Trezitul la ora 6 dimineaţa dăunează grav orientării sexuale

Cu excepţia weekendurilor, se face mintenaş un an de când mă trezesc în fiecare zi la 6 AM. În timp, chestia asta are efecte nefaste asupra organismului, care organism nu poate nicicum adormi înainte de ora 12 noaptea, mai ales în ultima vreme. Da’ n-aş fi bănuit vreodată că o să se-ajungă la incertitudine în privinţa orientării sexuale!

Să vă explic.

Azi-dimineaţă am ajuns la muncă şi am constatat că mi-am pierdut un cercel. Argint cu chihlimbar, cadou de la draga de Blondă, deci cu valoare sentimentală infinită. OMG, panică. Fireşte, ce poţi să faci în cazul ăsta? Înnebuneşti pe toată lumea. Am pus colegii să-l caute. Am sunat-o pe muma, care-a scrutat nemilos covoare şi gresii. L-am sunat pe Jason, şoferu’ de microbuz (!), care-a căutat şi sub tapiseria scaunelor din maxi taxi. NIMIC. Futu-i cercelu’ lu’ peşte prăjit! Cum să pierzi un cercel în 500 de metri, cât am făcut de-acasă până în staţie? Bleago!

După o zi de muncă şi câteva ore de shopping în care m-a tentat inclusiv să-mi cumpăr ALŢI cercei cu chihlimbar, îmi aduc aminte… Dimineaţa, înainte să plec, am avut un moment în care am realizat că mi-am pus un singur cercel în ureche. Staţi, it gets better. Am făcut ceva în sensul ăla, că doar cine pleacă de-acasă cu un singur cercel în ureche când încă nici n-o crăpat de ziuă afară?… OK, nu răspundeţi la întrebarea asta. Da’ ghiciţi ce-am făcut! Simplu, am mutat cercelul. Din urechea stângă în aia dreaptă. From left to gay. Problem solved! Long live 6 AM! Go, Roxa! <:-P

Cercelul lipsă era acasă, bine-mersi. Tre’ să fac ceva cu programul ăsta, altfel peste vreo două luni apar machiată la un singur ochi şi mă declar zoofilă. Fuck my life.

Să nu te iei în serios e o chestie sexy

Trei lucruri n-am crezut că o să-ntâmple anu’ ăsta: să-i văd live pe QOTSA (check), să-l văd live pe Jack White (check – tu de unde-ai mai apărut, mă? – nici prin cele mai faine vise nu mi te imaginam în fuckin’ ROMÂNIA!) şi să avem un preşedinte sas, nene. Aşa ceva! Trei doamne şi toate trei s-au întâmplat, dintre care cele mai importante-s primele două. Bine, şi ultima, deşi am pus ştampila cu mai multă convingere în turul I. Într-al doilea, să fim serioşi, dacă era contracandidat un broscoi râios îmbrăcat în tutu roz, clar că l-aş fi ştampilat pe el, nu pe şoarec.

Şi apropo de şoareci, o să m-apuc acum de tradus o carte de poveşti cu unul. I love my job. :D

Şi apropo de job, băi… deci… nu ştiu cum s-o zic p-asta fără să sune ca şi cum aş sprijini re-re-re-intrarea UDMR la guvernare sau autonomia, da’ iubesc ungurii. Pe-ăştia de la mine din firmă în primul rând, ăştia care stau după mine vinerea până aproape de miezu’ nopţii, să terminăm cartea şi s-o trimitem la tipar; ăştia care stau cu mine-n staţia din Livezeni fuckin’ sat şi se străduiesc s-o rupă-n româneşte până vine microbuzu’, cu toate că nu le e deloc la-ndemână şi  chit că ei-s 5 şi io una; şi – mai presus de toţi – ăştia care înţeleg că râsul nu înseamnă răutate şi că o perlă e o punte de apropiere, nu o tragedie. Aştia în preajma cărora nu trebuie să-mi trec observaţia gramaticală prin zece filtre de political corectness când, de fapt, tot ce am de comunicat e “hăhă, ai dat-o-n bară, hai să râdem despre asta şi să mă pui şi pe mine să vorbesc în maghiară – o să vezi că zici c-am avut o comoţie cerebrală!”. Să nu te iei în serios o chestie sexy. Autoironia e o altă chestie sexy. Şi umorul, hah, e CEL mai sexy. Păcat că lucrez într-o firmă majoritar feminină. :))

S-o luăm deci pe femeia de serviciu. Într-una dintre nopţile când m-o apucat răsăritu’ de lună corectând cărţi şi intrând în fibrilaţii cu tiparul, am găsit juma’ de minut pentru o pauză de pişare. Ies pe coridor şi o găsesc pe Steluţa sprijinită-n coada aspiratorului. Actually, greşesc. Steluţa e un nume de onoare pe care îl acord tuturor femeilor de serviciu by default, după cea care ne suporta zilnic la Metropotam, unde la sfârşitul zilei o aştepta uneori o veritabilă cocină – şi biata femeie n-a zis nimic niciodată! Prin extensie, Steluţa de la actualul loc de muncă devine Szteluczá.

Aşa. Deci Szteluczá tresare când apare şi io încerc să mă scuz că probabil o ţin pe loc. Răspunsul ei? De geniu!

– Sper că nu aşteptaţi să plec eu… Mai am de stat.
– Nu nu nu, staţi neliniştită!

Şi neliniştită am stat pân-am trimis cartea la tipar!

Azi a avut un coleg, tot ungur, o mişcare de maestru. Bagă capul pe uşă şi mă-ntreabă foarte serios:

– Auzi, cum se zice corect, “ai reprezentanţilor” sau “ale reprezentanţilor”?

:| De obicei incontrolabilă când e vorba de reacţii spontane, reuşesc să-mi stăpânesc râsu’, da’ prea târziu. Colega de birou începe să hohotească cerându-şi scuze, printre lacrimi, că nu se poate abţine. Pufnesc şi io, doar ce să şi fac. Apuc să-l văd cu coada ochiului pe coleg, care dându-şi seama că probabil a comis-o, se chinuia s-o dreagă liniştind-o pe colegă-mea:

– Stai liniştită, e OK! :D

Poftim?… :)) Printre sughiţuri, apuc să-l întreb totuşi LA CE dumnezeu se referă reprezentanţii ăia *snort snort*, că-i important. Nu ştiu dacă s-a lămurit. Nu ştiu dacă se lămureşte cineva vreodată la explicaţii cu al-a-ai-ale. Cert e c-am râs şi-o să mai râd atâta timp cât nu se cramponează nimeni de bariere lingvistice şi orgolii fără sens.

Până una-alta, la capitolul învaţă maghiara fără să ştii cum dracu’ se pronunţă ce citeşti acolo, am ajuns la proverbe şi zicători. Tind să cred c-or deveni utile.