Trei lucruri n-am crezut că o să-ntâmple anu’ ăsta: să-i văd live pe QOTSA (check), să-l văd live pe Jack White (check – tu de unde-ai mai apărut, mă? – nici prin cele mai faine vise nu mi te imaginam în fuckin’ ROMÂNIA!) şi să avem un preşedinte sas, nene. Aşa ceva! Trei doamne şi toate trei s-au întâmplat, dintre care cele mai importante-s primele două. Bine, şi ultima, deşi am pus ştampila cu mai multă convingere în turul I. Într-al doilea, să fim serioşi, dacă era contracandidat un broscoi râios îmbrăcat în tutu roz, clar că l-aş fi ştampilat pe el, nu pe şoarec.
Şi apropo de şoareci, o să m-apuc acum de tradus o carte de poveşti cu unul. I love my job. :D
Şi apropo de job, băi… deci… nu ştiu cum s-o zic p-asta fără să sune ca şi cum aş sprijini re-re-re-intrarea UDMR la guvernare sau autonomia, da’ iubesc ungurii. Pe-ăştia de la mine din firmă în primul rând, ăştia care stau după mine vinerea până aproape de miezu’ nopţii, să terminăm cartea şi s-o trimitem la tipar; ăştia care stau cu mine-n staţia din Livezeni fuckin’ sat şi se străduiesc s-o rupă-n româneşte până vine microbuzu’, cu toate că nu le e deloc la-ndemână şi chit că ei-s 5 şi io una; şi – mai presus de toţi – ăştia care înţeleg că râsul nu înseamnă răutate şi că o perlă e o punte de apropiere, nu o tragedie. Aştia în preajma cărora nu trebuie să-mi trec observaţia gramaticală prin zece filtre de political corectness când, de fapt, tot ce am de comunicat e “hăhă, ai dat-o-n bară, hai să râdem despre asta şi să mă pui şi pe mine să vorbesc în maghiară – o să vezi că zici c-am avut o comoţie cerebrală!”. Să nu te iei în serios o chestie sexy. Autoironia e o altă chestie sexy. Şi umorul, hah, e CEL mai sexy. Păcat că lucrez într-o firmă majoritar feminină. :))
S-o luăm deci pe femeia de serviciu. Într-una dintre nopţile când m-o apucat răsăritu’ de lună corectând cărţi şi intrând în fibrilaţii cu tiparul, am găsit juma’ de minut pentru o pauză de pişare. Ies pe coridor şi o găsesc pe Steluţa sprijinită-n coada aspiratorului. Actually, greşesc. Steluţa e un nume de onoare pe care îl acord tuturor femeilor de serviciu by default, după cea care ne suporta zilnic la Metropotam, unde la sfârşitul zilei o aştepta uneori o veritabilă cocină – şi biata femeie n-a zis nimic niciodată! Prin extensie, Steluţa de la actualul loc de muncă devine Szteluczá.
Aşa. Deci Szteluczá tresare când apare şi io încerc să mă scuz că probabil o ţin pe loc. Răspunsul ei? De geniu!
– Sper că nu aşteptaţi să plec eu… Mai am de stat.
– Nu nu nu, staţi neliniştită!
Şi neliniştită am stat pân-am trimis cartea la tipar!
Azi a avut un coleg, tot ungur, o mişcare de maestru. Bagă capul pe uşă şi mă-ntreabă foarte serios:
– Auzi, cum se zice corect, “ai reprezentanţilor” sau “ale reprezentanţilor”?
:| De obicei incontrolabilă când e vorba de reacţii spontane, reuşesc să-mi stăpânesc râsu’, da’ prea târziu. Colega de birou începe să hohotească cerându-şi scuze, printre lacrimi, că nu se poate abţine. Pufnesc şi io, doar ce să şi fac. Apuc să-l văd cu coada ochiului pe coleg, care dându-şi seama că probabil a comis-o, se chinuia s-o dreagă liniştind-o pe colegă-mea:
– Stai liniştită, e OK! :D
Poftim?… :)) Printre sughiţuri, apuc să-l întreb totuşi LA CE dumnezeu se referă reprezentanţii ăia *snort snort*, că-i important. Nu ştiu dacă s-a lămurit. Nu ştiu dacă se lămureşte cineva vreodată la explicaţii cu al-a-ai-ale. Cert e c-am râs şi-o să mai râd atâta timp cât nu se cramponează nimeni de bariere lingvistice şi orgolii fără sens.
Până una-alta, la capitolul învaţă maghiara fără să ştii cum dracu’ se pronunţă ce citeşti acolo, am ajuns la proverbe şi zicători. Tind să cred c-or deveni utile.
