Eu nu pe toată, deci să nu vă prind cu spoilere! Dar oricum tre’ să ştiţi de la orele de religie (lol right) episodul cu Iosif – nu ăla, ci ăl’ oldschool, din Vechiul Testament, pe care l-or vândut fraţii ciudoşi la neşte negustori şi-o fost dus în Egipt. Până v-amintiţi unde aţi chiulit când s-o predat asta, ideea e că gagiul ajunse vârât în temniţă de faraon şi îşi făcu (halal) prieteni explicându-le visele. NU O SĂ-ŢI VINĂ SĂ CREZI ce s-a întâmplat mai departe cu Iosif!!!
Şi pentru că de când mă ocup de o oarecare carte pentru copchii numa’ corelaţii biblice am în cap, nici nu mă mir ce-a ieşit azi dintr-un simplu schimb de sms-uri.
El: Aşa vis fain am avut! Hrăneam împreună raţele din Cişmigiu şi una dintre ele şi-a pus capul pe genunchiul tău.
Eu: Unde-i Iosif, să tâlcuiască visul?
El: L-a băgat faraonul Traian la zdup, unde s-a certat cu Felix, colegul de celulă. Ăla visase că i s-au destrămat ciorapii şi-i ieşeau toate cele zece degete prin ei. El credea că asta înseamnă că în zece zile zidurile Rahovei se vor prăbuşi şi va ieşi. Iosif i-a prezentat o versiune oarecum diferită, iar de atunci nu-şi mai vorbesc. Umblă vorba că şi Iosif ar fi băsist…
Nu ştiu dac-aţi avut vreodată la muncă vreo zi dintr-aia lipsită de orice speranţă. Nu grea, nu oribilă, ci efectiv sumbră de-a dreptul. Am trecut prin vară printr-o perioadă în care erau foarte dese, mai ales după ce m-am întors din concediu şi nu mai vedeam luminiţa de la capătul tunelului. Acum am început să lucrez la numărul de revistă pentru Crăciun şi o văd din nou. :D
Eniuei, cre’ că v-am mai zis că viaţa de la editură îi foarte izolată fiindcă muncim la ţară. Te simţi ca-ntr-un sitcom 90% din timp şi-n loc de laugh track auzi gâştele vecinului de peste drum, neică. True story! Foarte kusturician şi mişto, de altfel. Suntem mereu aceleaşi personaje în acelaşi cadru, iar drumul cu maxiu’ din şi către oraş e un soi de excursie cu clasa fiindcă majoritatea călătorim aşa. Dar despre cum m-am împretenit cu şoferu’ – în alt post.
Colegii nu mi-s tot timpul simpatici. Mai trist a fost când mi-am dat seama că e din vina mea, căci m-a stricat Bucureştiul cela. Am creierul setat pe viteza şi eficienţa din presa de-acolo, aşa că toţi mi se par nişte ardeleni molcomi care au o singură viteză şi aia e “pe loc”. Da’ şi când mi-s simpatici… îmi dau seama că dacă nu pentru altceva, merită să-nvăţ maghiara numa’ ca s-aud povestioare d-astea mai des. Şi să nu mai fie zile hopeless vreodată.
Aşadar, în maxi taxi spre oraş, una dintre colege – care de fapt mi-i mai mult şefă decât colegă -, mamă a două zgâmbe de copchii bălai, începe din senin să povestească despre cum s-o dus prima dată să cumpere nu cu multă vreme după căderea lu’ Ceaşcă un sutien pentru alăptare.
– Există aşa ceva? răsar eu habarnistă în conversaţie. Şi care-i diferenţa.
– Îi de-ăla la care îi poţi lăsa breteaua jos din faţă şi-ţi merg şi ţâţele aşa, zice colega dementă, făcând un gest de revărsare.
Râdem – şi când râdem se uită siderat tot norodul din Livezeni la noi, da’ oricum e minoritar în limuzina noastră. Apoi colega zice mai departe cum s-a dus peste tot să-ntrebe de sutienul-minune după 89 şi nu găsea pe nicăieri. Până când, într-un loc…
– Bună ziua, aveţi sutien pentru alăptat?
– Bună ziua! Nu, dar avem chiloţi.
Hăhăiala di pă lume. Io fireşte că mă aflu-n treabă şi acţionez ca un catalizator pentru partea ce-o urmat, care a fost şi mai şi, dacă vă este cu putinţă a vă imagina…
– Hăhăhăhă, zic, păi drept îi că bărbaţii au boxeri de-ăia cu gaură-n faţă.
– IOI! se luminează la faţă altă colegă, pe care n-o aud veci glumind. Când eram mică, am văzut că mama întinsese pe sfoară NUMAI de-ăia. Şi m-am dus la ea să-i spun că râd vecinii de noi că nu îi coase chiloţii lu’ tata!
Rimel prelins, orăcăieli, lacrimi în gură, ălea. P-ormă colega continuă, roşie toată la faţă:
– Şi ştiţi ce-o făcut mama? M-o pus să-i cos io! Şi chiar i-am cusut!
Nu credeam c-ajung anul ăsta la Balkanik din simplul motiv că m-a prins într-o perioadă cu multă responsabilitate la muncă. După ce-am trecut peste impasul psihic, fireşte c-am dat peste ăl’ fizic. Copii, nu luaţi niciodată CDI-ul din Mureş până-n Bucureşti de nu vreţi să bolunzâţi. Cum adică să nu mai laşi oamenii să se pişe din Sighişoara până-n Bucureşti, cum? Dar am strâns din vezici şi-am ajuns!… la 9 şi ceva în loc de 8 seara, şi aia numa’ pentru că mai ţin minte ceva din oraşul ăla; mă rog, în afară de noul sens unic de pe Dorobanţi, care m-o mai încurcat cu 5 minute, praştia mumii tale, Sorine, care m-ai făcut tu să ratez Mahala Raï Banda şi guriştii lor cu mare aplomb…
Măcar i-am prins pe Taraf de Haïdouks, lăutarii din Clejani care m-au uns la suflet cu Foaie verde, foi trifoi (în link e piesa de două ori, pentru că aşa ceva nu se ascultă o singură dată!) şi Cântec de dragoste, versiunea adăugită şi îmbunătăţită cu versuri despre adulter şi sfârcuri lungi. Ciocârlia lu’ Caliu şi a fiului moştenitor Robert a sunat dement, deşi parcă la un ritm mai puţin alert ca-n concertele de acum doi ani, când Silver Churchu’ era cu fălcile sprijinite de podea în faţa împletirii usain-boltice de sunete de vioară. Costică Boieru în duet cu nea’ Ilie sunt belea în continuare, chit că niciunu’ nu mai arată ca-n clipurile ăstea. Şi totuşi, la 81 de ani şi fără niciun dinte-n gură, nea’ Ilie dansează geamparale în pasul ştrengarului dintr-o parte-ntr-alta a scenei ţinându-se de burtă şi mi se plânge după concert că restul trupei nu-l lasă să cânte mai mult! Mi-ar fi fost milă de el dacă nu mă ţinea de braţ în tot timpul ăsta şi nu l-aş fi simţit cum tremură a bătrâneţe, aşa că lasă, nea’ Ilie, dă-l încolo de cântat, conservă-te şi supravieţuieşte pentru ălea două-trei piese lăutăreşti, că sună divin. Culai şi Căcurică cred că se descurcă singuri la chef şi trotil pe lumea ailaltă şi fără matale.
ca nişte cai fermecaţi alergând pe câmpuri, fix aşa e şi live
Băi, şi ce bine mi-ar fi căzut Când eram în viaţa mea, da’ nici tu nea’ Ilie, nici tu bis, că la ora 23 pă ceas se-nchidea prăvălia cu muzică în Uranus, din cauză de vecini… care nu-nţeleg de ce s-ar fi plâns, având în vedere amplasamentul; poate doar că ar fi intrat mai multe manele?…
Sâmbătă am făcut efortul supraomenesc să nu îmi dorm viaţa, aşa că am prins ceva din prima trupă, ceea ce e o mare realizare pentru cineva într-o continuă stare de extenuare. Balkan Taksim au sunat a rock psihedelic balcanic şi întunecat, dacă există aşa ceva, iar pe mine m-au făcut să-nţeleg că Roman de la Zdob şi Zdub nu glumeşte când sugerează că chitara este doar un alt nume pentru electrocobză. Căci da, cobza aia chiar a sunat hipnotizant şi electric. Şi ce tobe! De urmărit băieţii ăştia; dacă mai strecoară şi nişte versuri care nu sună chiar a Negură Bunget, ar putea deveni chiar interesanţi.
… Ceea ce e mai mult decât pot să spun despre Kottarashky and The Rain Dogs, despre care am reţinut doar că-s bulgari şi a căror muzică a trecut prin mine ca simţul ridicolului prin V. V. Ponta. Sau poate eram prea ocupată să ascult cum povestea lui Vomel făcea iar ravagii în rândul prietenilor mei. De câte ori poţi să şi râzi cu lacrimi din acelaşi motiv într-o viaţă, să-mi explice cineva… A da, uitasem, bulgarii fuseseră miştoci când au spus că “We have a new truck”, adică piesă, nu camion. I lol’d hard.
Kiril Dzajkovski, ca să fim macedoneni până la capăt, mi-a nimicit fără milă timpanele cu prea mult electro şi prea puţine influenţe balcanice. Avea trompetişti şi îi era frică să-i folosească, sau dacă-i folosea îi acopereau başii. O combinaţie mai dăunătoare pentru auz ar fi putut ieşi numai dacă Kiril ar fi fost italian dubstepăr, că atunci tot muzica ar fi înlocuit ampla gesticulaţie macaronară. Doamne feri! Iar vocalistei cu super accent american tot voiam să-i întind un izopren, nişte gantere, ceva, căci lăsa impresia că face cu lejeritate cardio două ceasuri; am obosit numa’ privind-o.
toate astea fireşte că nu m-au împiedicat să ţopăi ca descreierata la Jungle Shadow, d’oh
Duminica a început cum nu se poate mai nemaipomenit, cu certuri pornite de la “l-aş omorî pe Guţă” şi alte imaturităţi dătătoare de bătăi de cap, care nu pot lipsi de la niciun Balkanik, căci nimeni nu mai ştie unde se termină maneaua şi unde începe hipstereala cool şi social acceptabilă. Iată un subiect care merită tratat într-un articol separat, să nu mă umplu iar de draci scriind despre festivalul ăsta mişto.
Akuiaku a fost o chestie experimentală românească ce a adus 17 artişti pe scenă, dintre care talentul suprem tot Gâdei de la Travka rămâne. Cum să ţi se ridice părul pe tine când cineva improvizează un vers de câcat ca “salutări, Bogdan Şerban!”? Pentru că voce, nene.
Django Lassi au fost simpatici fără a fi memorabili şi poate că le acordam mai multă atenţie dacă nu aş fi fost ocupată să-i aştept cu nerăbdare pe Shantel şi-a sa Bucovina Club Orkestar, adică motivul pentru care mă aflam acolo.
Bună seara mă, săru’mâna fă! BAGĂ, SHANTELE!
Nu ştiu de ce se lăuda omul ăsta ca i-au trebuit 10 ani să vină-n România, când acum fix vreo doi ani a avut un concert în Fratelli, cuibul piţiponcesc în carenu ne-a lăsat nimeni să intrăm pentru că nu corespundeam descrierii clientelei obişnuite. Deci mumu, Shantele, că m-ai nervozat, deşi probabil nu e vina ta.
Shantel nu e un tip foarte talentat, însă e incredibil de deştept. Pe când noi ne ferim ca de împrumuturi bancare de folclorul propriu şi de influenţe ţigăneşti, neamţul le-a strâns şi le-a fructificat într-o manieră modernă şi tare plăcută auzului, şoldurilor, fundurilor şi ţâţelor. De ce el poate şi noi nu n-o să înţeleg vreodată, da’ duminică a fost ultima mea grijă, cea mai mare fiind să nu-mi crape iar oasele călcâielor de la atâta dans. Pentru că Iisuse, ce ştie băiatul ăsta!
Disko Partizani/Boy, Fige Ki Ase Me, Being Authentic, unduiri, ţipete, scuturări, transpiraţie, un Shantel argint viu, care le făcea semne bodyguarzilor să nu vină după el prin mulţime, unde plecase să cânte Bella Ciao. A fost demenţă curată, gardul din faţa scenei stătea să se dărâme. Trupa e plină de personaje unul şi unul, de la trombonistul blond căruia i-ai face diverse până la toboşarul despre care parcă ai citit în cărţile cu puşcăriaşii din Siberia şi trompetistul musculos care cântă zâmbind. Show-ul s-a-ncheiat cu toată lumea dansând pe eternul Andante Levante, aşa cum dovedeşte cu prisosinţă înregistrarea mahmură de mai jos:
Şi a băgat Shantel şi la tobă, şi la dans din buric pe un remix dubios la What the Fuck-ul lui Fatboy Slim, dar mai ales la stropit publicul cu două sticle de şampanie, de plecai din Uranus mai lipicioasă decât dacă m-aş fi scăldat în proviziile gooey ale lui Butters. Nu e de ratat omul ăsta vreodată, serios.
În ultima vreme dorm ca prinţesa cu bobul de mazăre sub o duzină de perne. Răscolit, încordat, cu treziri bruşte şi dese. Perna e prea caldă, cearşaful e prea rece, am transpirat prea tare, s-a ridicat iar cămaşa de noapte peste fund şi are Pământul două luni etc. De visat nu mai apuc nici în vis, că viaţa reală oricum e un coşmar continuu – de fapt, cel mai mare dintre toate -: că trece timpul şi viaţa şi tu-ţi dedici cele mai frumoase ore din zi unei cauze pe care chiar dacă o iubeşti, nu îţi aparţine. Trezeşte orice copil la ora 6 dimineaţa şi obligă-l să se joace 8 ore în fiecare zi. O să-i placă?
Poate ţine de reacomodarea cu statutul de necrofag de litere, căci înainte să plec în concediu am terminat în forţă o imensă traducere literară, care a fost lapte şi miere pentru creierul meu. Poate-mi trece peste vreo săptămână, când apuc să m-afund iar într-o traducere, din păcate ştiinţifică – ciocan şi nicovală pentru creierul meu. Poate nu-mi trece niciodată, fiindcă la finalul zilei, când trag linie, tot secătuită sau nervoasă mă întorc de-acolo, iar eu tot capacitatea de detaşare a unei căpuşe o s-o am. Nu zic că nu-i fain să ai bani şi să-ţi permiţi chestii, dar uneori am impresia că timpul e o monedă de schimb mult prea valoroasă. Colac peste pupăză, să-ţi mai cadă ochii peste asta taman într-o zi de luni…
They call it “9 to 5.” It’s never 9 to 5 (…).
You know my old saying, “Slavery was never abolished, it was only extended to include all the colors.”
And what hurts is the steadily diminishing humanity of those fighting to hold jobs they don’t want but fear the alternative worse. People simply empty out. They are bodies with fearful and obedient minds. The color leaves the eye. The voice becomes ugly. And the body. The hair. The fingernails. The shoes. Everything does.
As a young man I could not believe that people could give their lives over to those conditions. As an old man, I still can’t believe it. What do they do it for? Sex? TV? An automobile on monthly payments? Or children? Children who are just going to do the same things that they did?
Zice bine domn’ Bukowski, deşi nu e mereu chiar ATÂT de negru dracu’. De multe ori e doar cenuşiu şi sunt multe zile în care Satana chiar străluceşte; până la urmă, oricum o dai, tradusul şi scrisul sunt activităţi solicitante, dar atât, atât de satisfăcătoare, acel rewarding pe care englezii-l au în limba lor şi căruia eu nu-i găsesc corespondent care să-i cuprindă în întregime sensul.
Şi totuşi, cumva, printre toate insomniile şi răscolirile interioare, am reuşit azi-noapte să am cel mai fain vis din ultima perioadă. Am fost la concert… pe lună! Au selectat ruşii (!) cei mai mari fani ai unei trupe pe care subconştientul meu nu mi-a dezvăluit-o şi i-au trimis într-un loc de concert mai… special. Ştiam că-s ruşi după chirilicele de pe navă. Peisajul selenar e bej şi prăfuit, dar când am privit Pământul de acolo, de sus, nu puteţi să vă imaginaţi cât de acută a devenit senzaţia aia de dor pentru punctuleţul ăla albăstrui, care pare atât de nesemnificativ văzut în contrast cu negrul spaţiului. Oricât de departe, era incredibil de vizibil că e viu. Dacă într-o plăsmuire nocturnă poate avea cineva senzaţia aia, oare cum s-or simţi cei care chiar ajung să-l contemple din exterior? Concertul se ţinea pe un stadion din beton, iar eu aveam locuri la o tribună aproape de scenă, de unde am plecat trimisă de fostul meu cu pupile mari ca biscuiţii Oreo, ştiind că n-o să-l mai văd niciodată. Şi din nou senzaţie de dor, de data asta pentru mascul şi pentru lună. Apoi a urmat o parte SF, în care încercam să fac poză la un buletin şi ieşea neagră, pentru că eram pe lună, fireşte! Wtf. Din nu ştiu ce motiv, faptul că n-am ajuns să văd concertul nu m-a deranjat foarte mult, pentru că Nick şi Norah m-au învăţat că un concert propriu-zis nu este cea mai importantă parte a unui concert. :)
În fine. Eu am fost la un concert pe lună. Voi cu ce vă mai lăudaţi?
la naiba, dădui şi io la plesneală sărci pe gugăl la ceva cu moon concert, sigură că nu găsesc nimica interesant, da’ pune-te numa’ cu internetu’, pune-te…
