convinsă că nu mai pot cu omenirea. Şi apoi se-ntâmplă: dau drumul la laptop şi mi se fute încărcătorul nou-nouţ, cumpărat acum patru zile. Brusc, cu laptopul mort şi conştientă de asta, mă părăseşte orice urmă de nervi şi mă umflă râsul. Pun pe iPod nişte Queens of the Stone Age şi adorm râzând cu Flavius la telefon şi cu Cristi pe chat de toate failurile, gândindu-mă ce probleme de lumea-ntâia am şi eu. :)) Geloasă? Eu? Never!
