Fascination Street

The most ridiculous fear in life is the fear of being ridiculous

De când te-aşteptam, mă Shantele…

Nu credeam c-ajung anul ăsta la Balkanik din simplul motiv că m-a prins într-o perioadă cu multă responsabilitate la muncă. După ce-am trecut peste impasul psihic, fireşte c-am dat peste ăl’ fizic. Copii, nu luaţi niciodată CDI-ul din Mureş până-n Bucureşti de nu vreţi să bolunzâţi. Cum adică să nu mai laşi oamenii să se pişe din Sighişoara până-n Bucureşti, cum? Dar am strâns din vezici şi-am ajuns!… la 9 şi ceva în loc de 8 seara, şi aia numa’ pentru că mai ţin minte ceva din oraşul ăla; mă rog, în afară de noul sens unic de pe Dorobanţi, care m-o mai încurcat cu 5 minute, praştia mumii tale, Sorine, care m-ai făcut tu să ratez Mahala Raï Banda şi guriştii lor cu mare aplomb…

Măcar i-am prins pe Taraf de Haïdouks, lăutarii din Clejani care m-au uns la suflet cu Foaie verde, foi trifoi (în link e piesa de două ori, pentru că aşa ceva nu se ascultă o singură dată!) şi Cântec de dragoste, versiunea adăugită şi îmbunătăţită cu versuri despre adulter şi sfârcuri lungi. Ciocârlia lu’ Caliu şi a fiului moştenitor Robert a sunat dement, deşi parcă la un ritm mai puţin alert ca-n concertele de acum doi ani, când Silver Churchu’ era cu fălcile sprijinite de podea în faţa împletirii usain-boltice de sunete de vioară. Costică Boieru în duet cu nea’ Ilie sunt belea în continuare, chit că niciunu’ nu mai arată ca-n clipurile ăstea. Şi totuşi, la 81 de ani şi fără niciun dinte-n gură, nea’ Ilie dansează geamparale în pasul ştrengarului dintr-o parte-ntr-alta a scenei ţinându-se de burtă şi mi se plânge după concert că restul trupei nu-l lasă să cânte mai mult! Mi-ar fi fost milă de el dacă nu mă ţinea de braţ în tot timpul ăsta şi nu l-aş fi simţit cum tremură a bătrâneţe, aşa că lasă, nea’ Ilie, dă-l încolo de cântat, conservă-te şi supravieţuieşte pentru ălea două-trei piese lăutăreşti, că sună divin. Culai şi Căcurică cred că se descurcă singuri la chef şi trotil pe lumea ailaltă şi fără matale.

ca nişte cai fermecaţi alergând pe câmpuri, fix aşa e şi live

Băi, şi ce bine mi-ar fi căzut Când eram în viaţa mea, da’ nici tu nea’ Ilie, nici tu bis, că la ora 23 pă ceas se-nchidea prăvălia cu muzică în Uranus, din cauză de vecini… care nu-nţeleg de ce s-ar fi plâns, având în vedere amplasamentul; poate doar că ar fi intrat mai multe manele?…

Sâmbătă am făcut efortul supraomenesc să nu îmi dorm viaţa, aşa că am prins ceva din prima trupă, ceea ce e o mare realizare pentru cineva într-o continuă stare de extenuare. Balkan Taksim au sunat a rock psihedelic balcanic şi întunecat, dacă există aşa ceva, iar pe mine m-au făcut să-nţeleg că Roman de la Zdob şi Zdub nu glumeşte când sugerează că chitara este doar un alt nume pentru electrocobză. Căci da, cobza aia chiar a sunat hipnotizant şi electric. Şi ce tobe! De urmărit băieţii ăştia; dacă mai strecoară şi nişte versuri care nu sună chiar a Negură Bunget, ar putea deveni chiar interesanţi.

… Ceea ce e mai mult decât pot să spun despre Kottarashky and The Rain Dogs, despre care am reţinut doar că-s bulgari şi a căror muzică a trecut prin mine ca simţul ridicolului prin V. V. Ponta. Sau poate eram prea ocupată să ascult cum povestea lui Vomel făcea iar ravagii în rândul prietenilor mei. De câte ori poţi să şi râzi cu lacrimi din acelaşi motiv într-o viaţă, să-mi explice cineva… A da, uitasem, bulgarii fuseseră miştoci când au spus că “We have a new truck”, adică piesă, nu camion. I lol’d hard.

Kiril Dzajkovski, ca să fim macedoneni până la capăt, mi-a nimicit fără milă timpanele cu prea mult electro şi prea puţine influenţe balcanice. Avea trompetişti şi îi era frică să-i folosească, sau dacă-i folosea îi acopereau başii. O combinaţie mai dăunătoare pentru auz ar fi putut ieşi numai dacă Kiril ar fi fost italian dubstepăr, că atunci tot muzica ar fi înlocuit ampla gesticulaţie macaronară. Doamne feri! Iar vocalistei cu super accent american tot voiam să-i întind un izopren, nişte gantere, ceva, căci lăsa impresia că face cu lejeritate cardio două ceasuri; am obosit numa’ privind-o.

toate astea fireşte că nu m-au împiedicat să ţopăi ca descreierata la Jungle Shadow, d’oh

Duminica a început cum nu se poate mai nemaipomenit, cu certuri pornite de la “l-aş omorî pe Guţă” şi alte imaturităţi dătătoare de bătăi de cap, care nu pot lipsi de la niciun Balkanik, căci nimeni nu mai ştie unde se termină maneaua şi unde începe hipstereala cool şi social acceptabilă. Iată un subiect care merită tratat într-un articol separat, să nu mă umplu iar de draci scriind despre festivalul ăsta mişto.

Akuiaku a fost o chestie experimentală românească ce a adus 17 artişti pe scenă, dintre care talentul suprem tot Gâdei de la Travka rămâne. Cum să ţi se ridice părul pe tine când cineva improvizează un vers de câcat ca “salutări, Bogdan Şerban!”? Pentru că voce, nene.

Django Lassi au fost simpatici fără a fi memorabili şi poate că le acordam mai multă atenţie dacă nu aş fi fost ocupată să-i aştept cu nerăbdare pe Shantel şi-a sa Bucovina Club Orkestar, adică motivul pentru care mă aflam acolo.

Bună seara mă, săru’mâna fă! BAGĂ, SHANTELE!

Nu ştiu de ce se lăuda omul ăsta ca i-au trebuit 10 ani să vină-n România, când acum fix vreo doi ani a avut un concert în Fratelli, cuibul piţiponcesc în care nu ne-a lăsat nimeni să intrăm pentru că nu corespundeam descrierii clientelei obişnuite. Deci mumu, Shantele, că m-ai nervozat, deşi probabil nu e vina ta.

Shantel nu e un tip foarte talentat, însă e incredibil de deştept. Pe când noi ne ferim ca de împrumuturi bancare de folclorul propriu şi de influenţe ţigăneşti, neamţul le-a strâns şi le-a fructificat într-o manieră modernă şi tare plăcută auzului, şoldurilor, fundurilor şi ţâţelor. De ce el poate şi noi nu n-o să înţeleg vreodată, da’ duminică a fost ultima mea grijă, cea mai mare fiind să nu-mi crape iar oasele călcâielor de la atâta dans. Pentru că Iisuse, ce ştie băiatul ăsta!

Disko Partizani/Boy, Fige Ki Ase Me, Being Authentic, unduiri, ţipete, scuturări, transpiraţie, un Shantel argint viu, care le făcea semne bodyguarzilor să nu vină după el prin mulţime, unde plecase să cânte Bella Ciao. A fost demenţă curată, gardul din faţa scenei stătea să se dărâme. Trupa e plină de personaje unul şi unul, de la trombonistul blond căruia i-ai face diverse până la toboşarul despre care parcă ai citit în cărţile cu puşcăriaşii din Siberia şi trompetistul musculos care cântă zâmbind. Show-ul s-a-ncheiat cu toată lumea dansând pe eternul Andante Levante, aşa cum dovedeşte cu prisosinţă înregistrarea mahmură de mai jos:

Şi a băgat Shantel şi la tobă, şi la dans din buric pe un remix dubios la What the Fuck-ul lui Fatboy Slim, dar mai ales la stropit publicul cu două sticle de şampanie, de plecai din Uranus mai lipicioasă decât dacă m-aş fi scăldat în proviziile gooey ale lui Butters. Nu e de ratat omul ăsta vreodată, serios.

_____

Multe mulţumiri Andrei pentru invitaţie! :)

RSS 2.0 | Trackback | Comment

3 Responses to “De când te-aşteptam, mă Shantele…”

  1. Flavius

    Auzind trompeta ăluia chiar că simţeai nu cum ţi se ridică părul, ci cum îţi creşte, chiar şi la două zile după. După o chestie d-asta îţi vine să-ţi dai palme că nu i-ai ascultat până acum.

    TL;DR – Bagă, Shantele!


  2. pai este bucovinean! :)
    http://coolnewz.info/2010/06/shantel/

  3. Roxa

    El nu foarte, da’ are ceva sfertu’ sfertului din sânge. Şi se simte. :D

Leave a Reply

XHTML: You can use these tags: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>