Ajung la concluzia că viaţa insistă să-mi dovedească, dacă mai era nevoie, că dacă încerci să împaci pe toată lumea, dacă să încerci să fii the good guy, să nu deranjezi şi să nu incomodezi pe nimeni nici măcar cu prezenţa eşti un dobitoc naiv. Absolut toate lucrurile dubioase sau de-a dreptul nasoale din ultima perioadă s-au întâmplat din cauză că am încercat să fac să fie bine.

Cu excepţia faptului că mi-am spart un dinte. Aia o meritam. Just karma taking its toll. :D

Nici măcar nu e vorba despre genul ăla de bine despre care se poate glumi cu mama. Nu. Mai degrabă binele care înseamnă mersul senin pe bicicletă pe o autostradă pustie, cu nişte căşti pe urechi pentru autismul perfect, iar de undeva din lateral – o scurtă îmbrânceală a unui picior atletic iţit dintr-un tufiş, care te face să pici grămadă fără s-apuci să te sprijini şi s-aterizezi într-o rână. Şi priveşti prostit în jur fără să înţelegi exact ce ţi se-ntâmplă, după care zici mersi c-aveai casca de protecţie pe ţeastă şi nu s-a împrăştiat pe asfalt mai mult decât bicicleta.

Nu ştiu, pana mea, alegorie tâmpită.

Câteodată mi-ar plăcea să am şi eu instinctul ăla gregar de răutate gratuită, care e cu două secunde mai autentică, deci mai nobilă decât răutatea preventivă – adică cea mai înaltă treaptă pe care m-ar obliga circumstanţele să păşesc. Deocamdată rămân la o formă de blob maritim când e vorba de aşa ceva, şi anume răutatea de ripostă de mâna a cincea. Pe scurt, aia pe care ţi-e silă s-o faci, dar trebuie, pentru că nu-s cea mai răbdătoare persoană din lume şi cu agresivitatea pasivă nu mă împac pe termen lung. Şi atunci încerc întâi cu replici sau reacţii cleioase şi leneşe, de consistenţa pâclei vulcanice, cele tăioase fiind un fel de final destination sub toate aspectele. Ştiu că zic de multe ori că-s evil bitch. Nu-s. Cum poate empatia să ne fie cel mai mare vrăjmaş şi cel mai mare aliat deopotrivă, cum?